Un interviu cu Colin J. Venettis,
stagiar la Ziarul de Garda

— Te–ai intors zilele trecute de la Cernobil. Ai fost acolo, unde practic nimeni din fosta URSS nu vrea sa ajunga. Ai 21 de ani. Ce te–a determinat sa calci pe praful radioactiv din aceasta zona?

— Initial am auzit de la un prieten de–al meu din Marea Britanie ca intentioneaza sa plece la Cernobil. M–am gandit atunci ca si–a iesit din minti. In primul rand, pentru ca eram sigur ca o astfel de excursie putea fi destul de periculoasa. Pe de alta parte, pentru ca aveam unele rezerve morale fata de turistii care viziteaza locuri de acest fel. In final, dupa mai multe framantari interioare, am decis sa merg cu prietenul meu la o agentie de turism pentru a investiga traseul care ne–ar duce spre reactorul numarul patru al statiei nucleare de la Cernobil.

— Ai gasit la Chisinau astfel de agentii?

— Nu, am mers la Kiev, unde am descoperit cel putin trei agentii de turism ce ofera excursii spre statia Cernobil. Toate tineau la pret. O calatorie in Zona Mortii nu costa mai putin de 100 USD de persoana. I–am impartasit agentului turistic temerile mele vizavi de aceasta excursie, dar ea le–a spulberat cu multa ravna. Mi–a explicat ca aproape 1500 de oameni traiesc si muncesc in prezent in acel loc, iar in aprilie curent, peste 20 mii de oameni au vizitat Cernobilul cu prilejul unei aniversari triste — 20 de ani de la groaznicul accident. Tot ea ne–a spus ca alte reactoare au functionat pana in 2000, iar in privinta radiatiei m–a asigurat ca nu voi fi expus unui fundal radioactiv mai mare decat in urma unei calatorii transatlantice. Alt argument a fost cel ca tatal ei e medic si a tratat oamenii care erau afectati de radiatie in urma accidentului. Ea personal sustine ca este enorm de important ca oamenii sa viziteze reactorul numarul patru, locul unde a avut cel mai groaznic accident radioactiv al secolului. Dupa ce am ascultat cele expuse mai sus de agentul turistic, am decis, cu sufletul impacat, ca as putea vizita Cernobilul. Sambata, 22 iulie, am plecat din Kiev spre Cernobil, impreuna cu doi canadieni, doi nemti, o fata din Suedia si trei tineri din Marea Britanie.

Ne–am oprit la Zona Limita, adica in locul care se afla la aproximativ 30 km de cel de–al patrulea reactor. Aici a trebuit sa prezentam pasapoartele si scrisorile din partea Guvernului de la Kiev, prin care ni se permitea sa vizitam acea zona (mentionam ca de perfectarea acestor scrisori s–au ocupat tot cei de la agentia de turism, avand nevoie de cateva zile pentru a aranja totul).

Odata intrati in Zona, constatam ca totul parea in limitele firesti. Daca nu ar fi fost semnele care ne reaminteau de prezenta radiatiei, nu ne–am fi dat seama ca padurile din jur erau "moarte".

In final, am ajuns in Zona de risc, situata la aproximativ 9 km de reactorul IV. Din acest moment, totul devenea cat se poate de serios. Am fost intampinati de un ghid care ne–a oferit aparate pentru testarea radiatiei din jurul nostru. Ni s–a povestit despre istoria Cernobilului si despre conditiile din preajma acestui fost oras.

La intrare in Cernobil a fost inaltat un memorial al victimelor dezastrului. Anume in acel loc am observat un nivel inalt al radiatiei. Apropo, in oras omul este supus unei radiatii de 19 Roentgeni, insa aici aparatele din dotarea noastra indicau 60 de unitati.

