«Golanii Revolutiei Moldave»

Un interviu cu Constantin Cheianu

— Cine sunt "Golanii Revolutiei Moldave" din piesa ta?

— Piesa se numeste, de fapt, "Luna la Monkberry", un titlu pe care l–am imprumutat dintr–un cantec al lui Paul Mackartney, "Monkberry moon delight" ("Admirand luna la Monkberry"). Fiindca textul vorbeste despre realitatile de la noi, Sandu Grecu, regizorul montarii de la "Satiricus", mi–a spus ca si–ar dori un titlu, care ar spune ceva publicului nostru. Ei l–au numit "Golanii Revolutiei Moldave", un titlu care, probabil, ironizeaza cumva cunoscuta sintagma "Romanii Basarabiei Moldave". Totodata, face o trimitere la protestatarii din Piata Universitatii de la Bucuresti, cei care refuzau sa se impace cu accederea fostilor comunisti si securisti la putere si pe care Iliescu i–a numit "golani". Noi nu am avut fenomenul "Piata Universitatii", dar nu inseamna ca ne–au lipsit "golanii", adica oamenii care s–au aflat in primele randuri ale luptatorilor impotriva comunismului, ca in cele din urma, sa fie marginalizati si trecuti pe linie moarta. Majoritatea nu si–au gasit un rost in viata, unii s–au alcoolizat, altii nu mai sunt printre noi. Despre ei e piesa mea.

— Cum apreciezi rezultatele acelei revolutii?

— Eu nu cunosc nici o revolutie care ar fi indreptatit asteptarile celora care au participat intr–un fel sau altul la ea. In timpul revolutiilor ne transformam cu totii in copii, reinvatam a crede in idealuri, in mituri si in victoria definitiva a binelui asupra raului. Revolutiile trec, dar unii dintre noi ramanem marcati pentru totdeauna de starea aceasta de copilarie.

Trebuie sa acceptam ideea ca exista doua "profesii" strict distincte — "revolutionarii", cei care fac revolutii, si "managerii", care speculeaza rezultatele acestora. Nu cred ca e normal ca revolutionarii sa ramana la guvernare, deoarece acestia au avut dintotdeauna tentatia totalitarismului. Este bine ca revolutionarii sa–si faca treaba bine, dupa care sa vina managerii si sa procedeze la fel. Si uneori chiar s–a intamplat asa. Alteori, insa, niste revolutionari inflacarati si talentati au fost urmati de niste manageri slabi si reactionari. Ori invers. Ma tem ca in cazul nostru s–a intamplat sa nu avem nici revolutionari adevarati, nici manageri competenti. Or, miscarile care s–au produs in 1989 in spatiul ex–sovietic nici nu au fost, de fapt, niste revolutii autentice, mai curand putem vorbi despre "proteste controlate", intrucat se stie foarte bine ca printre fruntasii si organizatorii protestelor din acea perioada au fost destui oameni ai KGB–ului.

Moldova a fost, pana la 1989, una dintre republicile cele mai cuminti si mai "asiatice" din fosta URSS, intelectualitatea de aici a fost practic ingenuncheata, rezistenta antisovietica si disidentii au fost cvasiabsenti. De unde, dar, s–au luat atatia lideri si patrioti in 1989, de unde atata organizare a maselor de genul celei de la 31 august 1989? Si unde s–au spulberat toate astea dupa 1992?

Ma tem ca succesul "revolutiei" noastre s–a datorat intr–o masura mai mare decat ne place sa admitem KGB–ului moldovenesc. Ma refer atat la colaboratorii de acolo, de altfel, niste indivizi scoliti, care cunosteau mai bine decat noi adevarul despre istoria Moldovei, cat si la intelectualii racolati, numarul carora s–ar putea sa depaseasca cele mai temerare cifre. Tocmai faptul ca prea multi oameni cu o pregatire buna au fost implicati intr–un fel sau altul in structurile KGB–ului, iar disidentii ne–au cam lipsit, rolul liderilor au trebuit sa si–l asume de multe ori securistii. Fara sprijinul KGB–ului nu stiu daca revolutia noastra reusea tot atat de bine.

— Ce faceai tu in acea perioada?

