Rasfoiam zilele acestea o agenda mai veche si descoperii in ea o scrisoare a presedintelui V. Pirogan, adresata presedintelui V. Putin. Scrisoarea dateaza cu 04 mai 2002. In calitatea sa de presedinte al Asociatiei Victimelor Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, Vadim Pirogan solicita presedintelui rus, Vladimir Putin, ca Rusia sa urmeze exemplul Germaniei, sa recunoasca crimele regimului sovietic de ocupatie in teritoriile ex–sovietice, sa–si ceara public iertare pentru aceste crime si sa plateasca despagubiri pentru averile confiscate si munca fortata in zonele de deportare si in lagarele de concentrare.

Acum cateva saptamani, fara sa renunte la conditia sa de luptator al rezistentei anticomuniste, Vadim Pirogan parasea aceasta lume incurcata si confuza. Cei care i–au respectat idealul, s–au adunat de si–au luat ramas bun de la el la Uniunea Scriitorilor. Majoritatea — lume de varsta a treia, prea putina clasa politica, foarte selectiva presa si nici un oficial: dovada ca onoarea la moldoveni nu tine de categoria valorilor eterne, ca scoala noastra nu a iesit cu totul din repetentele ei etico–morale si ca trecutul nostru anticomunist nu e (inca) o chestiune care ar putea onora statutul oranduirilor de la Chisinau, chiar daca actuala este una comunisto–crestin–democrata. De ce? Pentru ca murise un anticomunist. Iar idealul de a fi anticomunist mai ramane inca la Chisinau unul condamnabil, chiar daca este mult mai moral decat cel de a fi, de a vrea sau de a te numi comunist.

Moartea domnului Pirogan nu a scos, insa, de pe ordinea zilei principala problema pentru care, alaturi de camarazii sai, luptase in ultimii ani ai vietii: reabilitarea (de facto) a victimelor regimului sovietic de ocupatie din Basarabia — o problema de ordin exclusiv moral, dar total motivata politic. Ca sa continuu firul scrisorii lui Pirogan catre Putin in problema represatilor, voi preciza ca, pentru a raspunde scrisorii, administratia prezidentiala de la Moscova a avut nevoie de jumatate de an. Pe 8 noiembrie, acelasi 2002, Kremlinul raspunde cu un fel de «compatimire» ca Rusia plateste despagubiri «numai celora care au fost judecati in Rusia si au stat in lagarele de pe teritoriul Rusiei… Legea Rusiei nu poate fi aplicata in acele republici care sunt astazi independente…». Deci, in cazul represatilor, Rusia refuza sa–si asume rolul de succesor al Uniunii Sovietice, insa nu refuza sa faca acelasi lucru si in cazul zonelor de influenta ale ex–URSS, printre care figureaza si R. Moldova. Dar asta–i alta problema. Refuzul Kremlinului de a prelua exemplul Germaniei nu poate insemna altceva decat renuntarea la un proces de constiinta. In aceeasi maniera ruseasca procedeaza putin mai tarziu si Chisinaul, atunci cand se opune initiativei APCE de a adopta o rezolutie privind condamnarea regimurilor totalitar–comuniste din Europa. Deci, surcica nu a sarit prea departe de la trunchi. Procesele de constiinta nu sunt pentru regimurile totalitare.

Reabilitarea victimelor regimului sovietic din Basarabia ramane o problema deschisa si astazi. Obligatiile statului fata de aceasta categorie sociala sunt o rana necicatrizata pe constiinta tuturor guvernarilor si partidelor care intr–o forma sau alta s–au perindat la putere in R. Moldova in toti anii de dupa 1990 si, mai ales, a guvernarii comuniste, care refuza sa ia in calcul orice norma de drept referitoare la represati. Reabilitarea represatilor in R. Moldova nu a depasit conditia unui formalism birocratic. Dincolo de decizia politica a primului parlament nu s–a mers mai departe. Reabilitarea nu presupune doar adoptarea unei decizii politice, ea trebuie sa insemne repunerea omului in drepturile de care acesta a fost privat. Acest lucru, insa, nu s–a intamplat. Presedintele statului, din momentul in care e si presedintele unui partid traditional comunist, nu–i poate in nici un fel reprezenta nici pe ei si nici interesele lor. Este si mai regretabil faptul ca partidele politice, care au exploatat si chiar profitat ani la rand de acest segment electoral, evita dialogul sau confruntarea cu puterea in problema asigurarii drepturilor sociale ale represatilor.

Din momentul in care partidele politice reprezentate in institutiile statului nu mai sunt preocupate la modul practic de aceasta problema, solutia ar putea fi doar societatea civila, prioritar sectorul non–guvernamental axat pe problemele drepturilor omului. Si, desigur, presa. Un front comun al societatii civile si presei ar putea da importanta problemei atat pe plan national, cat si international. Procesul comunismului in R. Moldova trebuie sa inceapa cu repunerea, de facto, in drepturi a victimelor regimului comunist.

Petru AMARIEI