Incepad cu luna august, Vladimir Voronin a decis sa acorde ajutoare materiale unice. Astfel, cei care au implinit varsta de 100 de ani sau au depasit–o vor primi anual, in ziua nasterii, cate 5 mii de lei prin intermediul fondurilor locale de sustinere sociala a populatiei. De acesti bani insa vor beneficia doar 77 de persoane, 7 barbati si 70 de femei. Chiar daca suma pare a fi mare, fiecarei persoane ii revin lunar circa 400 de lei.

Vladimir Gaicovschi din orasul Rascani este prima persoana din R. Moldova care a primit aceasta suma de cinci mii de lei. El a implinit o suta de ani la 3 august. «In a doua jumatate a zilei au venit cativa reprezentanti de la primarie, de la Asociatia Veteranilor de Razboi si de la Sectia raionala Asistenta Sociala si Protectia Familiei si ne–au dat un plic», spune nepotul Anatolie. Anatolie zice ca banii vor fi cheltuiti pentru carbune si lemne. «Incercam sa acoperim cheltuielile necesare pentru el cu pensia pe care o primeste, dar e foarte mica — 405 lei si un spor de 375 lei», spune el. De cand i–a murit sotia, nepotul este mereu alaturi de batran. «Bunul se misca cam greu, dar iese in ograda, uneori chiar se apuca sa o mature», spune zambind Anatolie.

Conform datelelor oferite de Ministerul Protectiei Sociale, Familiei si Copilului, in R. Moldova locuiesc actualmente 17 persoane cu varsta de 100 de ani si 60 — cu varsta cuprinsa intre 101 si 107 ani. Conform Directiei Asistenta Sociala a Ministerului Protectiei Sociale, persoanele care au implinit varsta de 100 de ani sau au depasit–o locuiesc, in special, cu membrii familiei si beneficiaza de asistenta sociala (prestatii, servicii sociale) in conformitate cu legislatia R. Moldova. Persoanele singuratice care nu au rude de gradul I sau II beneficiaza de servicii de ajutor social la domiciliu.

Cu ochii secati

«Uneori vreau sa plang ca sa ma simt mai bine, dar imi dau seama ca nu pot. Canalele lacrimogene mi s–au uscat», spune Clara Cogan, o pensionara de 102 ani. Ea locuieste de zece ani singura intr–un apartament din Chisinau. «Acum uit si cuvintele. Nu am cu cine discuta toata ziua. Sunt singura–singurica. Imi amintesc doar de ceea ce imi trebuie, restul — las in uitare. In fiecare dimineata schimb data in calendar. Si acesta e vechi, inca din tineretea mea», se scuza tanti Clara.

Clara Cogan s–a nascut la Balti in 1905. Erau trei fete in familie. Tatal ei a murit intr–un accident cand era copila. Clara spune ca isi aminteste mai bine viata de atunci, anii mai recenti nu ii prea tine minte. «Vai de mine, ce viata mai duceam! Era foarte greu, erau multi oameni bogati si foarte multi saraci. Familia noastra a fost din acelea care au trait foarte greu». Dupa ce a absolvit opt clase, a fost angajata la ziarul «Deni» in calitate de dactilografa. Apoi familia ei s–a stabilit pentru o perioada la Chisinau si Clara a fost angajata la un atelier, impreuna cu alte vreo 30 de tinere. «Taiam si topeam fier, faceam rame pentru icoane, eram foarte indemanatica. Acum ma enervez ca nu pot face nimic. In tinerete eram vioaie, niciodata nu stateam locului. Aveam multi prieteni, dar acum am ramas singura, nu am pe nimeni. La televizor ma uit tot mai rar, iar de ceva timp medicul mi–a interzis si sa citesc», spune batrana.

Doamna Clara si–a petrecut o parte din tinerete la Bucuresti. S–au mutat acolo cu familia in anii «30 ai secolului trecut. A urmat o scoala de meserii si a fost angajata la o fabrica de textile. »Zilnic ridicam si puneam pe masa cate 400 kg de lana si verificam daca este curata. Eram o femeie puternica. Stiam ca trebuie sa muncesc, altfel nu aveam din ce trai«.

De la Bucuresti la Chisinau

La optsprezece ani s–a casatorit cu Ilie, actor la teatrul din Bucuresti. «Am locuit la Bucuresti. Prin »41, cand au inceput bombardamentele, am fugit inapoi la Chisinau, cu gandul ca aici e liniste. Dupa cateva saptamani am fost nevoiti sa urcam cu totii in tren si sa plecam spre est. Am reusit sa luam cu noi doar lucrurile strict necesare. Nu tin minte cat timp am mers cu trenul. De fiecare data cand ne opream in vreun orasel, incepeau bombardamentele si trebuia sa plecam de acolo. Am ajuns in Kazahstan, la Guriev. Am lucrat o perioada de timp contabila la o intreprindere de extragere a petrolului. Apoi sotul a plecat pe front, iar eu am ramas cu baiatul. Nu aveam nici bani de paine. Era o cantina de unde luam zilnic cate o farfurie de supa si o felie de paine. Mai tarziu au inceput sa ne dea paine in baza cartelelor. Mergeam in fiecare zi zeci de kilometri pana intr–o localitate vecina si luam paine pentru mai multi vecini. Era unicul magazin din acea regiune. Altceva nu aveai ce cumpara. Locuiam intr–un sarai mizerabil, umed si rece. Multi oameni aveau paduchi«, isi iminteste Clara.