— Eu zic ca faceam bine. Urmaream evolutia "glasnost"–ului si incercam la randul meu sa sustin aceasta emancipare a cuvantului prin articole, citeam cu nesat ziarele si revistele de la Moscova, descopeream literatura si filozofia interzise, scriam critica de teatru si publicistica, faceam primele incercari in proza si in dramaturgie.

Veneam, bineinteles, si eu, ca toata "lumea buna", la mitingurile de la sfarsitul anilor '80, admiram curajul unor oameni de acolo, de pilda, prestatia acelui tanar cu numele Grigore Vartosu, ucis mai tarziu in Transnistria, care la mitingul din martie 1989, cand au avut loc primele ciocniri cu militarii langa sediul CC, se avanta cu atata darzenie in primele randuri, incat exemplul lui te imbarbata si te inspira.

— Care e vina lui Cheianu si a generatiei sale de impasul in care am ajuns cu totii astazi?

— Una dintre greselile pe care le comitem atunci cand incercam sa vorbim despre acest subiect este ca ne raportam noi, cei de astazi, la cei care am fost in anul 1989, uitand, adesea, cine am fost pana la acea data.

Tot ce am devenit eu astazi se datoreaza unor lecturi, evenimente si oamenilor din epoca 1986–1990. Din pacate, nimic sau aproape nimic din toate acestea nu purta marca "scris ori gandit in Moldova", lucru care nu te facea foarte mandru de comunitatea careia ii apartii.

Brusc, in 1988, aceasta comunitate inerta se pune in miscare. Apar primele fete de la cenaclul "Mateevici", vin apoi scriitorii, se lanseaza Miscarea pentru democratie. Fara sa pun la indoiala jertfa si buna–credinta a unora dintre oamenii acestia, nu pot sa nu observ ca primii nostri lideri erau foarte departe de un Havel, de pilda, ori un Walesa. Nu erau persoane cu biografii cunoscute, nu detineau o romana ireprosabila, nu pareau impovarati de o cultura deosebita si nu prea stiau sa–si construiasca un discurs. Singurul lucru la care se pricepeau era sa rosteasca niste slogane curajoase.

Apoi prim–planul l–au ocupat scriitorii si filologii. Alte deziluzii si aici pentru ca, in afara de cativa profesionisti onesti, majoritatea dintre ei o alcatuiau cei care pana nu demult dedicau ode lui Lenin si partidului si vorbeau despre "doua limbi est–romanice", altii pur si simplu erau scriitori prosti, ai treilea fusesera mai mult activisti de partid decat literati.

In fine, am primit aripa frontist–democrata din primul Parlament liber ales, plina si ea de persoane mediocre, anonime sau chiar dubioase. De fiecare data valurile astea de fete noi care se inaltau parca din neant nu faceau decat sa te intareasca in convingerea ca nu e ceea ce trebuie, ca oamenii acestia nu sunt capabili sa onoreze misiunea istorica pe care si–au asumat–o cu atata aplomb.

In consecinta, dintr–un suporter inflacarat m–am transformat treptat, asa cum li s–a intamplat si altor colegi, intr–un spectator sceptic. Nu inseamna ca eram unul impartial, caruia ii era totuna cine invinge. Doream, fireste, sa invinga "ai nostri", in anumite momente ale "meciului" redeveneam suporter. Dezastrul din Transnistria, insa, a confirmat cele mai negre asteptari si a zdruncinat cu totul credinta in capacitatile noilor elite de a infaptui ceva serios si durabil.

Revenind la substanta intrebarii pe care mi–ai pus–o, si anume daca ma simt vinovat de "impasul in care am ajuns", ma intreb: trebuia, oare, sa ma implic mai mult, adica sa ajung din randurile "suporterilor", in teren, printre "jucatori"? Nu am talent de politician si nici temperament de lider. Nu pot vorbi grav in fata unei multimi. Nu ma pot inregimenta. Sunt un om al reflectiei, al scrisului, iar orgoliul si complexele nu imi permit sa ma ocup de ceva la care nu as fi foarte bun. Si eu nu as fi fost nici un "revolutionar" foarte bun, nici un politician foarte bun. (Daca ar fi gandit mai multi ca mine, poate nu aveam atatia oameni intamplatori in politica.)

Iata de ce eu cred ca "impasul in care am ajuns" a fost unul "programat". Moldovenii anului 2001 nu au facut decat sa dea mana cu moldovenii de pana la 1989, intorcandu–se cu un ciclu istoric inapoi, in acelasi punct din care porniseram. Si asta pentru ca "revolutia" noastra a fost, mai subliniez o data, una de imprumut, un cadou, un accident. Singurul lucru adevarat in ea au fost entuziasmul si credinta oamenilor.

