Pagini rosii din istoria comunismului
sau
Nevrozele inimii

14 decembrie 2005

Un eveniment cu alura istorica avea sa se produca pe 14 decembrie 2005 la Strasbourg, in cadrul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (APCE): votarea unei Recomandari si a unei Rezolutii privind «necesitatea condamnarii internationale a crimelor comise de regimurile comuniste totalitare».

Atunci, parlamentarul suedez G?ran Lindblad, membru al PPE, a prezentat un raport in acest sens. Documentul a fost votat odata cu proiectul de Recomandare si de Rezolutie in aceeasi zi, la 14 decembrie 2005.

In Romania, a fost aprobata imediat componenta Consiliului Institutului de investigare a crimelor comunismului (CICCR). «Vinovatii trebuie judecati, chiar si post–mortem, dupa modelul procesului de la Nurnberg», afirmau numeroase voci. Dar, in acel 14 decembrie, tot ce s–a reusit, dupa lungi ore de dezbateri, a fost adoptarea, cu o majoritate simpla, a unei rezolutii ce condamna violarile masive ale drepturilor omului de catre regimurile totalitare si aducerea unui omagiu victimelor. Dezbaterile din timpul sedintei au fost mai mult decat fierbinti, insa, surprinzator, parlamentarii din tarile fostului spatiu sovietic s–au pronuntat, in marea lor majoritate, pentru adoptarea recomandarii ca modalitate de reparatie morala pentru victimele regimurilor comuniste.

Firea omului este tradatoare

Strange cu atentie si pune intr–un plic cateva poze dintre cele mai «valoroase», scoase din album si ascunse la pastrare in sipetelul dosit printre rafturile cu carti.

— Nu v–ati gandit sa scrieti o carte despre viata familiei Dvs.?

— Dar cui ii trebuie aceasta pagina de istorie dramatica? Nu are nimeni nevoie de drama vietii noastre. Sunt oameni, victime ale deportarilor, pe care ii aud spunand cu durere ca «la rusi era mai bine, iar cu puterea sovietica viata era mai imbelsugata». Ce au inteles acesti nenorociti de oameni din ce a fost regimul comunist, din ce a facut dictatura cu vietile lor? Omul are fire tradatoare, am inteles acest lucru de mult si acum o spun fara de frica. Cine a tradat familia noastra? Pe tata, cine l–a vandut rusilor, cine l–a omorat? Dintre cei care slugarniceau puterea sovietica, or, atunci cand au descins bandele inarmate in casa noastra si ne–au scos cu forta din paturile calde, cine adusese ostasii, informatorii, care erau din Chisinau? Nkvd–istii angajau oameni, activisti din randurile bastinasilor. Daca ar fi protestat cativa, dar nu au protestat. Imi amintesc, dintre detinutii care erau in lagarul Kominternului din Pahtaral, cea mai curajoasa lectie au oferit–o ovreii. Ei dezertau, se ajutau, ii rugau pe cazahi si aceia ii imbracau, ii deghizau in haine de–ale lor si fugeau… Noi nu am putut face asa ceva pentru ca nu aveam pe cine conta. Frica ii subjugase pe toti: prieteni, rude, oameni carora parintii si unchii mei le–au ajutat in clipe de rascruce ale vietii. Desigur, trebuie sa ierti si noi am iertat, dar nu trebuie sa uitam despre crimele comise de regim, odioase crime, si nu stiu daca o carte poate sa le incapa pe toate intre doua coperti. Chiar si in Parlamentul de la Strasbourg opiniile parlamentarilor au fost foarte diferite, iar cei care s–au abtinut sa voteze sau au facut opinie separata erau din tarile ex–sovietice…

Drama de la Otovasca

Drama familiei Hitov din Chisinau a inceput pe 28 iunie 1940, cand «eliberatorii» au ocupat orasul. Basarabia a fost cedata Rusiei sovietice si cei din acest tinut s–au pomenit sub dictatura regimului sovietic comunist. Patru copii ai lui Constantin si ai Vasilisei Hitov asteptau cu nerabdare vacanta, pe care o petreceau la mosia lor de la Otovasca. Lili, Vera, Teodor si Eleonora au ramas doar cu un vis frumos, urzit in speranta.

