Despre profesorul de istorie Marin Guivan auzisem de la niste intelectuali din Drochia. «Daca ar fi fost mai multi ca Marin Guivan, atunci, la sigur, idealul nostru de la 1988–89 s–ar fi realizat», ziceau ei. Am vrut sa scriu ceva despre profesorul de istorie Guivan prin efortul caruia, in acel orasel provincial din nord, avem un liceu «Mihai Eminescu», unul — «B.P.Hasdeu», un monument al poetului Mihai Eminescu, dar si niste tineri care se identifica drept «generatia Guivan».

— Domnule Guivan, cum credeti, cine se face vinovat de situatia in care ne–am pomenit azi? In 1988–89 eram de invidiat la capitolul patriotism, dar acel mare entuziasm s–a destramat si azi avem doar o lume deceptionata…

— Am pierdut lupta, inca atunci cand luptam pentru prima publicatie romaneasca, pana la aparitia «Glasului Natiunii». Anul 1991 a fost un an decisiv, atunci trebuia sa ne gandim si sa actionam. Si Snegur are partea lui de vina, or, el nu a facut nimic pentru ca ideea unirii sa se realizeze. S–au temut. Care de Moscova, care de propria umbra… Multi nu luptau pentru adevar. Pentru unii, cu putere de decizie atunci, lupta pentru adevar nu era o normalitate, dar era parelnica. Daca in 1990–1991 se duceau tratative cu Ucraina, cu Federatia Rusa, pentru ca Transnistria niciodata nu a fost in componenta Statului Moldovenesc. Faptul ca in acel teritoriu locuiesc moldoveni, romani este o alta realitate; ei locuiesc si in Rusia, Canada, Franta, dar acolo nu–s teritorii romanesti. Transnistria nu a fost niciodata nici in componenta Stratului Moldovenesc, nici in componenta Statului Romanesc. Ei ar fi trebuit sa le zica «Luati–va Transnistria si dati–ne Sudul Basarabiei, Bucovina ca sunt ale noastre!» Atunci, insa, s–a intarziat. Uneori se intarzie cu buna stiinta, acceptand subterfugiile marilor puteri.

— Credeti ca firea noastra a fost duplicitara, ca politicienii si patriotii nostri aveau prea multe «angajamente» fata de urss si au fost siliti sa capituleze moral?

— La acel moment noi nu am avut politicieni care sa cunoasca arta politicii, a diplomatiei. Nu am avut oameni care sa se lase de toate si sa lupte impotriva comunismului… Foarte multi au cedat. Mai bine tai radacina raului, indiferent cum vei fi incoltit, si lucrezi pentru adevar. Or, noi si azi ne mai asezam «sa ne fie cat mai comod, si aici, si acolo», ni se pare ca nu facem niciun rau, atunci cand acceptam sa luptam pentru cauza doar parelnic. Nu am preluat exemplul celor din Tarile Baltice. Eu am avut atata incredere in Ion Druta… In 1989, cand la un congres de la Moscova au condamnat pactul Ribbentrop–Molotov, Druta nu a facut nicio miscare. Leonida Lari a luat atitudine si ceilalti deputati ai nostri s–au pronuntat, iar noi aveam acolo un drapel, Ion Druta, si el, steagul nostru, nu a miscat un deget ca sa ne apere partea noastra de istorie, dreptul nostru. Aici, la Drochia, i–am fost persoana de incredere maestrului Druta. Ii sunt recunoscator ca m–a ajutat sa–mi refac sanatatea, m–a ajutat sa–mi fac o interventie chirurgicala la inima. Pe latura umana ii multumesc, dar dezaprob actiunile sale politice. Nu pot sa fiu de acord cu o asemenea lipsa de respect pentru oameni si il condamn pentru asta. Sunt trist dupa decesul sotiei si a singurului fiu. S–au stins unul dupa altul. Am durerile mele, mari si grele, dar, uneori, imi vine sa–i dau un telefon maestrului Druta si sa–i zic: «Mai bine nu ma ajutai sa–mi vindec inima, ca sa nu mai ajung azi sa vad dezmatul, bataia de joc si nedreptatea care s–au asezat cu obraznicie si cinism in capul mesei». Tin minte, in 1994, la «Casa ceea», organizata tot de Druta, o rusoaica isi batea joc de noi, de basarabeni, de romani, de istoria noastra si nu s–a gasit nimeni sa o puna la respect, niciun patriot nu i–a inchis gura. Si Druta era de fata, in sala Palatului, si Snegur. Unde–i demnitatea, maestre?Vreau sa spun ca oamenii din acest teritoriu au suferit mult, dar ceea ce au facut 50 de ani de putere sovietica, nu au reusit nici turcii, atat de mult li s–a stricat sufletul, atat de tare le–a fost franta vointa! Pentru ca nu am avut vointa, iar vointa este mare lucru cand esti in primejdie, raul a venit iar peste noi.