Vad, insa, ca astazi "programam" un alt impas. Existam intr–un regim controversat si neunivoc, pe care il uram, dar care este agreat de cei pe care noi ni–i dorim prieteni, adica europenii si americanii. Ultimii, nu prea agreeaza unionismul nostru. Ce facem in situatia asta, cum ne adaptam la conjunctura aceasta complexa? Ce alegem: postura unionistului plangacios, vesnica pozitionare in raport cu "gloriosul 1989", ori incercam sa fim pragmatici, sa ne adaptam, sa profitam?

Nu ne–am sfiit, in 1989, sa primim revolutia drept cadou de la Moscova si de la KGB, de ce sa ne sfiim sa redobandim europenitatea cu mainile unui comunist antipatic si corupt? Si Voronin, si Rosca ne–au folosit pe noi pentru a ajunge acolo unde sunt; de ce nu i–am folosi si noi pe ei?!

— Te intrebai odata, "de ce avem o opozitie incapabila?" Ai gasit raspuns la aceasta intrebare?

— Pentru ca ideea de opozitie nu a functionat niciodata in Moldova. Daca a existat intotdeauna un pol puternic al puterii, nu a existat niciodata un pol puternic al opozitiei. Nimeni nu a invatat sa faca opozitie in Moldova. Atunci cand a fost la guvernare, opozitia de astazi a nesocotit si bagatelizat opozitia de atunci, guvernantii de astazi abuzeaza opozitia actuala. Opozitia noastra este mereu depasita de imprejurari, ea nu propune o alternativa viabila si nu are niste personalitati–cheie. Sa recunoastem, insa, ca astazi opozitiei ii este mai greu ca niciodata, intrucat guvernantii au inteles sa speculeze mesaje atractive atat pentru alegatorul lor, cat si pentru cel al opozitiei.

— O Lege a Lustratiei ar fi motivat in vreun fel societatea sa prinda la curaj pentru a invinge, totusi, comunismul?

— O societate trebuie sa merite o Lege a Lustratiei. Adica trebuie sa fie matura, responsabila si pregatita pentru a sti ce sa faca cu adevarul nou pe care il va afla despre sine. Ma tem ca noi nu suntem pregatiti pentru asa ceva. In loc sa fie un moment de purificare, in loc sa stimuleze o schimbare de mentalitate, ma tem ca la noi o Lege a Lustratiei ar degenera in galcevi, in rafuieli marunte, in derizoriu. Adica noi am face cu o Lege a Lustratiei exact ceea ce am facut cu "revolutia de la 1989". Candva, Lucinschi a zis ca daca adoptam o asemenea Lege, ramanem fara intelectuali. Astazi s–ar putea sa ramanem fara Guvern, fara aparatul presedintelui, fara Parlament, fara jurnalisti, fara intelectuali si fara ONG–uri.

— Apropo de intelectuali, cat de mare este vina lor pentru revenirea, in Moldova, a unui regim totalitarist?

— Vina intelectualilor este ca ei nu sunt, de fapt, intelectuali, adica nu sunt institutia ce ar induce necesarul de luciditate si echilibru in viata unei societati. In locul adevarului, intelectualii nostri au cultivat mereu mitul. Dupa ce, in 1989, noi am recazut in copilarie (chiar daca una frumoasa), ei au incercat sa conserve toti anii acestia copilul din noi. Ei au impus mitul despre nationalismul moldovenilor, ei au impus mitul despre ei insisi ca niste Mesia. Daca pana la 1989 au fost propagandisti (netalentati) ai modului sovietic de viata, dupa aceasta data s–au transformat in niste preoti–propagandisti (tot atat de netalentati) ai unionismului. Totodata, ei au fost duplicitari, pentru ca pana la 1989 au slujit niste idoli, dupa aceasta data s–au convertit la alta "religie". In epoca sovietica multi dintre ei au fost niste rasfatati ai regimului, ca la 1989 sa o faca pe victimele. Multi dintre ei au cochetat cu politica, lasandu–se corupti de aceasta. Dupa ce si–au compromis trecutul si sunt depasiti de prezent, ei mai lupta si cu viitorul: astazi ei nu gasesc nimic mai bun decat sa loveasca in generatia noastra si a celor care vin dupa noi.