Cand s–a intors Ilie de pe front, au gasit cateva rude care locuiau la Chisinau si le–au rugat sa–i ajute sa se intoarca in Moldova. «Rudele scris cateva scrisori prin care cereau sa ne dea voie sa ne intoarcem la Chisinau. Cand am ajuns aici, nu mi–am gasit familia. Mama era impuscata, sora deportata in Germania, iar despre cealalta sora nu am reusit sa aflu nimic. La 86 de ani a murit si sotul, iar eu am ramas singura. Toate rudele sunt peste hotare si ma suna o data pe luna. Mai inainte ne scriam, dar acum nu pot nici sa scriu», spune Clara.

10 ani inchisa in casa

Pensia Clarei Cogan este de 400 de lei. «Statul imi ofera doar pensie, nimic altceva. Dar exista o organizatie de caritate care ma ajuta. Lunar, primesc de la ei produse alimentare: carne, crupe, paine etc. De doua ori pe saptamana vine o doamna si imi face curat, spala si calca rufele. Nora, unica ruda pe care o am, vine de doua sau trei ori pe saptamana si ma ajuta cu prepararea bucatelor. Mare ajutor din partea ei nu am de cand a murit feciorul. Anul acesta am cazut de doua ori noaptea. Am avut noroc ca m–a gasit vecinul si a chemat ambulanta. O perioada de timp a avut el grija de mine, pana s–a imbolnavit. Ma hranea, imi tinea companie, ma ajuta sa merg. De zece ani nu ies afara. Doar privesc pe geam. Nici la balcon nu pot ajunge. Sunt grei anii mei».

Cea mai longeviva persoana din Republica Moldova este Elena Bordian din satul Cosauti, raionul Soroca, care a implinit 109 ani. Majoritatea persoanelor care au implinit aceasta varsta locuiesc in raioanele de nord ale tarii: Edinet, Briceni, Donduseni si Drochia.

Anii de deportare nu–s luati in calcul

«Dupa atatia ani de munca, ar trebui sa am si o pensie mai mare, dar nu mi–au socotit anii din Siberia. Primesc lunar cate 400 de lei. La preturile astea, nu poti face nimic. Am noroc de fetele mele, care ma intretin», spune cu amaraciune centenara Nadejda Pantea.

Ea s–a nascut la 11 februarie 1905 in satul Mihaileni, raionul Rascani. La 6 iulie 1949 a fost deportata impreuna cu cele patru fiice (Maria, Elisaveta, Ileana, Jenica) in Siberia. «Intr–o noapte au venit doi militieni si unul de la »selsovet« si ne–au spus ca trebuie sa plecam. Sotul nu era acasa. Am luat fetele — Maria, cea mai mare, avea 14 ani, iar cea mai mica, Jenea, 6 luni — si ne–am urcat intr–o masina. Cand au venit tata si sora sa ne petreaca, au vrut sa ne dea un sac cu faina, dar ei l–au dat jos. Am reusit sa iau doar un tobultoc cu faina, doua perne si cateva toale de invelit. Am urcat in tren la Rautel, raionul Balti. Eram 12 familii intr–un tren pentru vite. Pe drum o tineam pe Jenica invelita in fusta mea. Am mers douasprezece zile pana am ajuns in Kurgan. Acolo am fost repartizati in sovhozul din Bairak», povesteste matusa Nadejda. La inceput au locuit in baraci, iar mai apoi intr–un bordei. «Viata a fost grea si slava Domnului ca am scapat. Cand imi amintesc ca nu aveam ce manca… Ne dadeau faina de ovaz in doua cu pleava si cu paie. Curatam faina, o amestecam cu apa si coceam turte».

Sotul Nadejdei a venit la Bairak abia peste opt luni. Atunci ea s–a angajat la o ferma de vite. Intr–o zi a fost anuntata de directorul sovhozului ca a primit o diploma. «Am iesit pe primul loc in raionul Beloziorsk pentru ca am dublat greutatea viteilor. Pai cum era sa nu fie grasi daca ma trezeam la patru dimineata si le dadeam lapte, iar ziua ii scoteam la pascut? Unii erau atat de grasi incat nu puteau sa zburde. Am primit 1700 de ruble. Pe atunci acestia erau bani grei. Am reusit sa ne cumparam haine, incaltaminte, o vaca si sa ne construim o casa. Casa am facut–o cu mainile noastre».