— Din lipsa de vointa ne–am pomenit in sec. 21 guvernati de un regim comunis?

— Victoria a depins de fiecare dintre noi, de contributia individuala a fiecaruia. In perioada sovietica, predam istoria, dar nu ocoleam sa le spun elevilor adevarul. Incercam, la lectiile de istorie, sa le educ simtul national. Le spuneam ca atunci cand vor fi stramtorati in numele adevarului sa spuna «asa ne–a invatat profesorul de istorie, asa ne–a invatat Guivan!». Sa vina sa ma traga la raspundere pe mine. Nu m–am temut niciodata de nimeni…

— Ati fost membru activ al PPCD, de ce ati parasit formatiunea?

— Pentru ca nu mi–a placut dictatura, slugarnicia. Prin 1989–90, au vrut sa ma inainteze chiar pentru un mandat de parlamentar. Atunci l–am intrebat pe Druta ce sa fac, ca cei de la Drochia ma propun pentru a candida. Druta a zis ca e bine daca oamenii ma vreau in Parlament. Dar dupa operatie voi putea? Acolo trebuie sa lucreze capul, dar nu inima, mi–a zis Druta. Am candidat pe acelasi sector cu primul secretar de partid. Daca nu ar fi fost ranza moldoveanului, as fi invins. Secretarul Beliciuk a avut 2800 voturi, iar eu 2600! Pentru el a lucrat tot sistemul, iar pentru mine doar cativa oameni. La prima intalnire cu alegatorii, ne–am dus impreuna, toti candidatii. Pe urma, secretarul nu a mai dorit sa mergem impreuna, de frica decalajului intelectual.

Rosca m–a invinuit de mai multe ori ca am tradat, «Ei, lasa–l pe Guivan ca el a tradat». Nu am tradat, dar am respins dictatura si jumatatea de adevar. Pe urma se duceau altii la Rosca si ii spuneau multe de toate. Am parasit formatiunea in anul 2005, cand Iurie Rosca l–a votat pe Voronin. In aprilie 2005, a venit Cubreacov, cautand sa se indreptateasca, apoi a venit Secareanu, in acelasi scop, si Adriana Chiriac tot cu tot felul de argumente… Prin decembrie, a fost convocata o adunare la care, in prezenta oaspetilor de la partid, am intrebat: «Dar Rosca are demnitate, domnilor? Cum a putut sa accepte un post oferit de Voronin, insotit de un comentariu atat de umilitor: "ii dau de lucru ca sa nu se catere prin copaci"».

Presedintele organizatiei mi–a spus sa termin cuvantarea ca ne prinde noaptea. Aceasta replica mi–a consolidat inca odata decizia de a parasi ppcd. M–am ridicat si am plecat. Evident ca tot ce spuneam ajungea la Rosca si atunci el, ce sa mai zica decat «Guivan a tradat». S–a suparat rau pe mine, invinuindu–ma de neintelegere si tradare…

— Nu regretati aceasta despartire?

— Nu regret. Mai mult, consider ca prin votul dat pentru presedintia lui Voronin, PPCD si Iurie Rosca au tradat idealul meu si a altor mii de oameni cu care au mers impreuna de la 1989 incoace. E parerea mea. In 1998, au facut prima greseala atunci cand l–au dat jos pe Sturza si le–au permis comunistilor sa vina la putere… In timpul alegerilor locale din acest an, aici, la Drochia, s–au manifestat la fel. Au facut listele pentru candidatii la functiile de consilieri raionali. Au facut adunare, au completat listele, au votat. Vineri, in ultima zi de prezentare a listelor, Tudor Moscalu si Dragos Grosu, acreditati aici de Rosca, se duc si prezinta o alta lista, altfel intocmita, o lista adusa de la Chisinau. Astfel, in consiliu au nimerit niste persoane fara nume si fara caracter. In toti acesti ani, oamenii au riscat, dar nu mai stiu daca se merita… Ne confruntam cu o criza de persoane de inalta proba morala.

— De ce, avand la inceput atatia patrioti, ne–am pomenit in mare criza de oameni cinstiti?

— Noi am avut personalitati importante, Hadarca, Lari, Ungureanu, Matcas, dar majoritatea s–au retras, lasand locul pentru nilte rai…Fiind deceptionat, m–am retras si eu, desi nu am cedat, nu mi–am schimbat idealul niciodata. Am avut mai multe dezamagiri, unele chiar foarte dureroase. Vedeam cum se ruineaza un ideal, dar un singur om nu poate face nimic. Uneori raul nu–l pot respinge nici 10–20 de oameni, pentru ca forta raului e diabolica, vine din adancimi necurate.