— Ce poti spune astazi despre cultura R. Moldova? Conteaza sau nu cine e ministru al Culturii la noi?

— Inca o data ma vad obligat sa fac legatura cu epoca de pana la 1989. Rusia avea o cultura solida pana la acel eveniment si un public cultivat, iata de ce astazi statul rus se simte obligat sa–si sustina cultura si oamenii de cultura. La fel Lituania ori Georgia. Sau Romania, ai carei actori, de pilda, ridica un salariu de cinci ori mai mare decat ai nostri. Moldova nu a avut, pana la 1989, nici o cultura importanta, nici un public pregatit. Existau trei–patru nume de artisti autentici care activau, de fapt, la Moscova, iar majoritatea absoluta a publicului nostru nu consuma decat subcultura. Circa 90% din cultura Moldovei nu indeplinea decat o functie propagandistica, nicidecum una artistica.

Cand comunismul a cazut, s–a vazut ca in afara de a fi propagandisti, cei mai multi dintre scriitorii si artistii nostri nu prea stiu sa faca altceva. Noi nu am cunoscut aproape cu desavarsire fenomenul "literaturii de sertar". Ne–am trezit cu artisti contrafacuti, cu un public care nu se formase dupa niste modele culturale valabile, ci dupa "opere" proletcultiste si cu niste guvernanti proveniti din acest public. Cu o asemenea mostenire, cum poate astazi cultura sa se bucure de sprijin, cum poate omul de cultura, artistul sa fie respectati?!

Acesti intelectuali se bat cu pumnul in piept ca au savarsit "revolutiunea" de la 1989. Cum se impaca acest curaj inopinat cu lasitatea de a fi acceptat decenii la rand, de pilda, ca Teatrul National sa poarte numele unui scriitor rus (A. Puskin)?! Nici tadjicii nerevolutionari, nici kazahii asiati, nici baskirii "inapoiati" nu se puteau "lauda" cu asemenea ploconire in fata rusilor.

Bine, sa zicem ca asta se intampla atunci, sub nesuferitul regim sovietic–comunist; de ce astazi, cand nu ne mai asupreste nimeni, cand oamenii de cultura isi pot gestiona cum vor treburile, de ce astazi producem lucruri tot atat de monstruoase ca si numele lui Puskin pe frontispiciul Nationalului? Zilele trecute, de pilda, a avut loc o asa–zisa "gala a premiilor teatrale", la care nici unul dintre spectacolele bune produse in Moldova ultimului an nu a fost admis in competitie, nici una dintre piesele de rasunet international ale unei Nicoleta Esinencu, de pilda, sau ale lui Dumitru Crudu nu au fost luate in seama, fiind premiata, in schimb, o piesa submediocra. De ce in toate tarile normale si chiar seminormale se acorda cate un premiu al anului (cel mult doua) in categoriile "cel mai bun spectacol", "cel mai bun rol masculin" si "cel mai bun rol feminin", iar la noi s–au dat cate sapte (!) premii de acest gen? Parca incercam, unii, cu eforturi supraomenesti sa scapam de egalitarismul din comunism, de colhoz, iar altii ne tarasc insistent inapoi. Cum sa te superi pe un Voronin, care cu voia ori fara voia sa, ne apropie de Europa, cand intelectualii si oamenii de cultura, adica "crema societatii" ne imping spre trecut, spre Sovetskii Soiuz?! Dl Aurelian Danila, noul lider al UNITEM si presedintele Juriului Premiilor, este de meserie diplomat, a stat mai multi ani in Germania si Austria. Oare in acele tari ar fi de imaginat asemenea "Gale"? Cum se face ca vedem modele civilizate in Europa, iar acasa le promovam pe cele care nici macar in Africa nu se regasesc?

