Dupa mai bine de sase ani aflati la guvernare, presedintele Voronin a ajuns in politica exact acolo de unde pornise: aceeasi dizgratie pentru Romania si deschidere, admiratie si favoruri pentru Rusia.

Singurul proiect politic din cele vechi, asupra caruia inca nu s–a pronuntat Voronin, ramane Uniunea Rusia–Belarus. In rest, dispozitia lui politica este cea de la inceputul anului 2001 si chiar de pana atunci. Ce–i drept, daca initial doar Tricolorul era marea problema a lui Voronin, pe parcurs si, in special, in timpul de la urma starea de spirit a presedintelui s–a agravat si din cauza Limbii Romane, a Istoriei Romanilor si chiar a Romaniei propriu–zise, care, potrivit lui, a aparut in istorie cu cateva sute de ani mai tarziu decat aparuse Moldova. Voit sau nu, «argumentele» cu care opereaza Voronin la Chisinau sunt exact aceleasi cu care opereaza, traditional, vechii politruci de la Odesa, Kiev, Moscova, de parca nici Voronin si nici ceilalti nu ar sti ca si cnezatele rusesti Moscova, Novgorod, Suzdal, Volinsk etc. au existat pana la formarea statului centralizat rus, insa nimeni nu le scoate azi in afara istoriei Rusiei. Eroare de gandire sau de educatie? Mai degraba, prima este consecinta celei de–a doua — motiv din care, banuim, presedintelui ii este foarte greu sa fie concomitent si partasul ideologiei sovietice, si al celei europene. Derutat de ultimele declaratii ale lui Voronin vizavi de relatiile cu Romania si, pe plan mai larg, cu Uniunea Europeana, presedintele PSL, Oleg Serebrian, se intreaba, mai mult retoric, banuiesc, daca presedintele «si–a schimbat cumva opinia fata de vectorul european». Dar are oare domnul Serebrian certitudinea ca Voronin a fost vreodata axat serios pe acest vector? Memorandumul din aprilie 2005, adoptat in parlament si, ulterior, Planul comun de Actiuni UE–R.Moldova au fost mai degraba niste decizii impuse de situatie decat o optiune voita a presedintelui. Sa nu uitam in ce circumstante politice a «imbratisat» Voronin ideea pro–europeana pentru R. Moldova. Renuntarea la ea, dupa parlamentarele din 2005, ar fi insemnat pentru V. Voronin iesirea din cursa pentru cel de–al doilea mandat prezidential — mandat de care presedintele isi aminteste, «cu responsabilitate» (vorba lui), in cazul relatiilor cu «vecinii din Vest». In relatiile cu Estul, generalul de militie Voronin, cu regret, il devanseaza categoric pe Voronin–presedintele. Limbajul presedintelui variaza in functie de «vectorul politic» si asta il tradeaza.

R Moldova traverseaza o perioada de mare confuzie politica. Agonie la varf, scandaluri diplomatice fortate, divorturi, mariaje, intrigi, procese de imagine, proiecte politice mai mult sau mai putin credibile — si toate intr–o cadenta fara precedent pentru politica moldoveneasca. Incertitudinile vietii politice depasesc uneori limita certitudinilor. Populatia, care avea de–acum o optiune politica cat de cat formata, este in deruta. Pana si analistii politici sunt socati de evolutiile, mai putin ordinare sau total neasteptate, de pe scena politica de la Chisinau. Surprizele au pornit lant dupa eliberarea neconditionata de sub arest a lui V. Pasat. Din ceea ce a urmat, remarcam trecerea spicherului M. Lupu «in opozitie» (formala, de fapt) fata de presedintele Voronin, fuzionarea partidelor pro–ruse «Patria–Rodina» si «Patria–Moldova», sciziunea din PDM si lansarea unui nou partid politic de catre deputatul Vl. Filat, urmat de proiectuil de integrare europeana a R. Moldova fara Transnistria a ex–consilierului prezidential S. Mocanu. Evenimentele cele mai socante raman, totusi, fuzionarea fractiunilor PDM si PSL la nivel parlamentar si reluarea, intr–o versiune noua, a procesului in «cazul Cubreacov». Nu au intarziat nici declaratiile de unificare ale stangii politice de orientare pro–rusa. Si, desigur, nu putem exclude din acest context nici scandalurile diplomatice cu Bucurestiul, provocate constant de la Chisinau. Motivarile acestor perturbatii ar fi cateva, esentiala fiind una: alegerile parlamentare 2009, pentru care la ziua de azi nu e gata nicio forta politica. Agitatia de pe piata politica, cu toate surprizele care au fost si, evident, vor continua, face clar faptul ca R. Moldova trece printr–o grava criza politica. Rezultatul guvernarilor la care s–a ajuns dupa 16 ani de independenta este unul regretabil. Deficitul de politica in politica de la Chisinau si de lideri noi, daca tinem cont ca cei care au existat s–au compromis ori au fost compromisi, ramane unul vital. Cei care au guvernat nu mai pot s–o faca, iar cei care trebuie s–o faca nu sunt gata sa castige puterea. Si nu atat din cauza deficitului de partide, cat, mai degraba, din lipsa de coeziune dintre ele. Blocajul in care s–a pomenit R. Moldova, dupa 16 ani de independenta, face tot mai imperativa necesitatea solidarizarii fortelor polititce democratice, si nu neaparat pe principiu doctrinar. Este absolut necesar sa se revina la ideea unei aliante, unei miscari generale, asemeni celei de la inceputul anilor «90, ce–i drept altfel formulate, altfel ambalate, dar motivate mult mai putin de factorul doctrinar si mult mai mult de cel geostrategic. Pentru R. Moldova acest pas este unul vital, poate mai putin inteles, dar oricim inerent. De ce? Pentru ca R. Moldova a ajuns din nou la raspantia dintre Est si Vest, in urma revenirii in 2001 la putere a comunistilor. Si inca ceva. Ideea si initiativele de unificare a fortelor politice pro–europene sunt, pana la urma, si o constientizare a faptului ca fragmentarea Frontul Popular, ca miscare nationala, s–a produs inainte ca ea sa–si fi dus la implinire misiunea pentru care fusese creata: cea de eliberare nationala. Experienta Frontului Popular ca miscare social–politica merita sa fie repetata, chiar daca intr–o alta formula si definitie politica. Dar, evident, cu mult mai multa prudenta, astfel ca in alegerile–2009 sa poata fi evitate, maximum posibil, greselile alegerilor parlamentare din 2000, cand sub drapelul ideii de eliberare nationala s–au pomenit oameni absolut straini acestei idei.

Petru Amariei