Emilia Borta, nascuta la 28 iunie 1937, s. Costesti, r. Ialoveni:

"Amintirile de atunci au fost si vor fi mereu in memoria mea, cred ca acele timpuri au insemnat cele mai mari cosmaruri din viata familiei mele..."

In ziua de 5 iulie 1949 lucrasem pana seara cu parintii in camp. Venisem acasa la o ora tarzie. Pe la jumatate de noapte se auzeau sirene prin sat, impuscaturi. Speriati, ne intrebam: ce se intampla? Sarmanii de noi, nu stiam ce ne asteapta, ca de stiam, zau ca fugeam cu totii... Tata nu era acasa. Il chemase la raisovet. In scurt timp, ne–am trezit cu vreo trei soldati in casa. Erau inarmati, dar erau insotiti si de niste oameni de la noi din sat.

Nu ne–au dat voie sa ne luam cel putin cele necesare. Mama, saraca, a luat in fuga mare ce a putut. Le–a trimis pe surorile mai mari dupa niste oua, iar ele, sarmanele, cand s–au vazut iesite din casa, au fugit si s–au ascuns. Degeaba le–au tot cautat, ca nu le–au mai gasit...

De ce ne–au luat? Nu stiu. Drept ca, pe urma, tata a aflat ca, cica, am fi avut bogatii. Da ce aveam noi? Munca noastra, atat. Mai tarziu ne–au spus, ca i–am fi ajutat pe nemti. Asa au fost timpurile. Ce, noi am vrut? Ei singuri ne luau animalele, pasarile de pe langa casa....

Ne–au luat pe toti cinci: pe tata, pe mama, pe mine si inca pe doi fratiori mai mici. De la Gara Chisinau ne–au incarcat intr–un vagon, ca pe niste animale, ducandu–ne in directii necunoscute. Ne–au zis atunci ca daca incercam sa fugim, nu mai vedem ziua de maine...

In drum ne hraneau cu peste sarat si cu paine neagra, cleioasa si acra. Daca vroiam la toaleta, trebuia sa asteptam pana se oprea vagonul la vreo statie. Acolo ne scoteau pe toti afara. Eram multi, foarte multi. Toti moldoveni...

Am mers vreo luna de zile, cu trenul, apoi cu vaporul, iar pe urma cu un fel de pod plutitor. Era tare firav, avea vreo cinci centimetri grosime si ne temeam sa nu ne inecam. Daca se intampla sa cada cineva, nu–l mai puteai ajuta, pentru ca nu ne permiteau.

Cand am ajuns, parea ca eram intr–un pustiu. Ne–au dus in Hantemansinsk, regiunea Tiumeni. Noi nu puteam vorbi ruseste, acolo ne–am invatat, dar mama, saraca, nici pana la sfarsitul vietii nu a mai stiut sa vorbeasca ruseste. Ne–au dat niste soproane goale, unde era cate o soba. Acolo era foarte frig, iarna ajungea pana la 40 de grade ger. Nu prea aveam haine calde, inghetam zi si noapte...

Tot ce am reusit sa obtinem, am facut singuri, cu mainile noastre. Am muncit la taiat paduri, ca acolo numai paduri erau. La inceput lucram mai mult singura, pentru ca fratii mei erau prea mici, aveau 11 ani. Si eu nu eram mare, dar ne trebuiau bani si nu aveam incotro...

Dupa ce au mai trecut niste ani, ne–am mai deprins. Acolo lumea era de mai multe nationalitati: rusi, belarusi, ucraineni... Tare ne–a mai fost greu. In jur nu era nici urma de magazin sau alte conditii. Cand s–au mai construit niste case, a devenit mai usor. Tin minte, cand era vreo sarbatoare, chiar de Pasti, nu puteam merge la biserica, pentru ca pe acolo nu era nici urma de biserica. Ne adunam pe malul raului Saim si cantam de jale...

Toata copilaria ne–am petrecut–o in chin si osanda. Nu am mai stiut ce–i joaca sau odihna... Un frate a si invatat acolo 7 clase, dar eu nu am mai invatat nimic, pentru ca nu am mai putut...

Mereu ne era dor de Moldova. Rudele ne trimiteau cate ceva, dar cat puteau sa ne trimita, ca dorul nu–l puteai trimite prin posta... O femeie a avut noroc si a putut sa plece pentru putin timp acasa, intr–un fel de concediu. Cand s–a intors inapoi, ne–a spus ca in Moldova totul s–a schimbat si ca nu mai e cum a fost. Oricum, noi tot vroiam sa revenim acasa...

Dupa ce a murit Stalin, ne–au dat voie sa venim acasa. Eu aveam pe atunci 19 ani. Aici am descoperit ca nu mai aveam nimic, pentru ca ne luasera tot: si casa, si pamant... Nimic nu ne mai ramasese. Acasa la noi, traiam pe drumuri si nimeni nu avea nevoie de viata si de problemele noastre. A trecut mult timp pana s–au indurat de noi niste oameni si ne–au dat un loc de casa, ca sa incepem totul de la inceput...

Intre timp, am constatat ca, la noi, lumea e foarte rea. Cum am inceput sa ne ridicam cate putin, au si inceput sa ne vorbeasca pe la spate. Pentru ce? Doar noi nu mai aveam nimic.

Am muncit cu totii la colhoz. M–am maritat cu un baiat, familia caruia nu fusese ridicata, deoarece socrul meu fusese la razboi de partea rusilor.

Nimeni, niciodata, nu ne–a ajutat. Totul am facut singuri, cu mainile noastre. Intr–o zi, am fost la mama mea, iar acolo m–am intalnit cu niste oameni care fusesera si ei deportati. Toti erau cu lanturi de aur in jurul gatului, ca ei au avut noroc si s–au imbogatit acolo. Eu le–am spus atunci ca de ar fi sa faca drumul cela de aur, eu oricum nu m–as mai intoarce niciodata in Tiumeni. Familia mea parca ar fi una blestemata. Bunicii mei au fost dusi in Siberia, unde au si murit. Nimeni nu a mai auzit nimic despre ei, nu stim nici unde le sunt mormintele.

Au trecut destui ani de atunci, dar de noi tot nu are nimeni nevoie. Acum o luna, mi se umpluse beciul cu apa, din cauza ploilor abundente. Credeti ca a venit cineva sa ma ajute? Nimeni. Pe toti ii ajuta, dar nu si pe noi, cei deportati in Siberia. Parca am fi uitati de soarta, chiar daca avem si neamuri prin Parlament... Victor Stepaniuc mi–i fin de botez, dar ganditi ca mai tine minte?