Vizitand imprejurimile, am observat muncitori care nu purtau veste de protectie si nici nu pareau sa fie ingrijorati de faptul ca se afla intr–o zona atat de periculoasa. Acest lucru m–a surprins foarte mult. Personal, nu cred ca as lucra intr–o astfel de zona. Printre altele, unii dintre localnici, fiind la pauza de masa, mancau paine cu (doamne!) peste, prins chiar din raul de aici, contaminat cu radiatie.

— Cat de departe ai mers, totusi, in intampinarea reactorului ucigas?

— Lasand memorialul in urma, am vizitat chiar reactorul numarul patru. Noi inaintam, iar nivelul radiatiei crestea. La un moment, s–au inregistrat 800 Roentgeni. Din acest moment, am vazut cu usurinta sarcofagul ce acopera reactorul si previne scurgerea radiatiei in atmosfera. Acesta a fost cladit imediat dupa explozie si astazi deja se descompune destul de vizibil. Am aflat ca se depun eforturi internationale pentru a construi un nou sarcofag de protectie, care ar acoperi reactorul patru, dar initiativele au fost stopate din cauza lipsei de bani. Nu imi venea sa cred ca acest invelis, atat de subtire si nesigur, apara intreaga lume de radiatie si de un alt eventual dezastru nuclear.

La sfarsitul excursiei, ne–am oprit in orasul Pripiat. Pe vremuri localitatea era plina de oameni. In prezent, locul este complet abandonat. Acest episod a fost cel mai sensibil si mai dificil in calatoria noastra. In jurul orasului — casele parasite de oameni, imediat dupa accident. Localnicii, in speranta ca vor reveni, au lasat intacte toate bunurile adunate timp de o viata. Totul a ramas de parca cineva ar fi trebuit sa se intoarca. In 20 de ani, insa, tabloul a fost distrus — e ca un monument al parasirii, e ca un tablou virtual care nu te poate lasa indiferent.

Am vizitat un parc pentru copii din acest orasel. Caruselele au fost parasite ca in miscare. Picii care s–au jucat aici cu cateva decenii in urma sunt varstnici, probabil, desi imi dau seama ca ei au fost cei mai afectati, sau poate nici nu mai sunt... Ganduri grele te coplesesc acolo, cand privesti tabloul copilariei, distrus de aceasta bomba invizibila. Chiar si acum radiatia din jurul parcului era de 1,900 R.

Am vizitat si o scoala in care cartile sovietice si caietele elevilor erau aruncate prin clase si lasate uitarii pentru ultimele doua decenii. Acolo mi–am dat seama mai mult de sistemul politic de atunci, un sistem criminal care a tinut lumea in nestire, chiar si atunci cand avusese loc avaria. Poate ca mii de oameni s–ar fi putut salva, daca ar fi fost anuntati din prima clipa despre pericolul de care ar fi trebuit sa fuga.

— Ce mesaj ai afisa la intrarea in aceasta zona?

— Vizita a durat patru ore. Nu e prea mult, dar a fost o calatorie lunga ca o vesnicie. Stiti de ce? Pentru ca nu exista un tablou mai apasator decat cel fara oameni, acolo unde e totul facut pentru oameni. Aceasta vizita nu putea dura mai mult. Peste patru ore, ea ar fi afectat deja siguranta noastra morala, nu doar cea fizica, aflata intr–un pericol real din cauza radiatiei. A fost cel mai ingrozitor loc pe care l–am vazut. Parca ai vedea pamantul fara pamanteni. Poate ca acesta ar fi si mesajul pe care l–as afisa, desi e cam tragic, desigur.

Chiar daca, anterior, citisem mai multe despre accidentul de la Cernobil, am realizat ca ghidul avea dreptate atunci cand spunea ca pentru a simti cu adevarat urmarile accidentului, trebuie sa vizitezi zona. In general, calatoria a fost una dificila, dar le–o recomand tuturor celor care vor sa inteleaga cat de valoroasa e viata unui om si ca, in aceasta viata, oricine trebuie protejat cu orice pret.

