E o primavara frumoasa afara, sau poate obisnuita pentru multi. Dar sunt oameni care mai tin minte foametea crunta din primavara anului 1947. Iarba rasarita din nou, ca un simbol al vietii, abia de reusea sa acopere mormintele oamenilor morti din cauza foametei organizate. Iarba pe care multi o mancau murind…

Istoricii sustin ca perioada foamei organizate cuprinde, in fond, anii 1946–47. Dar, ea a inceput mai devreme. Eram director de scoala la Oniscani, in anii 1944–45. O tin minte pana acum pe micuta Minodora, o eleva foarte dezghetata, care mi–a soptit: «As fi rezolvat problema, caci o inteleg, dar tare ametesc, mi–e foame…» Multi copii nu frecventau scoala si mergeam pe la ei pe acasa sa vad ce se intampla. In casele lor se fierbeau doar coji de cartofi si radacini diferite. Aceasta era hrana oamenilor din acest sat, situat in preajma liniei frontului. Oamenii fusesera evacuati si nu au mai semanat terenurile, de aceea nici nu au avut ce culege, deja din toamna lui 44.

Puterea sovietica revenise atunci cu actiuni severe — postavka , zaiomul, in fondul armatei rosii, ajutor Leningradului infometat… Venea agroupolnomocenii , si selispolniteliul (executorul rural), dotati cu carabine, care, daca iti intrau in ograda, nu ieseau cu mana goala. In timp ce acesti servitori ai regimului scuturau satele, incarcand in care si carute tot ce se putea, alte carute si sanii carau in iarna anului 1947 mortii la cimitire. Erau incarcati mai multi de–a valma, vorba poetului «Cu douazeci de–odata–n car/La groapa ne vor duce/Si bun e Domnul de–om avea/La cap o cruce…» Desigur ca nu mai erau cruci pentru fiecare.

La Cobalca, Orhei, la carat mortii a fost pusa Tecla Colun, fiica mai mare a lui Ion Tarchila, care locuia in coastele sovietului satesc. Iata ce marturiseste ea: «Ce faceau, cum faceau, rudele isi carau mortii noaptea la sovietul satesc. Presedintele Lupascu ne si chema dimineata aratand la cei 3–4 morti: »Inhamati calul, trebuie dusi la cimitir, n–am sa–i tin aici.« Tata ma trimitea pe mine la carat, ca pe una mai vrednica. Doamne, cati am carat…!» Tot Tecla mi–a povestit despre familia lui Z.G,  care aveau doua fetite, intre 5 si 8 ani. Nenorociti de foame, parintii si–au mancat copiii, dar tot au murit si ei…

Fiecare sat si–ar putea scrie cartea sa despre hecatomba basarabeana, despre acest masacru al foamei si chinurilor.

Citesc cartea «Golod v Moldove 1946–47» editata la Stiinta. Sunt documente care arata cum a fost organizat acest fenomen. La 26 iunie 1946, a fost emisa Hotararea Consiliului de Ministri al URSS si al cc al pc(b)  din URSS «Despre planul anual de achizitii de paine din roada anului 1946 al RSSM». Moldova infometata urma sa transmita 10.059.000 puduri. Hotararea era semnata de Stalin.

In document se cerea «executarea cinstita a planului de achizitii, deoarece din cauza conditiilor climaterice nefavorabile fusesera deja diminuate planurile respective ale regiunilor Tambov, Kursk, Voronej si Orlov.»

Costul indeplinirii acestei hotarari a fost enorm si inca nu a fost evaluat la propria valoare — peste 250 000 de vieti omenesti …

Te ia groaza cand citesti documentele din aceasta culegere. Zeci de oameni mureau zilnic in fiecare sat. Au fost inregistrate cazuri nenumarate de antropofagie, cand mamele–si mancau copiii, fratii — surorile.

Dupa raportarea acestor date la Moscova Moldova a fost vizitata de Kosaghin, si apoi au inceput sa vina careva ajutoare, dar … acelea erau redirectionate de asemenea in contul achitarii postavcei. Iar lui Stalin i se trimiteau rapoarte despre cum au venit ajutoarele, in care erau inserate scrisori de multumire (!) ale basarabenilor. Ajutorul era ca de batjocura. De exemplu in raionul Cahul in martie 1947 la 28.034 oameni infometati s–a repartizat 48 tone de cereale. Mai putin de 1,7 kg cereale pentru un om pe toata aceasta perioada.

Vad si acum in fata ochilor cum treceam prin padurea Tiganestilor , in drum spre Bravicea si oamenii adunau pe tolince rumegatura de tei, ca sa manance. Meniul oamenilor era compus atunci din ghinda, seminte de poama, tulpini de rasarita, samburi de zarzari — care cauzau grave intoixicatii din cauza stricninei. Se mai fierbeau opinci vechi, sau hamuri (care erau din piele de vita), se adauga leurda, sau chiar iarba, adica orice verdeata care rasarea in primavara anului 1947.

Elevii scolii din Cobalca trebuia sa primeasca in acel an si ei cate 200 gr de paine pe zi.

De transportarea painii din Bravicea se ocupa instructorul militar al scolii, o aducea intr–o ranita romaneasca. Ajungea mai putin intotdeauna. Elevi abia primeau un cubulet de paine cam cat cutia de chibrituri. Izbucneau scandaluri tot de aici.

Odata il vad pe un coleg ca ia din cantina scolii un tortar de vreo 3 kg din supa elevilor. N–am mai rabdat, ii zic ca e vorba de viata copiilor. «Si cu ce vrei sa imi hranesc lucratorii? Am oameni la sapat!»

Am avut timp suficient sa revin cu gandul la acest conflict. Si m–am gandit mereu oare nu de la aceasta intamplare am fost «aranjat» pe lista candidatilor la GULAG?

Constantin Bobeica
Cobalca, Straseni
Primavara anului 2007