Un interviu cu Boris Zugravu,
directorul de scoala concediat dupa 50 de ani de activitate

— Daca va mai amintiti, spuneti–ne cum ati venit pentru prima data in scoala?

— La Ungheni, am fost numit director in 1989, pe atunci cand scoala inca nu era construita. Timp de doi ani, noua institutie de invatamant a si fost finisata, iar in 1991 aici a fost inmatriculata prima promotie de elevi. In cei doi ani in care se construia scoala, am fost nu numai director, dar si sef de santier. Primeam chiar si salariu pentru aceasta functie. Scoala se construia pe cand lumea era extrem de tulburata de primele evenimente ale renasterii nationale. Actiunile patriotice, din pacate, erau insotite de altele, ilegale, in urma carora anumite persoane se imbogateau furand de prin institutii tot ce le cadea in cale. Obiecte extrem de pretioase erau comercializate la preturi derizorii, de 70 de copeici sau o rubla. Incerc, dar nu reusesc, sa constat cate scoli s–au deschis in anul 1991. In timp ce totul se distrugea, eu ridicam peretii scolii din Ungheni, zi si noapte fiind prezent pe santier. Supravegheam calitatea lucrarilor. De fapt, in toti cei 35 de ani in care am fost director, nu am activat vreodata in scoli gata facute. Asa s–a intamplat ca imi construiam singur scoala.

— Sunteti zidar ? Profesia Dvs. are afinitati cu constructiile?

— In tineretea mea am fost un romantic, asa ca am ales Facultatea de Biologie si Geografie de la Tiraspol. Imi plac mult calatoriile. Chiar daca nu am fost in Franta, pot vorbi cu un francez despre tara sa. Dupa ce mi–am finalizat studiile, in 1954, am devenit invatator in satul meu de bastina, Bolduresti, din raionul Nisporeni. Din 1969 pana in 1986 am fost director adjunct. Intre 1986 si 1989 am fost director al Liceului «Ion Creanga»… Ma consider fondatorul Liceului «Gheorghe Asachi». Nu fara mandrie, va spun ca, la Ungheni, anul 2004 a fost declarat «Anul profesorului Zugravu», astfel fiind readuse in atentie succesele de altadata, cand, ani la rand, institutiile pe care le dirijam detineau locuri de frunte la toate olimpiadele scolare. La examenul de BAC nu se faceau lucruri necurate, precum se aude ca s–ar face in mai multe institutii de invatamant. Media notelor la examenele de BAC era intotdeauna mai inalta de 8. Acest indice demonstreaza ca se facea carte. Ulterior copiii reuseau sa fie admisi la institutiile de invatamant superior, prin concurs, fara ajutorul financiar al parintilor. Printre absolventii mei de atunci sunt si numerosi doctori in stiinte. Am incercat sa fac din aceasta scoala o institutie deosebita. Fiecare colt era unul special. Francezii, oaspeti frecventi ai liceului nostru, ne spuneau ca nu au mai vazut asa ceva. Cand te ridici pe scari, in fata, iti apare un tablou imens. La fel este si atunci cand cobori treptele. Tablourile te relaxeaza psihologic, de parca te–ai afla in centrul baladei «Miorita». Celor din Olanda, veniti in vizita la liceu, le–a placut nespus de mult imaginea cu Mesterul Manole. De oriunde te–ai uita, vezi fata Mesterului Manole. Olandezii erau atat de uimiti, contempland aceste imagini, incat au ascultat intreaga balada.

— Ce inseamna aceste amintiri pentru Dvs. ?

— Ele imi completeaza fiecare clipa de tristete prin care, fara voia mea, trec in ultimii ani.

— Tristetea e cauzata de plecarea din scoala? De ce ati plecat daca sunteti indispensabil legat de viata scolara?

— La 16 august 2005 am fost chemat la seful Directiei de Invatamant, unde am fost informat ca trebuie sa scriu cerere de eliberare din functia de director. Atunci l–am rugat sa imi explice care este cauza. A refuzat. Mi–a repetat doar ca trebuie sa scriu, fara discutii, acea cerere. A doua zi, la 17 august, am primit doua apeluri telefonice. Am fost intrebat ce am decis. Am spus atunci ca voi adresa acea cerere doar dupa ce voi afla ce am gresit. La 18 august am fost intrebat din nou cand voi scrie cererea. Le–am dat acelasi raspuns… La 20 august am fost chemat la Directie, la o sedinta. Erau prezenti toti cei din conducerea Directiei de Invatamant Ungheni. Le–am spus ca scriu cererea doar dupa ce voi termina pregatirea scolii pentru noul an de invatamant. S–a insistat insa ca sa o scriu la sfarsitul lunii august. Astfel, la 30 august, am depus cerere, dar am continuat sa muncesc in folosul scolii. I–am rugat sa–mi dea pace ca sa duc la capat pregatirea scolii pentru 1 septembrie. Deja la 5 septembrie, in lipsa mea, inspectorul scolar a citit ordinul de eliberare din functie, anuntand in ziarul local concursul pentru functia de director. Cu trecerea timpului, inteleg ca s–a procedat josnic in raport cu mine. Doar niste inculti puteau executa un astfel de scenariu.