— Sa revenim la Chisinau, de ce un tanar din SUA ar alege sa efectueze un stagiu la un ziar din R. Moldova?

— Cu un an inainte de a veni in Moldova, am calatorit prin Europa de Est si am reusit sa imi creez o imagine despre aceasta parte a lumii. In 2005, am studiat timp de jumatate de an la Sankt Petersburg. Reusisem sa vizitez si alte orase. Intre timp, am invatat rusa, incercand astfel sa inteleg modul de viata al oamenilor ex–sovietici. Pentru vara aceasta mi–am propus sa acumulez o experienta diferita, dar si relativ similara. Moldova mi–a parut un loc ideal, caci e situata cumva intre doua zone de influenta: polul rusesc e foarte puternic aici, iar totodata Europa e destul de aproape. Nu am avut dubii nici pentru o clipa ca vreau sa petrec o perioada de timp in aceasta tara. De ce am venit la Ziarul de Garda? Mi–am dorit sa ajung la o publicatie unde s–ar vorbi si putina engleza si unde as avea si eu cum sa imi aplic cunostintele. Ziarul de Garda are o versiune engleza, se pare ca este singurul care e tradus in engleza in Moldova, deci nu am ezitat si mi–a parut bine sa fiu util aici. In plus, cum ai putea sa cunosti mai bine o tara, decat fiind jurnalist si mergand la evenimente, calatorind si cunoscand oameni, comunicand cu alti jurnalisti, urmarind ce scriu ei despre tot ce se intampla in viata lor.

— Esti la Chisinau de o perioada relativ scurta, ai reusit, totusi, sa vizitezi locuri pe care putini jurnalisti "cu stagiu" din Moldova s–ar putea mandri ca le–au vizitat. E vorba mai putin de hrubele de la Milestii Mici (desi si acolo multi ziaristi autohtoni nu au reusit sa ajunga), dar mai mult de Transnistria si Cernobil. Esti atat de impatimit de riscuri?

— Este adevarat ca despre Transnistria se vorbeste foarte mult si in termeni duri. Asta nu m–a facut sa renunt, dar am mers cu oarecare temeri la Tiraspol. Dupa ce am petrecut o zi acolo, m–as incumeta sa recunosc ca cel mai rau lucru care mi s–a intamplat mie si colegilor mei a fost chiar la inceputul calatoriei, cand a trebuit sa platim cate 20 USD ca sa trecem dincolo. Desigur ca nu am primit un bon de casa in schimb. La Tiraspol, politica, probabil, se face in niste birouri ascunse de ochii lumii. Oamenii din afara acestor birouri isi traiesc viata. Sunt aceeasi oameni ca peste tot. Nu putem sa ii numim razboinici sau criminali. Incearca si ei sa supravietuiasca, cauta oportunitati, daca sunt tineri — zambesc, merg la discoteci. Stilul acestui oras e desigur diferit de celelalte, dar oamenii au ales sa traiasca acolo si au dreptul la liniste.

— Vezi vreo solutie pentru acest conflict?

— Imi vine greu sa judec pentru ca nu cunosc totul. Am intalnit multi straini care considera ca Transnistria ar trebui sa aiba un statut special. Dar multi bastinasi mi–au spus ca nu doresc asta. Cu siguranta ca nu e o decizie care poate fi luata din afara. E o problema prea sensibila.

— Cum ti–au parut oamenii din Moldova?

— Cred ca nu am vazut nicaieri oameni ca aici. Ma refer la optimismul lor imposibil. Aproape fiecare e in cautarea unui loc de munca. Toti cauta in fiecare zi, iar cei mai multi dintre ei nu stiu daca vor avea din ce exista maine. Am vazut oameni tineri cu studii bune, care au incercat sa faca orice, de multe ori, dar nu au primit un salariu si nu stiu cand il vor primi. Si in aceste conditii, raman deschisi, buni, primitori si generosi. In transportul public am fost intotdeauna salutat cu zambete, cu aprecieri pozitive. Personal, in aceste conditii asteptam ca oamenii sa fie deprimati, dar ei gasesc undeva energii ascunse si se bucura de viata, cautand sa faca orice pentru a reusi. Mai multi optimisti laolalta nu am mai vazut. In Rusia, la Sankt Petersburg, oamenii mi–au parut mult mai tristi.