Lili Hitov: «Intr–una din zile, tata ne–a dat o veste trista: mosia de la Otovasca a fost sechestrata, i–au luat cheile si l–au avertizat sa nu mai calce pe acolo. In acea zi, la 28 iunie 1940, a fost arestat unchiul Ion, fratele tatalui, care avea si el pamanturi la Otovasca, a fost inchis ulterior in lagarul din orasul Selikovsk, regiunea Perm, unde a si decedat in anul 1942, pe 23 iulie. Nici pana azi nu am putut afla motivul decesului sau».

In fiecare seara Constantin Hitov era chemat la sectia NKVD–ului. Se intorcea tarziu si niciodata nu spunea ce i se intampla acolo. In una din zile si–au strans lucrurile si au plecat din casa, au fost siliti sa paraseasca imobilul din strada Grigore Ureche cu numatul doi, pe care il construise din propriile mijloace. Casa a fost nationalizata, la demisol se afla un restaurant, l–au devastat. In curte, care avea 0.70 ha, erau si cateva sasaiece, acoperite cu zinc, le–au transformat in grajduri pentru vite, iar din zinc au facut galeti.

Lili Hitov: «Mama s–a imbolnavit grav, a fost nevoie de o interventie chirurgicala. Si–a revenit cu greu, in 12 iunie 1941 a fost externata si a venit acasa. Dar bucuria a durat doar opt ore, doar opt ore am mai fost impreuna, noi copiii si cu parintii. Pe 13 iunie 1941, la trei dupa miezul noptii, am fost treziti de niste batai salbatice in usa. Cativa soldati inarmati, insotiti de civili, s–au napustit in casa. Portile au fost deschise si in curte a intrat un camion mare. Doi ostasi cu arme il pazeau pe tata. I–au ordonat sa se aseze. Noua ne–au ordonat sa ne imbracam. Mama era in pat, le–am spus ca este dupa o interventie si nu e apta sa se ridice. Au chemat urgent un medic. Ce folos ca medicul a confirmat, mama a plecat cu noi. Doar o saltea si o perna ne–au permis sa luam din casa…»

Au fost incarcati in camion si dusi la gara din Chisinau, apoi bagati cu forta in vagoane pentru vite si aruncati intr–o drama de unde nu se pot rupe pana azi… La Tiraspol ordinul a sunat metalic: barbatii parasesc vagoanele, raman numai femeile si copiii. Minciuna a fost gandita ca sa tina: «Ei vor pleca in zona cu un tren rapid, sa construiasca case pentru familiile care vor sosi». Atunci soarta l–a salvat pe Teodor, unicul fiu al Hitovilor, de la moarte sigura. Constantin Hitov ruga sa–l lase si pe fiul sau sa–l insoteasca, doua maini in plus. Banditii, cand au vazut ca e inca un copil, au spus «nelizea». Pe 13 iunie 1941, in gara la Tiraspol, Constantin Hitov s–a despartit pentru totdeauna de Vasilisa si de cei patru copii ai sai. In aceeasi zi, in aceeasi gara, fara sa stie unul de celalalt, a fost arestat si cel de–al doilea frate al lui Constantin Hitov, care se numea Stefan.

Lili Hitov: «In 1989, cand a crapat balaurul rosu, am inceput sa–l caut pe tata, pe unchiul Ion si pe unchiul Stefan. Intai am scris o scrisoare la Ministerul de Interne. Mi–au raspuns ca tatal meu, Constantin Hitov, a murit pe 14 decembrie 1941 in timpul anchetei — acces de inima, in deplina istovire in lagarul din orasul Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Unchiul Stefan, o minune de om, avea casa pe Strada Armeneasca, restaurant, hotel, pamanturi, multe pamanturi. L–au scos si pe el sovieticii din casa, l–au arestat si a decedat pe 23 martie 1942 in lagarul din Ivdel, regiunea Sverdlovsk. In scrisoarea primita e scris ca motivul decesului nu e cunoscut. Eu cunosc motivul: au fost impuscati toti trei, tata, unchiul Ion si unchiul Stefan… Si de aici se trag nevrozele inimii mele, care nu ma mai asculta. Nici timpul, nici memoria nu–s in stare sa le vindece.»