O scoala e mai buna fara invatator, decat cu un invatator prost

— Ce vi s–a spus ca ati fi incalcat?

— Mi s–au adus argumente potrivit carora as fi efectuat de unul singur contestarea lucrarilor scrise. «Imposibil», am raspuns eu. Elevul, impreuna cu profesorul, decide in acest sens, si nu directorul scolii. Mi s–a mai spus ca as fi refuzat inmatricularea unor elevi la Liceul «Gheorghe Asachi«. De fapt, era o alta situatie. O mama a incercat sa isi transfere baiatul anume la acest liceu, dar nu mai erau locuri. In fiecare clasa isi faceau studiile cate 36 de elevi. Cand era vorba de scolarizare, nu faceam selectie, in cazul respectiv, insa, se incerca un transfer… Mi s–a mai spus ca nu ma supun si ca nu ii informez pe functionarii din cadrul Directiei de Invatamant despre situatia din scoala. Le–am raspuns ca un director care se respecta va incerca sa solutioneze singur problemele. Conform regulamentului, eu ar fi trebuit sa lucrez, nu sa raportez, mai ales ca, prin 2000, aparuse o lege prin care directorului de scoala i se acorda libertate deplina in solutionarea problemelor institutiei de invatamant, lucru pe care l–am si respectat. Pana in prezent, insa, nu am mai aflat care anume articol din Legea Invatamantului a fost neglijat de catre mine. Nici pana astazi nu am dat scoala in primire, adica nu mi s–a permis s–o fac, ceea ce mi s–a parut injositor. Din 1991, de cand s–a deschis scoala, eu nu am fost in concediu sau in concediu medical nicio singura zi. Daca aveau de gand sa ma elibereze din functie, ar fi trebuit sa decida in vacanta de vara, si nu dupa ce am pregatit scoala pentru un nou an de studii. Poate ca am fost nesupus, dar am plecat cu demnitate. Daca as fi fost ministru, m–as fi gandit de ce un director de scoala a depus cerere la inceputul anului de studii si de ce nu a plecat in iunie. Am iesit din scoala fara a spune un cuvant, desi am trait o adevarata tragedie. Am fost socat, deoarece dupa o viata traita in scoala, dupa zile nedormite, dupa multa neliniste si dupa griji nesfarsite pentru copii, nu mi s–a spus niciun singur cuvant. Nici multumesc, nici la revedere. In acele momente, mi–am dat cuvantul sa nu–mi mai amintesc ca am fost invatator. Cand am iesit din scoala, am aruncat o privire in urma mea si am spus ca nu ma mai intereseaza ce se va intampla in aceasta institutie.

— Considerati ca ati fost o persoana incomoda?

— Poate ca am fost o persoana incomoda. Multi incercau sa vina in scoala cu agitatii si adunari politice sau partinice. Scoala, insa, este sau ar trebui sa fie in afara politicii. Acest punct este stipulat si in Constitutie. Nu am acceptat niciun partid in scoala si nu am facut politica. Chiar si profesorilor le spuneam mereu sa faca politica atunci cand voi face si eu, adica in afara scolii. Le–am mai spus ca de cum intram pe usa scolii facem carte, dar de cum iesim putem face politica oricat dorim! Am incercat sa fiu obiectiv, iar acest principiu, respectat de mine cu strictete, nu placea multora. Am protejat intotdeauna scoala. Cei de la directie imi cereau sa merg sa parasc profesorii, dar eu rezolvam problemele fara a implica autoritatile. Am fost o persoana incomoda, de altfel nu m–ar fi tachinat cu atatea sunete si insistente de a parasi scoala. Eram fortat sa scriu cererea de plecare, fara sa mi se invoce motivele din care nu mai puteam ramane director. Desi am fost umilit, am refuzat sa merg prin instante, pentru a–mi apara drepturile. In viata mea am luptat intotdeauna doar pentru binele scolii, uitand de favoruri sau beneficii private. Intrebarea ce nu m–a parasit vreodata a fost urmatoarea: Ce fel de exemplu sunt eu pentru tineri?

— De obicei, timpul dezvaluie chiar si cele mai profunde taine. Au trecut ceva ani de atunci. Cine a urmarit interesul concedierii Dvs.?

