Fiica lui Ion Gonta, Maria Gonta, face dezvaluiri socante despre amenintarile cu moartea la care este supusa familia sa

— Cum a devenit viata voastra dupa decesul tatalui vostru?

— Avem sentimentul ca am fost abandonati de toti, ba chiar percep o anumita ostilitate nu neaparat din partea celor care l–au detestat in mod public pe tata, dar si din partea celor de la care asteptam sentimente mai calde.

— Cum iti explici aceasta stare de fapt?

— Incerc sa inteleg, dar nu pot. Tatal meu a riscat foarte mult, implicandu–se – nu pentru beneficiul sau – in anumite aliante politice. Tocmai asta ma surprinde — lipsa compasiunii din partea celor pentru care a riscat tata, indiferenta lor fata de soarta noastra. Nu am fost si nu suntem implicati in activitati politice ca sa ni se poata reprosa ceva. Adevarul e ca, desi suntem niste copii (fratele meu este in anul doi la facultate, iar eu abia am absolvit facultatea si nu am fost angajata pana acum), suntem priviti cu ostilitate de persoanele care ar trebui sa–si asume o anumita responsabilitate fata de noi.

— In ultimul timp, va confruntati cu alt gen de probleme. De ce natura sunt ele?

— Acum o saptamana, pe 25 ianuarie, mama a fost sunata si amenintata de un necunoscut, care i–a cerut "sa platim cu pretul vietii" — asa suna singura propozitie clara. Credeam ca, chiar daca tatal meu ar fi gresit cu ceva, chiar daca ar fi comis ceva intr–atat de ingrozitor, incat sa fie nevoit sa plateasca cu pretul vietii, cred ca acest pret a fost platit chiar de el, si nu inteleg de ce noi ar trebui sa mai platim un pret.

— Ce a urmat dupa aceasta amenintare telefonica?

— Am depus o plangere la procuratura, am trimis cate o sesizare presedintelui tarii, primului ministru si asteptam raspuns. Sper ca statul ne va proteja, pentru ca, am aflat chiar din Constitutia R. Moldova ca este o datorie primordiala a statului sa–si protejeze cetatenii. Nu am alta solutie, decat speranta ca statul ne va proteja. Noi suntem prea mici, slabi si neputinciosi pentru a ne descurca singuri.

— Ce masuri de protectie ar putea sa va acorde statul, societatea?

— In primul rand, cred ca persoana care a sunat poate fi depistata cu usurinta, caci am oferit toata informatia necesara anchetei. Cred ca daca statul isi propune sa–si protejeze cetatenii, nu exista resurse pe care sa nu le poata utiliza in acest scop. Cu atat mai mult ca suntem familia unui oficial moldovean si este cu atat mai grav, cu cat acest oficial a fost si el, la randul lui, amenintat in anumite momente. Prin urmare, s–ar putea intampla sa existe persoane obsedate de o dorinta inexplicabila de razbunare. Nu cred ca e vorba de un simplu telefon al unei persoane oarecare care, pur si simplu, a dat telefon dintr–o antipatie fata de tatal meu. Consider ca este o persoana care are acces la anumite baze de date, sau poate corupe alte persoane, pentru a avea acces la aceste date. Mai cred ca e o persoana influenta.

— Ai spus ca, pe timpuri, tatal vostru, Ion Gonta, fusese amenintat cu moartea. Vezi vreo legatura intre acele amenintari si ceea ce i se intampla acum familiei voastre?

— Tatal meu a fost amenintat in mod constant, dar un apel telefonic despre care stiu in mod sigur a fost facut in august 2003. Cineva a dat telefon acasa, a vorbit cu mama, avertizand–o ca tatal meu va muri. A folosit expresia: "Ii va canta cucul!" Mesajul era foarte clar. Atunci, tata s–a adresat la MAI, a depus cerere, i s–a comunicat ca angajatii Internelor sunt obligati sa ia in serios astfel de amenintari, in special daca sunt facute la adresa unor persoane oficiale. Nu inteleg de ce nici pana acum nu a fost gasita persoana care l–a amenintat.