Nevrozele inimii

In anul 2002 Lili si Ala Hitov au intentat un proces statului R. Moldova prin care cereau sa le fie retrocedata averea luata pe nedrept si cu forta sau sa li se plateasca echivalentul acelor bunuri si o recompensa pentru prejudiciile morale… De cinci ani dosarul este pe rol. Avocatul Alexandru Postica incearca sa le ajute sa–si revendice partea lor, dar fara vreun rezultat deocamdata. Saptamana trecuta a fost iarasi invitata la o sedinta de judecata, inca una, dar nu a putut sa fie prezenta pe motiv ca avea hipertensiune… «Am o nevroza acuta la inima, am mostenit–o de acolo, din lagarul Cominternului din Pahtaral… La penultima sedinta a fost intrebata »ce grosime aveau peretii casei? ce inaltime?«. Si tot fleacuri, »clenciuri"… Dar cele doua surori Hitov continua lupta…

Prenumele Hitov, un reper moral

De mai multe ori cand se ducea sa se angajeze la serviciu era privita suspect: «Din deportati, pe motiv politic, anul 1941? Nu avem locuri… nu avem… Era avertizata ca, daca se revolta, »in 24 de ore se va intoarce in zona"… Alteori, unii puneau pe masa diplome copertate in rosu… Eminenti ai scolii sovietice. Ea punea doua certificate eliberate de administratia scolii romanesti. Lili Hitov a fost o contabila foarte buna. Si pentru aceasta meserie i–au fost suficiente cele patru clase de gimnaziu si cele patru facute la Liceul «Regina Maria"… Ultimii ani, dupa ce se pensionase de la Directia Cailor Ferate, continua sa lucreze contabila DCF, era responsabila de partea financiara la santierul viitorului Palat al feroviarilor. In una din zile a depistat ca semnatura ei, pe un cec bancar, a fost contrafacuta si a parasit serviciul… »Am luat atunci o decizie si nu m–am mai angajat. Mi–a fost suficient, am fost educata sa muncesc cinstit, in toate am dus lucrul pana la bun sfarsit si cu responsabilitate. Toate le–am facut pe constiinta curata. Mi se pare absolut esential intr–o viata, darmite in una ca a mea…Eu intotdeauna am stiut ca sunt fiica lui Constantin Hitov, ca apartin acestei familii onorabile — un reper moral pe care mi–am construit viata, a fost un titlu de noblete si nu am ascuns nimanui si niciodata faptul ca am fost deportati. Le spuneam ca a fost o nedreptate impusa de regim.«

In Pahtaral, o zona speciala a Cominternului din RSS Kazaha, unde a ajuns Vasilisa Hitov cu cei patru copii ai sai, dupa multe zile de chin si durere, au fost aruncati in camp deschis. Haitele de sacali inundau zona. O noapte au dormit in camp deschis, apoi au venit carutele si i–au dus in Pahtaral. Traiau intr–o uscatorie de bumbac fara ferestre. Iarna s–au mutat in baraci, era un ger de crapau pietrele. La o plita se incalzeau si pregateau ceva fierbinte pentru douasprezece familii. Defocul il strangeau din padure, se duceau copiii, insotiti de un matur.

Lili Hitov: «Mancarea ne–o aduceau in camp, o cumparam, era apa si ceva crupe. Painea o aduceau noaptea, prindeam rand de la amiaza, uneori asteptarile erau zadarnice, alteori primeam un bot crud. Primeam cate 300 de grame pemntru copii si 400 pentru maturi… Noi aveam 1600 grame pentru cateva zile. Oamenii mureau de foame, mancau tot felul de ierburi din padure si… mureau. Ii aruncau intr–o rapa. Aceeasi soarta o aveau si detinutii din lagar, uneori vedeam cum ii omorau, apoi legau cadavrul de caruta si–l tarau la rapa… Erau foarte multi deportati: nemti, italieni, finlandezi, greci, ucraineni, ceceni, ingusi, kazahi, tatari… Ne tineam mai aproape de alte doua familii de romani din Ismail. In anul 1942 a inceput sa lucreze si fratele meu Teodor, apoi si mama. Ne–au dat pamant pentru gradina, cresteam legume, dar ce folos daca de munca noastra se bucurau altii, ne obligau sa dam »postavka«: 300gr carne, 3kg de unt topit si 100 de oua…»