— In una din zile, dupa ce fusesem eliberat, l–am intalnit pe actualul viceprim–ministru Vitalie Vrabie, care a fost primar la Ungheni. El mi–a spus ca eliberarea mea din functie este legata de interesul cuiva. Seful Directiei de Invatamant Ungheni incerca sa–si aduca nepoata din functia de viceprimar al unui sat din raion in functia de director de scoala in centrul raional. Altcineva nu putea fi eliberat din functia de director, astfel incat am fost gasit eu, care eram nepartinitor. Nepoata protejata, insa, nu a facut fata functiei de director, asa ca in prezent este director adjunct. Ceea ce mi s–a intamplat a fost din pricina invidiei si a prostiei, a unor interese de grup si politice. In invatamant trebuie sa vina profesionistii, si nu membrii de partid. O scoala e mai buna fara invatator, decat cu un invatator prost.

— La Ungheni am constatat ca lumea va poarta respectul. Cum se impaca acest lucru cu starea deprimanta provocata de concedierea abuziva a Dvs. ?

— Initial ma suparam cand, prin Ungheni, lumea mi se adresa «domnule director». Peste ceva timp, mi–am dat seama ca e vorba de respect. Cu orice ocazie, continua sa vina la mine fostii elevi sau profesori. Am avut oaspeti si la 1 martie. Daca sunt tratat cu respect de catre elevi si profesori, inseamna ca am facut ceva pentru scoala. Nu m–am imbogatit si nu am creat asociatii. Abia acum, de cand nu mai sunt director, am hotarat sa fac reparatie in casa. Cat lucram la scoala, nu m–am incumetat sa fac asta, ca sa nu se intrebe lumea de unde am luat bani pentru renovari. De fapt, acasa nu eram decat un fel de oaspete, deoarece o scoala cu un numar de 1650 de elevi avea nevoie de multa atentie, grija si supraveghere. Desi nu eram membru al vreunui partid, sotia imi spunea ca, in Moldova, as fi singurul comunist, pentru ca doar eu lucram pentru toti. Toate delegatiile de prin Olanda, Franta, SUA, Romania, care veneau prin Ungheni, vizitau si Liceul «Gheorghe Asachi«, la sugestia conducatorilor raionului.

— Ce pensie are un director de scoala cu o asemenea experienta ?

— Acum am o pensie de doar 600 de lei. Primesc mai putin decat un simplu profesor…

— Care sunt calitatile unui profesor?

— Toti profesorii pe care i–am ales prin concurs sunt niste adevarate talente. In clasa intai, invatatoarea Vera Rotaru face 32 de operatii matematice fara ca micutii sa oboseasca. Acest caz a fost discutat si peste hotare. Niciodata nu am permis sa se vorbeasca de rau despre profesori. Ii indemnam sa fie cat mai aristocrati. Elevul este elev, iar profesorul are statut de profesor. In scoala fiecare trebuie sa intre cu respect. Fenomenul nepotismului trebuie sa dispara din institutiile de invatamant. De obicei, iti ramane in memorie profesorul care a avut o tinuta si un potential intelectual. La adunari, intrebam cine si ce carte citeste, ca sa o citesc si eu, si ceilalti. Un profesor trebuie sa se cultive in permanenta, oricat de bun ar fi. Cel care spune ca stie matematica, de fapt nu o cunoaste. Cel care spune ca mai are de invatat este un profesor adevarat.

— Cum ati ajuns atat de disciplinat?

— Am crescut intr–o familie de intelectuali. Parintii m–au invatat ce inseamna disciplina. M–am interesat de unde se trage familia Zugravu. In arhive am gasit informatia ca, acum sapte generatii, stramosii mei ar fi descins de pe muntele Athos, de la Manastirea Zografu. Cu timpul, s–a ajuns la Zugravu, care ar veni de la a zugravi. Printre stramosii mei, 23 de persoane au fost preoti, 16 dascali, un diplomat in Austro–Ungaria… Astfel, am cautat sa pastrez si sa promovez aceste valori.

— Ce ar trebui schimbat in educatia de la noi?

