Fiind, in 2007, la un stagiu in (SUA) — intr–un oras in care numarul bisericilor (de toate confesiunile) depaseste numarul barurilor — s–a intamplat sa ajung intr–o zi de duminica la biserica «Sf. Maria», ctitorita de comunitatea crestin–ortodoxa a romanilor din localitate. M–am mirat cand am aflat, prin bunavointa parintelui–paroh de aici, ca biserica, in afara statutului ei de centru religios, mai e si un prestigios centru cultural romanesc in acea parte a Americii, centru care intruneste o galerie expozitionala si un muzeu etno–grafic romanesc de o rara eleganta, frumusete si valoare. Biserica — ceea ce nu mai vazusem pana atunci — mai detine, in acelasi local al muzeului, si o sala confortabila pentru nunti si alte genuri de ceremonii, pe care lumea doreste sa le consemneze in spiritul traditiei romanesti. Abia mai tarziu, motivat de niste imprejurari speciale, aveam sa–mi dau seama, cu adevarat, de rolul foarte special al acelei sali de nunti de la «Sf. Maria», pe care o tratasem initial ca pe o preocupare nespecifica bisericii. Greseam, pentru ca o biserica adevarata e normal sa ia in calcul toata complexitatea nevoilor unei comunitati, mai ales a celor spirituale in care se inscrie si nunta ca spirit si traditie. Sigur, nu putem absolutiza lucrurile, pornind de la «cazul Kliveland», dar in situatia unor comunitati externe, valoarea acestei pilde este extrem de expresiva.

Mi–am amintit de Kliveland, in contextul unui eveniment nuntial la care fusesem saptamana trecuta in Sudul Basarabiei — acest spatiu, cu o lume pe care mereu am stiut–o atasata, firesc si cert, datinilor si traditiilor locului, parte din ele ramase inca de la vechii daci. Nu am mai nuntit in Sud de vreo 25 de ani, desi amintirile mele «cruciale» despre obiceiurile nuntiale de aici mi–au ramas cele din anii copilariei. Privilegiul nostru, al copiilor de atunci, era unul deosebit, pentru ca neavand nicio obligatie fata de nunta, decat cea de amatori veniti «cu privitu», ne aranjam astfel incat sa nu ne scape nimic din ceea ce se intampla, fiind cu ochii «in patru» de undeva de pe garduri, copaci sau prispe. Vedeam mai multe decat nuntasii, desi, poate, intelegeam mai putin decat ei. De data aceasta, insa, lucrurile se inversase, iar ceea ce vedeam la acel ceremonial nuntial, era cu totul altceva decat ceea ce aveam in «documentarul» din mine. Desi mirele si mireasa sunt copii de sat, crescuti, educati si ramasi sa vietuiasca la sat, cu case, parinti, rude si prieteni la sat, nunta a fost scoasa din sat si «transportata» la oras — distanta de vre–o 30 km de casa. A fost, practic, un deport, chiar daca si voluntar si chiar daca cu muzica. Din cate am inteles, nu era o premiera, ci, mai degraba, continuarea unei mode care incepe sa prinda in satele din zona. M–am gandit, initial, ca ceea ce se face ar putea fi o versiune ucraineana a politicilor de «apropiere dintre sat si oras». Dar nu, nu asta era motivul. Motivul era unul mult prea banal, chiar banal de tot — lipsa (si nu doar in acest sat) a conditiilor adecvate unor ceremonii nuntiale. In acest secol 21, cand frontierele cu Europa si lumea nu mai sunt tinute la lacata, cand multi tineri din sate sau parintii lor au vazut si o altfel de lume decat cea din care nu iesisera anterior, acestia nu mai prefera sa–si joace nuntile in corturi — reci pe timp de iarna, calde pe timp de vara, incomode, neconfortabile si care, in plus, mai aduc si a spirit de cazarma. Cu schimbarea timpurilor, predilectiile tinerilor s–au schimbat si ele, inclusiv a celor de la sate. Ei isi doresc, macar o data in viata, altceva decat standardele de mizerie de care au parte zilnic, ei nu mai vor aceleasi «standarde musicale» si acelasi decor de bodega de prin discoteci, ei vor ceva mai special, vor comoditati, spectaculozitate, divertisment, vor ca nuntile lor sa nu mai fie doar un simplu prilej pentru «gudioj». E atat de mult? E chiar imposibil asa ceva in satele de azi, cu atatea case, localuri si oficii parasite si cu Palate de Cultura — mai mult pustii? Nu cred. Pur si simplu, acest lucru nu preocupa, la modul serios, pe nimeni: nici «centrul», nici primariile, nici consiliile locale, nici scoala si nici, macar, biserica.

Aceasta criza de confort nu e una specifica doar satelor din delta Dunarii, dar si celor din Basarabia de dincoace de Giurgiuleti. S–ar putea ca aceasta criza e una mult mai generala. Pornind de aici si tinand cont de faptul ca Chisinaul a declarat 2008 drept cel mai «epocal» an din istoria tineretului Moldovei de la 1359 incoace, incercam sa vad in ce masura se regasesc aceste realitati ale satului in Programul de actiuni al guvernului pentru Anul Tineretului. Eram sa gasesc, insa, tot atat de «multe» solutii, cate le descoperim si in politicile ucrainene de profil sau in programul guvernamental «Satul moldovenesc», ori in recenta initiativa prezidentiala cu privire la extinderea listei de decoratii pentru «redresarea» situatiei din cultura, de parca satelor noastre si culturii in ansamblu, tocmai acestea le–ar lipsi acum cel mai mult. Parada electorala. Atat.

«Satul» fuge din sat. Sa nu–i mai fie interesanta aceasta lume a «vesniciei» — vorba marelui L. Blaga, fara de care n–am fi fost decat niste purtatori de oase si carne? Nu stiu. Stiu, insa, ca tinerii au ajuns sa–si duca la oras, macar pentru cateva ore, pana si ceea ce au avut satele mai frumos in ele, ca obicei si traditie — nuntile. O fac cu aceeasi usurinta cu care isi duc la piata zarzavaturile, fara sa–si dea seama ca le fura bucuriile, lasandu–le triste si singure intr–o zi pe care, cine stie, poate ca si ele au asteptat–o tot atat de mult ca si ei. Sa admitem, insa, ca aceste «evadari» ar fi o solutie, fie si accidentala. Insa, rezolva ele «problema»? Este gata «orasul» sa substituie satul in materie de obicei si traditie? Evident, nu. Singurul «avantaj» pe care–l au tinerii din acest «proiect» nuntial, este un local comod si relativ confortabil. Mai mult nimic. Si asta, pentru ca o nunta la oras, o nunta rupta din contextul sau natural, mai ales intr–o zona periferica din afara spatiului comunitar natural, nu mai are «aer» de nunta si, deci, nu mai este o nunta «jucata», acest «jucat» insemnand, in acceptia satului, o nunta in spiritual datinei si traditiei.

Dupa ce au fost prigonite, mutilate si, de atatea ori, furate de traditii, Satele Noastre au ajuns sa traiasca azi si osanda zilei in care au inceput a li se fura si nuntile. Si daca pleaca nuntile din sat, cu ce mai raman Satele Noastre? Doar cu cimitirele? Posibil. Desi, cine stie?

Petru AMARIEI