— Daca ar fi acum sa aderati la o formatiune politica, care ar fi aceasta?

— Daca in fruntea PPCD ar veni Mircea Druc, as reveni in aceasta formatiune pentru care am luptat si membru al careia am fost din 1988 pana in 2005. Cu inima deschisa l–as urma pe Mircea, cu care, de altfel, am fost colegi de studentie. Apropo, si Lucinschi a fost coleg cu noi, in 1956, la facultatea de istorie si filologie. Mircea era un prieten devotat. Scria niste nuvele si ma ruga: «Marine, citeste, daca iti plac, vor fi publicate». Cu noi a invatat si Elena Batranac–Strambeanu, Anatol Codru .

— Erati un fel de redactor–sef pentru Druc.V–ati mai intalnit in acesti ani?

— De multe ori si intotdeauna ca doi prieteni de tinerete…

— Si cu Lucinschi?

— In 1996, a venit la Drochia. I–am organizat o primire «extraordinara». Cand am auzit ca trebuie sa vina, am impodobit sala de festivitati a Liceului «B.P.Hasdeu» cu portretele lui Snegur, peste tot le–am atarnat, la intrare am lipit toate ziarele cu articole contra Lucinschi. Sotia ma rugase sa vin la intalnire, dar nu m–am dus. Cand a intrat in cancelarie, Lucinschi a vazut–o pe sotia mea, Ariadna, intreband–o: «E mana lui Marin? Vreau sa–l vad. Il invit seara la intalnire, la caminul cultural». Lucinschi stia ca sunt frontist, stia ca am alt ideal decat al sau… Atunci sotia m–a aparat, spunandu–i ca sunt la ore. Seara m–am dus. Eram curios sa–i aud mesajul.

I–am spus ca il sustin pe Snegur.

— Si nu ati mai apelat la serviciiie lui?

— Niciodata. El ma rugase, prin intermediul unui prieten, sa–i fiu chiar persoana care sa–l reprezinte in raion, dar nu am acceptat. Cineva m–a sfatuit sa incerc sa–i fac feciorului un apartament: «ai sa castigi o locuinta, ca vezi, asta–i metoda lor», dar nu am vrut sa fiu ca ei. N–am cautat profit, nu am facut afacere din patriotism. Am promovat cartea romaneasca, prietenia si colaborarea intre profesorii de aici si cei de dincolo. Am atatia prieteni in Tara, incat pot sa ma duc oricand, pentru ca intotdeauna sunt asteptat. Ei stiu ca sunt cinstit in zidirea mea…

— Sunt, totusi, la Drochia, oameni care vor sa avanseze lucrurile, sunt si dintre cei care nu si–au pierdut speranta. Cum s–a intamplat ca, in raion, alegerile locale au fost luate de un reprezentant al comunistilor?

— Greu de spus. Am facut agitatie pentru AMN, i–am indemnat sa voteze pentru reprezentantul AMN, dar ei imi spuneau in fata ca PCRM le–a dat ochelari si le–a majorat pensia. Am incercat sa le explic esenta afacerii cu ochelari, dar nu ma credeau. Ii rugam pe batrani sa nu voteze comunistii, sa–i lase pe tineri sa decida…Omul nostru de la sat are putina cultura, iar despre cultura politica nici nu mai vorbesc… Le explic ca baza economica a fost pregatita de democrati si comunistii au avut de unde sa le dea pensie, dar ei nici nu vor sa auda ce le spun, o tin una si buna: «comunisti ne–au dat». Si iata ce avem.

— Ce parere aveti despre stiinta istorica de azi?

— Astazi, istoria este mai falsificata chiar decat in anii 1950–60. Sa va arat niste manuale de istorie din acea perioada ca sa comparati…Cataclisme precum seceta, foametea, deportarile, in acele manuale sunt prezentate mai aproape de adevar. Si textele despre teritoriile din sud, despre gagauti si bulgari, sunt mai corecte. Acum, in istorie e o adevarata debandada. Intreaga perioada de la 1918 incoace este falsificata.

—Ce ne puteti spune despre reformarea invatamantului?

— Am crezut si mai cred in reforma pe care a inceput–o ministrul Matcas. Pe timpul cand Matcas era ministru, au demarat multe lucruri utile. Atunci ma duceam cu placere la Minister, imi permiteam sa stau de vorba cu Matcas, cu viceministrul Boscaneanu, cu Baltag. Daca s–ar fi infaptuit reforma lui Matcas si Baltag, nu ne–ar fi intors nimeni inapoi.

— Dar de ce totusi ati plecat de la liceu, or, sunt profesori care se pensioneaza si mai raman ani de zile sa munceasca? De ce ati plecat?

— Acum trei ani m–am pensionat, dupa 45 de ani de pedagogie, de ore de istorie. