Ion Chitic:

«Eram respectat ca cetatean al Romaniei»

An de an, de cand sarma ghimpata de fabricatie sovietica ce desparte malurile Prutului parca mai reduce din groaza de altadata, cei doi protagonisti ai dialogului meu vin, de Pastele Blajinilor, in Basarabia, sa–si revada rudele. Sunt dintre basarabenii de rand, cei care au inteles ca nu vor putea suporta regimul de ocupatie sovietic, refugiindu–se in Tara. Biografiile lor sunt simple, despre o viata extrem de dramatica. Miroliuba Glovatchi–Chitic, tanti Liuba, s–a nascut pe 9 noiembrie 1928, la Paraul Negru, judetul Cernauti, din parinti invatatori. S–a refugiat la 25 martie 1944. Actualmente este stabilita la Bucuresti. Ion Chitic, unchiul Ionel, s–a nascut pe 1 septembrie 1924, la Copaceanca, raionul Rascani. A urmat scoala primara, apoi gimnaziul «M.Eminescu». Dupa o intrerupere de 2 ani, a urmat 3 clase la liceul comercial din Balti.

— Cum au reactionat parintii si fratii dvs. atunci cand i–ati anuntat ca intentionati sa va refugiati in Romania?

— Am plecat in Romania la 24 martie 1944. Eram elev in clasa a 7–a la liceu. Aveam 19 ani. Tata mi–a spus ca vin vremuri grele, de razboi, de ocupatie. Mi–a zis sa ma duc in Tara in care m–am nascut si am invatat carte romaneasca. Tata m–a sfatuit astfel: «Tu n–ai ce sta aici pentru ca ce se intampla nu–i pentru tine. Nu esti pregatit pentru alta putere, decat pentru aia pentru care ai fost instruit. Du–te,  dragul tatei, desi cu durere si cu lacrimi in ochi, te las sa pleci». Vedeti ca tin minte sfatul tatalui meu ca pe o rugaciune.

— Unde v–ati stabilit?

— La plecare am avut acte speciale, de la administratia de atunci, sa putem fi primiti de oricine in Romania. Cu acele acte ne–am stabilit la Fundulea, judetul Ilfov, la 30 km de Bucuresti. A trebuit sa–mi caut de lucru undeva, desi aveam doar 7 clase de liceu. Prin voia Domnului, cu ajutorul unor oameni de bine, m–am angajat ajutor de administrator la o mosie in Baragani. Acolo am stat pana in iulie 1944, cand am fost chemat in Armata Romana. Am fost admis la instruire, la o scoala de subofiteri. Dupa absolvire am participat la eliberarea Romaniei. Unitatea din care faceam parte a inconjurat un aeroport german si am luat prizonieri cam 120 de nemti. Acolo am continuat instruirea pana a venit un ordin de lasare la vatra pentru ca eram incorporati prea devreme. De acolo am plecat la scoala, am terminat clasa a 8–a,  apoi m–am inscris la Academia de Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti. Situatia era complicata. La anul 2 am intrat la serviciu. Amintesc aici ca, in perioada studiilor si in perioada liceului am fost ajutat foarte mult de statul roman, oferindu–mi–se bursa, ajutoare pentru intretinere si chiar unele servicii usoare pe care sa le pot indeplini ca sa pot termina scoala.

— Cei de acasa sufereau?

— Rudele care au ramas in Basarabia nu au avut de suferit in asa masura incat sa nu poata uita. Dar a fost un caz: un nepot de–al meu, care a dorit sa se inscrie la o scoala de ofiteri in armata sovietica nu a fost acceptat. I–au spus verde–n ochi ca are rude in Romania.

— Cum ati reluat legatura cu cei de acasa, in ce imprejurari?

— Dupa 23 august 1944, prin intermediul soldatilor basarabeni din armata sovietica, am reusit sa comunicam acasa, ca sa stie parintii, surorile, fratii, ca suntem in viata. Personal, a trebuit sa ma intalnesc cu niste trupe romane care plecau spre front. Am fost indrumat sa ma intorc inapoi, in Basarabia. Aceasta «intoarcere inapoi» a fost scurta, de o zi si o noapte, hotarat mi–am continuat drumul spre Romania. Parintii au aflat ca eu am fost intors inapoi, fara sa mai aiba acces si la alte informatii, au crezut ca am fost prins si ca m–au omorat rusii… Mi–au facut parastas si m–au plans din toata inima, cu durere ca m–au pierdut. Cu multe eforturi, in septembrie 1944, au aflat ca sunt bine. Eram deja militar la scoala de subofiteri. Tare s–au bucurat si au revenit la regretele si plansul lor, de asta data de bucurie ca Ion, fiul lor, este viu.