— Apropo, la ce etapa este dosarul intentat pe marginea decesului subit, la Paris, al lui Ion Gonta?

— Nu stiu la ce concluzie au ajuns anchetatorii. Mi s–a spus ca se lucreaza asupra dosarului, fara a mi se oferi mai multe informatii. Am fost asigurata ca voi avea dreptul sa vad dosarul la sfarsit, dar nu stiu cand va fi acel sfarsit. Ancheta a fost declansata la cateva zile de la moartea tatalui meu, pe 28 aprilie 2004. Au trecut noua luni de atunci. Ancheta a fost initiata aici, dat fiind faptul ca la Paris nu a fost facut acest lucru. Stiu ca, atunci, fratele meu fusese intrebat daca doreste sau nu initierea unei anchete. El, in disperare, a spus "nu". Dar nu inteleg de ce, despre acest lucru nu a fost intrebata mama. A fost o tragedie neasteptata pentru noi. Nu am fost pregatiti sa actionam adecvat, in conditiile de acolo. Nu am fost chemata, nu mi s–a solicitat nici o declaratie. Cred ca mama este cea care trebuia intrebata.

— Ce planuri aveti acum?

— Planurile noastre sunt la fel ca ale oricarui om: de a reusi in viata, de a ne face o cariera. Insa aceste perspective se inchid dupa moartea tatalui, pentru ca, pe de o parte, simtim aceasta ostilitate fata de noi si avem impresia ca se va incerca sa ni se bareze drumul, pentru a nu urca anumite trepte in cariera. Pe de alta parte, ne mai confruntam cu o alta problema: ni se contesta dreptul la viata. Este ingrozitor sa auzi sa ti se spuna ca trebuie sa platesti cu pretul vietii, si e imposibil sa mai incerci a dori ceva. Inteleg ca odata cu moartea tatalui sansele mele de a avea o cariera de succes au scazut mult, dar nu mi se poate contesta dreptul la viata, la o viata normala. Nimeni nu are dreptul sa–mi puna piedici in incercarea mea de a reusi in viata prin eforturi proprii. Singurul lucru pe care ni–l dorim e ca societatea sa nu invoce un refuz din cauza numelui tatalui meu. M–am inscris in mod special la a doua facultate, de drept, pentru a–mi schimba profesia, deoarece am inteles ca nu pot reusi cu facultatea de stiinte politice, pe care am absolvit–o. Nu vreau sa plecam pentru ca tara noastra este aici.

— De ce crezi ca in societatea noastra se mai intampla ca pentru faptele parintilor sa raspunda copiii?

— Stiu foarte putine despre activitatea politica a tatalui meu. Nu cunosc partea oficiala a vietii lui. Nu mi–a impartasit secrete. Tatal meu era o persoana foarte "secretoasa" si chiar nu stiu ce a facut in afara de activitatea publica. Acum, foarte multi, fie ca se tem sa ne ajute, fie ne sunt ostili. De aceea nu inteleg si ma intreb mereu: in ce fel de societate traim noi si la ce fel de biserici umbla lumea care considera ca o fapta, buna sau rea, rasplatita cu pretul unei vieti, trebuie neaparat rasplatita si cu altele.

— Cum crezi, de ce oamenii nu pot intelege faptul ca Gonta a luat cu el toate pacatele sale?

— Adevarul este ca tatal a facut un sacrificiu enorm pentru noi si ca toate aliantele pe care le–a incheiat au fost numai pentru a ne asigura noua studii si o viata decenta. Totusi, aceasta e opinia mea despre angajamentele sale politice, opinia mea de copil, de fiica ce intelege ca tatal ei a facut un efort enorm pentru a o creste, pentru a–i oferi o educatie. S–a scris despre tata ca ar fi delapidat fonduri. Vreau sa spun ca nu are nici o legatura cu realitatea. Sunt minciuni sfruntate, pentru ca, daca ar fi fost asa, noi nu am fi fost in situatia in care suntem astazi. Cred ca asta a fost o cale de a–l compromite. Chiar daca a ocupat diferite functii inalte in viata sa, el niciodata nu si–a propus sa se imbogateasca. Niciodata. Nu era genul care tindea sa acumuleze averi. Singurul lucru pe care si l–a dorit a fost ca noi sa putem face studii. Scopul sau era ca eu sa invat la Bucuresti. Chiar daca tata nu a putut sa spuna si sa scrie tot ce gandea, asta nu inseamna ca el s–a transformat total si nu a ramas nimic din sufletul si din gandirea sa. Tatal meu nu a fost un cameleon care si–a schimbat culoarea in functie de circumstante. El a inteles, la un moment dat – mai bine zis, atunci cand si–a dat demisia din functia de redactor la "Luceafarul", – ca ideea nationala este compromisa...