Se zice ca toti pesimistii au plecat deja in Europa, iar aici au ramas doar optimistii. Cel putin despre aceasta trasatura a cetatenilor R. Moldova se fac bancuri.

— Daca ar fi ca, intr–o zi, in Moldova, sa fie inlocuiti toti oamenii cu americani, ce ar face "ai vostri" in aceste conditii?

— Imi vine greu sa zic. Multi, foarte multi din Moldova au decis sa plece, sa lucreze oriunde in lume, sa faca orice, dar sa aiba un salariu si o posibilitate sa–si intretina familia si pe cei apropiati, ramasi acasa. E greu, e probabil o decizie imposibila, cea de a alege intre placerea de a fi cu familia si placerea de a avea cu ce iti intretine copiii. Aceste doua lucruri ar fi bine sa stea alaturi, dar iata ca oamenii de aici se descurca si lupta. Daca ar fi americanii in locul oamenilor de aici? In SUA, oricine vrea sa munceasca gaseste un loc de munca. Poate nu chiar locul pe care si l–a dorit, sau un salariu destul de atractiv, dar oricine, absolut oricine, poate gasi un serviciu, cu o remunerare ce i–ar acoperi necesitatile vitale. Din aceasta cauza, nu stiu cum s–ar descurca americanii in aceste conditii, destul de severe. Sper ca ar face fata, dar nu sunt sigur.

— Inainte de a veni in Moldova, te–ai documentat despre ceea ce se intampla aici. Ce s–a adeverit si ce nu, atunci cand ai ajuns?

— Sursa cea mai relevanta despre Moldova a fost pagina web a Guvernului SUA. De acolo am aflat despre Transnistria, despre situatia economica, precum si despre confruntarea moldo–rusa de aici. In mare parte, toate s–au confirmat, fiindca nu cunosc aceste evenimente doar din relatari seci, ci dintr–o experienta proprie. Mi–au parut destul de traumatizante relatiile dintre vorbitorii de limba romana si cei de limba rusa. Prin oras, deseori am auzit oameni insultandu–se reciproc pentru faptul ca nu cunosc o limba sau alta. Am mers la meciurile de fotbal care erau vizionate in public. Mereu se discutau motivele din care meciul e transmis sau comentat in rusa sau in romana. Mi–a parut stresant, caci toti sunt oameni si trebuie sa convietuiasca in aceeasi societate. Aici tensiunile persista mereu.

— Cum e in SUA, unde sunt orase populate, prioritar, de spanioli sau de rusi. E oficializata in SUA o alta limba decat engleza?

— In legislatia noastra nu exista un articol care ar legifera limba engleza care e apriori limba de comunicare intre toti cetatenii SUA si nimeni nu pune la indoiala legalitatea acestui fapt. De ce? Pentru ca vorbitorii de engleza sunt majoritari in SUA. Exista autoritati publice in unele state americane care au pagini web si in spaniola, dar in primul rand in engleza, chiar daca sunt si foarte multi spanioli. Exista cartiere in NewYork unde nu vei auzi nici un cuvant in engleza pe strada, toti vorbesc rusa si sunt liberi sa vorbeasca orice limba, dar fiecare dintre ei stie ca limba oficiala la NewYork, ca si pe intreg teritoriul SUA, este engleza. Pentru a detine o functie publica sau pentru a obtine o informatie publica, limba engleza e obligatorie. Exista cartiere in multe orase mari ale SUA, numite China Town, populate de chinezi, care vorbesc engleza, daca vor sa fie complet informati. Desigur ca nimeni nu contesta dreptul lor la comunicare in limba lor, ei au scoli, ziare, restaurante muzee care evoca istoria si cultura lor.