— Unde ati cunoscut–o pe bucovineanca Miroliuba Glovatchi?

— Dupa ce am incheiat studiile, avand si serviciu, a venit vremea cand am decis sa ma casatoresc. Povestea a fost frumoasa, vedeti ca tine si azi. Miroliuba, pe care o dezmierd simplu, Liuba, fiinta iubitoare a pacii, aducatoarea de pace avea acelasi statut: era refugiata din Bucovina, din judetul Cernauti, fiica de invatatori, care m–a inteles pe mine. Am iubit–o pentru simplitatea simtirii si pentru curaj. Fiul nostru, Viorel, este inginer. Avem si un nepot. Studiaza la o facultate tehnica. Acum pot spune sincer ca suntem fericiti, iar aceasta bucurie a vietii o impartasim cu cei dragi. Venim mai in fiecare an la Rascani. Noi, care am lucrat 30–40 de ani in serviciile de administrare ale Romaniei, avem o pensie buna, cu care ne putem intretine si chiar mai mult, ne permitem micile bucurii ale vietii. Nu regretam faptul ca ne–am refugiat. Ne–am simtit tot asa de bine, dar ne–a durut mereu ca am fost departe de cei dragi. Ramanem departe… Mi–e dor de locurile unde m–am nascut. Mi–e dor de rudele care sunt si care au plecat la Domnul. Mi–e dor de dealurile, de verdeata, de padurile, de pomii, de fructele, de tot ce este Basarabia mea natala.

— Cum a fost relatia dvs. cu Basarabia in tot acest timp?

— Am avut multi colegi basarabeni in Romania, pe unii i–am ajutat gratie faptului ca aveam functie de conducere in anumite institutii de stat. I–am ajutat sa–si gaseasca servicii, sa se simta bine. Mi–am lasat loc de «buna ziua» peste tot. A trebuit sa supravietuim si ne–am ajutat reciproc. Daca ne lasam, riscam sa fim readusi in Basarabia, sub ocupatie sovietica, sau poate chiar dusi dincolo de Cercul Polar. Pe invatatorul meu l–au luat din Oltenia in mod fortat si l–au dus direct dincolo de Cercul Polar. Invatatorul meu, Petre Paganu, cu tot cu sotie, a murit acolo unde–i pamantul vesnic inghetat. Dumnezeu sa–l ierte! Pe toti cei care au murit in pamant strain Dumnezeu sa–i ierte, asa se cuvine de Blajini sa ne rugam pentru martiri.

— Cand ati venit acasa, dupa multi ani, cum a fost intalnirea cu cei apropiati?

— Imi place formula «acasa». Era anul 1956. Am venit tustrei: eu, Liuba si copilul nostru de un anisor. Cand am ajuns la poarta casei, mi–a iesit tata in drum cu 2 galeti de apa. A scapat galetile din maini de emotii. Sotia mea a sarit repede, l–a luat de brate si a zis: «Tata, nu te supara, nu te speria. Suntem sanatosi. Am venit si ne bucuram ca ne–am intalnit». Am intrat in casa, unde nu mai fusesem de 12 ani. Ce intalnire a fost! S–au adunat rudele sa ne primeasca. Au inceput sa–si povesteasca traiul din perioada foametei. A fost genocid prin infometare in Basarabia. Povesteau despre vecini, veri, unchi, surori. Multi murisera din cauza foametei. Am plans impreuna. Dupa plecare le scriam ca o ducem bine, ca suntem sanatosi. Adevarul le–ar fi provocat suferinte. Am ales sa spun ca suntem bine. Am mai fost de 2—3 ori in Basarabia, pe cand era sub sovietici. Dupa 1989 venim mai des, cand ma prinde dorul. De Blajini, in acest an, am fost la cimitirul din Rascani, la mormantul parintilor, fratilor, surorilor. Cine stie daca ajung si la anul sa–i revad.

— Ce vis neimplinit mai aveti?

— Este o durere ca Basarabia are un destin neimplinit. Ar fi nedrept sa nu spun ca si aici sufletul romanesc este prezent. Un argument il avem in fata. Acest dialog sustinut in limba romana, publicat intr–un ziar romanesc. Le multumesc nepoatelor mele, Camelia si Rodica Chitic, nepotului Viorel, care au facut posibil ca intalnirea noastra sa se produca. Sa–i tie Lumina Sfintei Invieri curati si luminati, de–a pururi sa traiasca neamul meu romanesc din Basarabia mult nedreptatita.

Pentru conformitate, Antonina SARBU