Fiicele ei cred ca au avut de invatat multe crescand intr–o regiune unde majoritatea erau deportati. «Tin minte ca mama m–a alaptat pana la trei ani. Se temea sa nu mor de foame. Mama se ducea la lucru, iar cand flamanzeam ma duceam la ea sa ma hraneasca. Era tare necajita. Dar avea mare grija de noi. Prima papusa din viata mea tot ea mi–a cusut–o. I–a facut un cap pe care l–a vopsit, iar corpul i l–a facut din stofa. Cu ea ne–am hranit. Cand ma duceam la mamunea la lucru (lucra la elevator), trebuia sa trec printre soldatii care pazeau acolo. Ajunsa la mama, scoteam carpele si umpleam papusa cu grau. Cu acest grau am supravietuit. Alta papusa nu am mai avut», isi aminteste Eugenia, fiica mai mica a matusii Nadejda.

Peste noua ani familia Pantea a vandut gospodaria si s–a mutat la Kurgan. Acolo si–au construit o alta casa, cu patru odai. Maria s–a angajat croitoreasa, iar Elisaveta si Ileana au mers la scoala de surori medicale. Dupa moartea lui Stalin, Elisaveta si Ileana au venit la Chisinau. «Cand surorile mele au absolvit scoala, la repartizare au fost intrebare unde vor sa mearga. Atunci ele au spus ca vor sa se intoarca in Moldova. Aici au trait la gazda, unde plateau lunar patul. Cand eram in clasa a VI–a, in 1962, Elisaveta a trimis o scrisoare parintilor ca sa le ceara permisiunea sa vin la ele. Am fost urcata in tren si asa am ajuns aici. Am mers la scoala nr. 1, la inceput imi era foarte greu fiindca nu cunosteam limba. In 1964 parintii ne–au trimis bani si noi am reusit sa ne cumparm acest apartament cu doua odai», spune Jenica, aratand apartementul in care locuieste acum centenara.

In 1967 sotii Pantea au reusit sa se intoarca la Chisinau. «Cand am mers sa ne punem la evidenta, n–au vrut sa ma inscrie in apartament, imi spuneau ca sunt deportata. Au inchis toate usile si nu ne permiteau sa intram. Ne–au dat 24 de ore ca sa plecam din Moldova. Ne–am dus la Verhovnii Sovet si acolo am dat peste un om foarte bun, care le–a spus ca acum vremurile s–au schimbat. Asa am fost inscrisa in apartament», povesteste Nadejda Pantea. Desi are peste o suta de ani, ea tine minte bine anii de prigoana.

Deportatilor centenari li s–au luat cei 4 lei

In ultimii sase persoanele deportate nu au primit nici un ajutor din partea statului. Acest lucru este confirmat si de Teodora Cozmin, ghid la Muzeul Memoria Neamului din Chisinau. «De cand au venit comunistii la putere am fost lipsiti si de acei 4,50 lei pe care ii primeam lunar ca adaos la pensie. Toti fostii deportati sunt acum batrani si ar trebui sa primim pagube morale pentru faptul ca ne–am pierdut copilaria si am robit aproape o viata, dar ei si indemnizatiile la serviciile comunale ni le–au lichidat». In prezent in RM locuiesc in jur la 12 mii de deportati.

Roxana Teodorcic

Pentru bartani si apropiatii lor

Angela Nicolau, psiholog:

Cea mai mare problema pentru batrani, in special pentru cei care au peste 90 de ani este sanatatea fizica. Cu parere de rau ceasul biologic al omului este calculat pentru o anumita perioada de timp, iar odata cu exprirarea lui, organismul uman incepe cedeze. De asemenea, oamenii se mai confrunta si cu problema singuratatii. Contactele sociale ale acestor oameni sunt minime. Deficienta in comunicare formeaza un gol in jurul acestor persoane care raman in singuratate cu batranetea lor.

Timpul pentru ei isi pierde actualitatea, ei nu au unde se grabi. Astfel se dedica amintirilor si meditatiilor despre moarte.

Trecerea de la o etapa a vietii la alta este insotita de diferite crize, pe care unii le depasesc cu mult greu. Constientizarea faptului ca hotarul dintre viata si moarte este tot mai aproape, produce unele reactii de aparare ale oamenilor: unii vor nega existenta mortii, altii vor regresa, adoptand comportamente din copilarie, unii se vor inrai din cauza neputintei.

Alti oameni trec prin aceste perioade de schimbare mai calm. Ei analizeaza drumul vietii si succesele pe care le–au avut, si ajung la concluzia ca anii traiti au fost interesanti si plini si, cel mai important, inteleg ca nimic nu poate dura vesnic si toate pe lume au un sfarsit.

Ce am putea sa le sugeram oamenilor in etate? In limita posibilitatilor, sa ramana activi din punct de vedere fizic, si chiar daca provin dintr+o alta perioada de timp, sa isi mentiona o deschidere fata de tot ce e nou in jur. Desigur, ca la aceasta etapa este foarte importanta alimentarea rationala cu un continut adecvat de vitamine.

Iar rudelor si apropiatilor acestor oameni le sugeram sa nu excluda longevivii din viata lor, sa nu ii evite si sa comunice cu ei, pentru avantajul ambelor parti.