— In invatamantul de la noi se fac numeroase reforme. Dar nu e ceea ce trebuie. Am citit foarte multa literatura de specialitate la acest capitol, adica despre modernizarea scolii, aveam idei pe care vroiam sa le pun in aplicare. In societatea noastra vor continua sa creasca oameni mediocri sau chiar prosti, detinatori ai unor diplome de studii superioare. O metoda ar fi sa ii lasam repetenti pe cei care nu vor sa invete. Ar trebui sa procedam asa cum se face in Canada. Celor care nu vor sa invete, sa nu le impunem acest lucru. La ce ne trebuie zeci de mii de juristi daca pana la urma vor ramane doar cu diploma? Nimeni nu face carte, cu totii sunt interesati sa aiba doar note bune. Il fac si pe dracu in patru ca sa ia un zece. Fiecare trebuie sa–si gaseasca locul in viata potrivit cunostintelor sale. Trebuie indreptate lucrurile. Scoala nu inseamna o nota. Eu repetam mereu ca scoala este un loc sfant, asa cum este biserica. Scoala, ca sa devina un adevarat templu al stiintei, ar trebui sa aiba si o biblioteca buna. Chiar daca traim in conditii de saracie, nu trebuie sa uitam ca scoala se bazeaza pe intelectul profesorului.

— Va multumim pentru acest interviu.

Pentru conformitate, Anastasia NANI

Sondaj

De ce profesorii au incredere in oamenii politici? Nicolae Esinencu, scriitor: Cine in cine sa aiba incredere? Eu nu cred ca profesorii sunt atat de prosti ca sa aiba incredere in politicieni! Ion Hadarca, scriitor: Nu stiu la cine va referiti. Am impresia ca profesorii totusi nu au incredere in oamenii politici. Mai ales ca o buna parte pleaca peste hotare… Ar fi cazul sa precizam care anume sunt acesti politicieni. Opozitia? Nu avem opozitie. E o chestiune problematica si un raport discutabil. Aurel Scobioala, scriitor: Au? Nu stiu daca au incredere… Dar chiar daca au incredere, la sigur, nu in toti politicienii. Poate ca sunt oameni politici care merita si increderea profesorilor. Cred ca invatatorii se descurca in cine anume sa aiba incredere si in cine nu prea. Dumitru Matcovschi, scriitor: Nu sunt sigur ca sarmanii profesori au incredere in politicieni. Ei nadajduiesc ca vor veni altii, tot altii, care le vor crea conditii decente de munca. Profesorii nu au incredere in oamenii politici mai ales in cei de astazi, pentru ca nici eu nu am incredere in ei… Eva Gudumac, deputat PCRM: Este o intrebare dificila… Eu sunt profesor la Universitatea de Medicina si stiu ca profesorii au incredere doar in acei politicieni care isi fac cinstit misiunea. Inainte de a deveni om politic, nu ar trebui de uitat ca mai ai de continuat si o meserie. Renata Verejanu, scriitoare: Profesorii nu mai au incredere in oamenii politici pentru ca liderii si–au compromis partidele. Apar partide noi, dar acestea functioneaza pe principii vechi: dictatura si spalare de bani. In speranta ca se va schimba ceva, poate ca este si cineva care are incredere intr–un oarecare om politic. In conceptia multora, dascalul ar trebui sa aiba un statut special. Lui ii incredintam copiii nostri. Atitudinea speciala fata de un profesor ii ofera un statut. Poate ca de cele mai multe ori profesorii nu nevoie de dublarea salariului, ci de o atitudine omeneasca din partea politicienilor. Sarmanii profesori sunt deceptionati si asteapta politicieni noi care vor schimba ceva. Anatol Taranu, deputat PNL: Dar cine v–a spus ca ei au incredere in oamenii politici? Nu prea cred ca este adevarat, mai ales ca au asa salarii… Nu au incredere mai ales in politicienii responsabili de actul guvernarii. Leonid Bujor, deputat AMN: In politicieni ar trebui sa aiba incredere nu doar profesorii, ci si ceilalti cetateni. Din pacate, actualii oameni politici nu indreptatesc asteptarile profesorilor. Ceea ce s–a intamplat cu asa zisa majorare de salariu reprezinta iarasi niste interese de grup… Profesorii merita mult mai mult decat ceea ce li se ofera. Eu am activat in calitate de profesor la mai multe institutii. Si astazi ma intalnesc cu fostii colegi care spun ca salariul lor este unul rusinos si batjocoritor. Igor Klipii, deputat PSL: Dar de unde ati luat ca profesorii au incredere in oamenii politici? In mod normal, oamenii ar trebui sa aiba incredere in politicieni pentru ca acestia nu vin dintr–o lume diferita. Dar daca nu–i incredere, inseamna ca politicienii trebuie inlocuiti… Vladimir Filat, deputat PD: M–ati prins! Cine v–a spus ca profesorii au incredere in politicieni? Nu pot sa cred asa ceva. La salariile pe care le au, nu cred ca acestia pot avea incredere… Profesorii, de fapt, sunt oamenii care ar putea sa determine calitatea politicienilor. Mi–as dori tare mult ca si profesorii si altii sa aiba incredere, dar, din pacate, sondajele demonstreaza o alta realitate. A. N.