In anul 1948 cele doua surori, Vera si Ala, s–au intors in Moldova, dar nu li s–a permis sa locuiasca in Chisinau, s–au stabilit la Tighina. In 1949 a inceput alt val al deportarilor. Fetele erau cautate peste tot, dar le–a ascuns sotia unui militar, astfel salvandu–se de la o a doua exilare. Vasilisa Hitov si Lili au revenit acasa in anul 1962, dupa 21 de ani de despartire. Au fost in permanenta sub supravegherea KGB–ului si amenintate, noua luni nu a putut sa se angajeze la serviciu…

Amintirea

La Pahtaral, in 21 de ani, s–au intamplat multe. Lili a ajuns si acolo sa fie printre cei mai buni. Dimineata lua in primire vreo douazeci de detinuti din lagar si se ducea in campul cu bumbac, la prasit, la udat… tot felul de lucrari agricole… Erau prizonieri italieni, nemti, finlandezi, ovrei, ucraineni, japonezi. In una din zile, cand muncea acolo, aude vorba romaneasca, un tanar frumos care, privind–o, a zis: «De unde naibii s–a luat aici trestia asta in bataia vantului si inca cu piciorul bolnav? Tare–i severa, naiba sa o ia». Lili nu a raspuns, dar nevroza inimii… Cand a venit Teodor, fratele ei, cu camionul si a adus motorina, s–a apropiat si au discutat ceva… Romanul l–a intrebat de o cunoaste. Teodor i–a raspuns: «Trestia este sora mea, o cheama Lili». Au urmat scuze si emotii pe care azi, cand le rascoleste, se insenineaza…« Acolo, ca sa supravietuiasca, oamenii de cele mai multe ori cadeau in ispite, curse de tot felul. Aveam o colega, era o rusoaica tot din exilati. Ea cerea in fiecare zi sa–i dea sub supraveghere in camp numai prizonieri japonezi… Dar cu enkavedistii nu era de glumit, au suspectat–o. Ce final asteptati? In cateva ore i–au scotocit casa si au gasit niste sapun, zahar, paine. Japonezii ii aduceau din lagar, ca acolo le dadeau. Iar ei pentru o scrisoare sau mai stiu care serviciu se rasplateau cu de astea. Rusoaica a fost judecata, au pus–o la puscarie… Regimul nu cruta, nu vedea oameni, vedea numere care se identificau cu fiinte umane intolite in haine de ocnasi…»

Oare ce grosime sa fi avut peretele imobilului din strada Grigore Ureche si ce inaltime? Intrebarea trebuie reformulata: a fost regimul comunist sovietic unul criminal, trebuie condamnat? Ce mai conteaza aceste detalii, grosimea si inaltimea unei case, pe langa moartea prin impuscare a celor trei frati Hitov si a atator alte mii de vieti? Am intrebat un istoric daca ii spune ceva prenumele Hitov… «Da, erau latifundiari, cei mai bogati in acele timpuri, dintre intelectualitatea orasului. Aveau afaceri la Bucuresti, Paris… Dar aceasta parte a istoriei noastre ramane necunoscuta…»

Lili

Intr–o zi a telefonat cineva la redactie si ne–a chemat intr–un apartament unde termometrul pe timp de iarna arata 9–11 grade sub zero, afara fiind un ger cumplit (iarna anului 2005). Femeia, stand la fereastra, a spus ca se numeste Lili Hitov. Acum are 80 de ani. In odaia ei din strada Titulescu am vazut norii in asfintit si o doamna care mi–a strans mana zicand: «Ma numesc Lili Hitov, nu Lilea, nici Liliana». A ramas singura sa poarte acest nume demn. Nevrozele ei nu le poate topi nici timpul, nici memoria.

Antonina SARBU