Aici permite–mi sa revin la intrebarea de mai sus despre vina pe care o am ori nu o am pentru "impasul in care am ajuns". Daca in politica nu m–am implicat pentru ca nu m–am considerat apt pentru ea, m–am implicat in schimb foarte mult in ceea ce cred ca stiu si anume teatrul. Vreo 20 de ani am criticat tot ce a fost prost si mediocru in teatrul nostru, activitate care nu mi–a adus nici o satisfactie, din contra, am devenit pentru multa lume un personaj antipatic. In 1995, cand activam la Uniunea Teatrala, am initiat Premiile teatrale ale anului, menite sa puna in valoare doar ce este valoros. Si?… Ce a rezultat din critica mea de 20 de ani si din Premiile teatrale pe care le–am initiat? Am ajuns astazi sa avem un teatru mai prost decat cel de acum zece ani, iar premiile teatrale sa fie acordate intr–un chip monstruos. Cum sa mai ceri pentru aceasta lume a noastra o Lege a Lustratiei!?…

— Pe langa faptul ca scrii pentru presa, faci, aproape in fiecare dimineata, o revista a presei. Ce crezi depsre situatia presei din R. Moldova?

— Cam peste tot in lume functioneaza schema urmatoare: un finantator fondeaza un ziar ori un post de televiziune, angajeaza echipa, numeste redactorul–sef. La noi se intampla pe dos: un jurnalsit–entuziast fondeaza un ziar, cauta finantatori (si nu–i gaseste decat partial si pentru scurt timp) si formeaza echipa. Da, unele publicatii au finantatori stabili, dar posibilitatile acestora sunt oricum foarte limitate. Atata timp cat situatia aceasta va persista, cat in spatele ziarelor nu vor sta cercuri financiare puternice si influente, nu vom avea o presa adevarata. Un lucru pe care trebuie sa–l inteleaga mai ales opozitia.

Presa noastra sufera in ansamblu de faptul ca se face nu pentru cetatean, ci pentru politicieni si cititorii interesati de politic. Din presa noastra omul poate afla multe lucruri despre politicul nostru si foarte putine despre cum sa traiasca astazi, cum sa–si protejeze familia si sa–si educe copiii, cum sa reuseasca in viata, cum sa se apere de stat si de functionari. Fiind politizata, presa nu este insa impartiala si echidistanta. Presa repeta greseala opozitiei, care in demersul sau nu se adreseaza intregii societati, ci doar suporterilor sai.

In locul vietii cu tot spectacolul ei vesel–trist, cu partile ei si proaste, si bune, presa noastra se divizeaza in cea care face in fiecare numar nunta si alta care mereu inmormanteaza pe cineva.

— Cine ar putea sta astazi in fruntea unei revolutii in Moldova?

— Pentru mine, nu problema revolutiei si a celui ce ar sta in fruntea ei conteaza, ci pasii pe care i–am face a doua zi dupa revolutie. Ce facem dupa? Mai repetam acesti 15 ani?…

— Ai incredere in clasa politica de la noi?

— Raspunsul este cunoscut, nu am incredere, bineinteles, dar hai sa ne intrebam, cata incredere avem noi in profesorii, scriitorii, constructorii, bucatarii, gazetarii nostri? De ce politicienii ar fi o exceptie in acest sens? Prin urmare, asta e clasa noastra politica, asta e societatea noastra, astia suntem noi. Ce facem cu noi? Aratam cu degetul unii la altii, sau, constienti de imperfectiunile noastre, incercam sa gasim solutii pentru a ne misca inainte?

— Viata ta personala ramane o enigma, discutata de mai multe doamne si domnisoare. Spune odata, care–i statutul tau de familie?

— Ce salt de la problemele pe care le–am discutat pana aici la ceea ce ma intrebi acum!… Dupa o tinerete marcata de doua casnicii nereusite (lucru de care nu ma simt foarte mandru), imi doresc sa intalnesc o femeie alaturi de care sa ma pot bucura de roadele maturitatii si sa imbatranesc cu voiosie.

— In 1999 ai luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de proza "Totul despre mine!" Ce ai mai avea de spus "despre tine" de la 1999 incoace?

— Dupa ce, in "Totul despre mine!", vorbeam despre bucuriile si mizeriile prilejuite de intalnirile cu propriul eu, crezusem ca am epuizat subiectul. S–a intamplat, insa, sa am niste experiente in ultimii ani care m–au pus fata in fata cu alte "ipostaze ale eu–lui" si mi–am dat seama ca pentru diferite varste avem de descoperit in noi cativa insi diferiti. Eu zic ca este ceva incitant!

Mai trist, insa e ca, odata cu trecerea anilor, poti deveni mai matur, mai lucid si mai intelept chiar, dar slabiciunile de caracter si vulnerabilitatea raman aproape neschimbate.