Acum doua zile, cativa dintre putinii intelectuali care au mai ramas vii in Basarabia, se certau in Gradina publica "Stefan cel Mare", analizand cum si cu ce vom putea, candva, poate, intra si noi in Europa. Dezbaterile faceau spume la gura participantilor la ele, iar cei care treceau prin preajma se uitau mirati, zicand cu zambet in coltul gurii: "Nicego ne ponimaiu!"

Cum sa inteleaga, ma gandeam, daca putinii intelectuali care au mai ramas vorbeau despre cultura si demnitate nationala?

Asa cum nimeni nu cunoaste, probabil, in ce fel ar fi posibil, totusi, sa intram in Europa cu demnitatea de romani basarabeni, nimicita de ocupanti si de acolitii lor localnici, am lasat balta discutia celor cativa intelectuali, care au mai ramas vii in Basarabia, si am plecat mai departe, la un Simpozion international, participantii caruia dezbateau probleme legate de conectarea mediului politic si al mass–media tarilor din Europa de Sud–Est la realitatile Uniunii Europene. Simpozionul se desfasura cu sprijinul Pactului de Stabilitate in Europa de Sud–Est, promovat prin Ministerul de Externe al Republicii Federale a Germaniei si a Centrului Ceh Bucuresti, avand in calitate de parteneri Goethe–Institut Bukarest, Grupul de Dialog Social Iasi, revista "Contrafort", PEN Club Moldova si Centrul Independent de Jurnalism de la Chisinau. Lume elevata de la Chisinau si de peste hotare discuta despre provocarile extinderii UE, dar si despre distanta dintre iluzii si realitate.

Dupa dezbaterile din Gradina publica, aceasta distanta, discutata la simpozion, racordata la conditiile de la noi, pare una cosmica, fapt constatat, de altfel, si de participantii la for care au recunoscut ca tot ce ni se paru ca am cucerit, de la 1990 incoace, sunt simple butaforii cu care unii incearca sa spoiasca imaginea dubioasa a R. Moldova, mintind lumea ca ne scaldam in libertate si democratie. Butaforica e societatea civila, butaforice sunt mai toate partidele politice, butaforic e dialogul social, butaforice sunt strategiile elaborate si uitate, in foarte scurt timp, chiar de autorii acestora, majoritatea dintre care sufera de scleroze profunde. Constatari dezolante peste care am putea trece, probabil, doar daca am reveni la punctul 0, adica exact acolo de unde am pornit. Teoretic, acest punct 0 pare unul deosebit de atractiv, practic, insa, daca analizam cu cine am putea reveni acolo si pe cine am putea conta la un nou inceput, ne pierdem printre intrebari greoaie, lipsite de vreun raspuns. Pe o clasa politica vanduta si rasvanduta? Pe niste tineri, lipsiti de cuvant, dar plini de orgolii, care promit ca, venind in politica, ne vor schimba viata? Pe un sistem social cladit din indiferenta si nepasare?

In aceste zile, filmul romanului Cristi Puiu, "Moartea domnului Lazarescu", produce o revolutie morala in randul cinefililor din lume. Foarte multi apreciaza acest film, aceasta simpla poveste a mortii unui om, pentru ca regasesc in el viata din preajma lor. Se pare ca si noi am ajuns la locul in care haulim bolnavi prin "spitalele" lumii, in care nimeni nu mai vrea sa ne primeasca. Domnul Lazarescu, un pensionar vaduv, imparte cu trei pisici apartamentul sau jegos. Simtindu–se rau, el cheama de cateva ori Salvarea. Aceasta vine cu intarziere si poarta barbatul murind prin mai multe spitale, in care nimeni nu vrea sa–l primeasca. Intr–un tarziu, plecand la Domnul, Lazarescu nu–si mai doreste nimic decat sa i se respecte dreptul la o moarte demna. Se pare ca societatea de la noi nu–si mai poate revendica nici macar acest drept...

Aneta GROSU