— Cum apreciezi economia R. Moldova?

— Din cate am reusit sa vad — e foarte slaba, altfel nu ar exista atatia someri. Totodata, la Chisinau, in centru, sunt atatea restaurante si magazine de lux, aproape ca in orasul meu natal, ceea ce creeaza o confuzie. Prezenta acestor localuri ma face sa cred ca fiecare are un loc pentru agrement, dar apoi observ ca majoritatea oamenilor sunt saraci si nu se pot folosi de aceste locuri atat de obisnuite in lume si atat de "luxoase" aici. E vorba de doua categorii, foarte diferite numeric, dar si ca venituri: bogatii, care sunt putini, dar o duc bine, si saracii care sunt multi, dar o duc greu.

— Ce ti–a lipsit cel mai mult aici, in Moldova?

— Mi–a lipsit campania electorala, care e in desfasurare acum in SUA. E vorba de alegerile pentru Congres. Prietenii mei, ca si mine, sunt pasionati de politica, stiu ca toti participa in aceste campanii si eu as fi facut la fel daca eram acasa. Alegerile sunt in noiembrie. Sper ca voi reusi macar putin sa ma implic in aceasta dezbatere cetateneasca care ne face pe toti activi. Chiar o buna cunostinta de–a mea candideaza pentru Congres si sunt curios sa urmaresc evolutia ei in dezbaterile politice.

— Prin ce difera oamenii din Moldova de cei din SUA?

— Tinerii de aici nu prea difera de cei din alte state, din Europa, din SUA. Sunt moderni, veseli, fac studii, asculta muzica, fac sport. Poate oamenii mai in varsta sunt diferiti. Batranii de aici incap perfect in definitia notiunii rusesti de "babuska". Parintii si bunicii din Moldova au o grija permanenta pentru copii, chiar daca acestia sunt mari si ar trebui sa raspunda insisi de viata lor. Dar "bunicutele" intreaba totusi "copilasii" daca au mancat bine, daca au dormit bine.

— Parintii tai s–au nelinistit cand le–ai spus ca vii incoace?

— Nu prea. Eu stiu ca ei ma ajuta financiar atata timp cat imi fac studiile si stiu ca aceasta sustinere se va opri cand le voi termina si voi incepe sa muncesc. De aceea decid singur unde plec, unde imi fac stagiul, ce studiez, in asa fel incat sa fiu sigur ca am toate cunostintele si abilitatile necesare ca sa imi gasesc un loc adecvat de munca. Ei nu se implica deloc in ceea ce fac, "nu imi controleaza temele", ca si ceilalti parinti americani, pentru ca fiecare om matur raspunde de sine insusi si toti stiu asta.

— Erai in redactie la Chisinau, cand ai primit vestea ca unul dintre cei mai apropiati colegi de universitate se insoara. Reactia ta a fost stranie pentru noi. Te–ai mirat de parca ai aflat ca a fost condamnat la detentie.

— Nu e chiar asa. Dar sa te insori la 21 de ani — caci aceasta e varsta noastra — e o nebunie si rar cine face asta. E poate primul student care se insoara. Primul gand care mi–a venit — din ce vor exista? Unde vor locui? Si de ce atata graba? Stiu ca parintii lui o duc foarte bine, dar in SUA nu exista traditia ca odraslele sa traiasca din contul parintilor dupa ce au absolvit universitatea. Modelul american e altul — faci studii, iti gasesti un loc sigur de munca, ai o viata asigurata — si atunci decizi ca poti sa iti permiti sa faci o familie, sa cresti un copil. Altfel, de ce trebuie sa creezi o familie pe care o vei chinui din cauza nesigurantei pentru ziua de maine?

Echipa de Garda