— A vorbit cu voi despre asta?

— Ne–a si vorbit, dar, mai degraba, am dedus acest lucru. In momentul demisiei, pregatise un comunicat de presa in care spunea ca ziaristilor li se refuza dreptul de a spune ce gandesc si ca sunt obligati sa se conformeze anumitor circumstante. Pana la urma, la sugestia unui prieten, tot ziarist, nu a mai difuzat acel comunicat de presa. Cred ca, din acel moment, tata a inteles ca ideea nationala este compromisa si ca, la nivel declarativ, nu se poate face nimic. El constatase ca pentru cei care actioneaza parghiile, aceste idei sunt simple pretexte pentru a urca niste trepte.

— I–ai reprosa ceva acum, daca ar fi in viata?

— Nu, in primul rand pentru ca ii inteleg mult mai bine acum, dupa moarte toate framantarile sufletesti. Stiu ca fiecare alegere politica l–a costat enorm. Acest lucru nu l–a facut niciodata public pentru ca nu i–a placut sa se dea in spectacol. Nu a vrut niciodata sa para un erou, mai degraba s–a straduit sa ascunda ceea ce simte. Pana la urma, imaginea pe care i–a creat–o opinia publica a fost imaginea unui om gata de orice compromis, imaginea unei lichele, a unui cameleon. Cunoscandu–l mai indeaproape, pot sa spun ca a fost o persoana foarte sensibila si care a inteles sa duca sacrificiul de sine pana la extrema. Aceasta este opinia mea despre alegerile sale politice. Consider ca prin aliantele sale politice, familia noastra nu a avut mari beneficii, dimpotriva, statutul sau politico–social ne–a adus mai multe prejudicii: n–am putut duce o viata normala, fiind niste copii izolati, in conditii relativ modeste. Chiar am fost timorati, pentru ca ni se imputa, in cercul nostru de cunostinte si prieteni, viziunile politice ale lui Ion Gonta. Recunosc, am avut de suferit si eu si fratele meu pentru ca, din cauza amenintarilor la adresa tatalui meu, nu puteam sa facem o plimbare in parc, sa ne bucuram de evenimente socio–culturale de care se bucura toata lumea, mai putin noi. N–a fost deloc usor nici pentru noi, insa i–am respectat deciziile si am renuntat la capriciile si bucuriile copilariei si adolescentei.

— Revenind de la Paris, ce–ai intreprins?

— Imediat de cum am revenit de la Paris, am luat legatura cu reprezentanti ai partidului de guvernamant, pentru ca, m–am gandit, sunt singurii care ar putea fi dispusi sa ne ajute, deoarece opozitia l–a contestat in mod public pe tatal meu. Am solicitat o activitate conform profesiei, gandindu–ma ca am nevoie de un loc de munca, de un salariu pentru a–mi putea intretine familia, mai ales ca fratele este student. Eu am ramas cea mai "mare", dupa plecarea lui tata. Am incercat sa propun o solutie demna, insa, pana astazi, nu a urmat nici un raspuns. Mai stiu ca, in alte tari, statul nu lasa de izbeliste familiile unor functionari de stat, in cazul in care se intampla ca acestia sa decedeze fiind in exercitiul functiunii. Acesta este motivul din care am apelat pentru ajutor la institutiile statului. Nu vad alta solutie. Asta ne–a ramas ca speranta, alaturi de cea ca statul, al carui cetateni suntem, se va implica inclusiv in problema garantarii dreptului nostru la viata.

Un interviu de Aneta Grosu