Marti, toata lumea se astepta ca vor bate clopotele la Catedrala din Chisinau: comunistii implineau sapte ani de la preluarea puterii in R. Moldova. Dar n–au batut. Si nici presedintele n–a aparut seara la «Moldova—1» sau la «NIT», si nici premierul. A tacut si Parlamentul. Ziua s–a trecut sub semnul celei mai mari taceri din lume, asa cum se intampla, doar o data pe an, la Hiroshima si Nagasaki. Potrivit SIS, «nimeni nu a avut ce spune», semn ca cei 7 ani — ani grei si incurcati — sunt pierduti pentru Moldova. Sunt multi, putini, cei sapte ani? Depinde. Rusia, cam in tot atatia ani, a reusit sa se refaca, in parte, ca mare putere, Romania a intrat in NATO si UE, Ucraina a depasit faza riscurilor de securitate economica si nationala din partea Rusiei si este pornita spre NATO. Noi? Ce am reusit la modul serios, unde suntem, pe ce latitudini in relatiile cu lumea am ajuns?

Pe plan politico–administrativ lucrurile au evoluat in sens invers cronometrului. Regimul constitutional a fost, practic, compromis. R. Moldova a ajuns o monarhie arbitrara, in care seful statului a iesit de sub controlul legii. De facto, desi nedeclarat, R. Moldova a suferit, nu se stie cand exact, o lovitura de stat, indiferent cum i–am zice azi — de catifea, rosie sau multicolora, oricum, ea s–a produs si este realitate. Partidul de guvernamant s–a suprapus statului. Puterea a fost uzurpata. Presedintele Voronin controleaza azi guvernul, armata, securitatea, politia, procuratura, justitia, vamele, relatiile externe, politicile de vecinatate, biserica, inchisorile, sistemul informational, reprezentantele organizatiilor finantatoare externe pentru ONG–uri, peste 80% din mass–media si orice alt domeniu de activitate real existent in R. Moldova, inclusiv activitatea Parlamentlui. Presedintele, la randul sau, nu poate fi, insa, controlat de nimeni. Consecintele? Satele au ajuns ghetouri pentru tarani, iar taranii — cersetori, pamanturile — «baraganuri» moldovenesti, spitalele — un chin pentru saraci, artistii — argati platiti «cu ziua», copiii — speranta de ieri a comunistilor, tineretul — viitorul tarii fara viitor, femeile — marfa de export, batranii — suflete moarte, scolile — «cuib de naparci», adevarul si traditia — blasfemie, insemnele national–statale — simboluri fasciste, presa — dusman de clasa, opozitia politica — un «pericol la adresa statului», Academia de Stiinte — fabrica de academicieni, parteneriatul cu societatea civila — un «vals» de–a democratia, integrarea europeana — o afacere politico–financiara, ambasadele — «kurorturi» pentru «cuminti», «problema transnistreana» — o fantoma, dar si carte de joc pentru specularea «statalitatii» R. Moldova, relatiile cu vecinii — un cosmar, dubla cetatenie — un atentat la securitatea statului, Legea Lustratiei — un «fruct interzis», APL — puteri fara putere, Romania — o tata «incomoda», Rusia — tara «frateasca», Ucraina — tara «prietena» si Ungaria — tara «de incredere». In cazul Americii, epitetele lipsesc, la fel cum nu exista ele nici pentru Strasbourg, Bruxelles sau NATO. Asadar, dictatura, revizionism si revansism politic, discriminare, hotie, saracie, exod, copii institutionalizati, batrani insingurati, sate parasite, securitate pe rol de politie politica, politie pe rol de jandarmerie si CCCEC — pe rol de racket de stat. Ceea ce vrea si face, de fapt, Voronin seamana din nou a cazarma, KGB, lagare, politruci, lupta de clasa, sarma ghimpata la Prut etc.

Dominata de acest spirit monarhic in politica si administrare, R. Moldova nu putea depasi conditia monopolului politic nici in economie. S–au dezvoltat si au avut de castigat in acesti ani ramurile sau domeniile controlate de putere, loiale ei sau apropiate familiei si cercului prezidential. In rest — haos si incertitudine. Viabilitatea economiei nationale — pe burta. Nivelul de viata — in scadere. Costurile la marfuri si servicii — peste puterea de cumparare. Jumatate din R. Moldova este intretinuta din fluxurile financiare venite de la gastarbeiterii moldoveni. Fluxurile investitionale din Occident — in aer. Securitatea economica a R. Moldova — un risc continuu. Controlul asupra economiei moldovenesti, inclusiv a domeniilor de securitate economica, de altfel ca si a celor de securitate nationala, a fost preluat de Rusia si, daca reiesim din declaratiile premierului Tarlev dupa intrevederea de la Moscova cu omologul sau rus, Chisinaul este gata sa faca noi cedari Rusiei, inclusiv preluarea zacamintelor de petrol din lunca Prutului. Voronin a plecat, in acest sens, pe varianta Lukasenko: restabilirea controlului rusesc asupra R. Moldova prin economie. Cat priveste Vestul, R. Moldova ramane pentru lumea de afaceri de aici o «zona gri», riscanta atat din cauza instabilitatilor de securitate, cat si a nivelului excesiv al coruptiei, care a cuprins intreg sistemul de stat si s–a transformat, practic, intr–un stil de guvernare al PCRM. Ai uneori impresia ca coruptia este un act intentionat care, alaturi de «problema transnistreana», e menit sa opreasca interesul occidentalilor pentru Moldova si sa lase cat mai mult spatiu de manevra Rusiei.

R. Moldova este, iar sub presiunea parlamentarelor–2009 risca sa devina si mai mult, un stat amanetat Rusiei. Ne place sau nu, convine sau nu, ne onoreaza ori, dimpotriva, ne impovareaza si ne umileste, dar realitatile ne obliga sa recunoastem, macar in cel din urma an de guvernare «comunista», ca spiritul fanariot nu s–a curatit din sangele «unsilor nostri» la domnie, desi, prin Actul de Independenta de la 1991, asta se dorea cel mai mult, ca Moldova sa–si recapete conditia unei lumi libere de stereotipuri si prejudecati coloniale. Cu regret, regimul Voronin a «evoluat» in acest sens intr–atat, incat s–a identificat cu regimul Bodiul, iar daca tinem cont de diferenta situatiilor politice, l–a si depasit. Retorica administratiei «comuniste» de la Chisinau nu se poate inscrie decat in logica absurdului: prieteni cu dusmanii si dusmani cu Tara. Uite ca se intampla ca sangele sa se faca si apa.

Conform unui Cod de conduita al vechilor regate, una din grijile fundamentale ale purtatorilor de coroana era de «a pazi legile tarii», asezate «pe traditiile tarii». Simplu si clar. Este un postulat, aproape ca apostolic, pentru care suveranii, in functie de comportament, erau daruiti cu mult respect, murind incoronati, sau o sfarseau caine–caineste, otraviti ori huiduiti si exilati pe insule nepopulate. Sa admitem ca la ziua de azi insule nepopulate nu mai exista si ca otrava nu mai e la moda pentru imparati. Si–atunci? Atunci trebuie, pur si simplu, sa stim sa ne alegem regii.

Petru AMARIEI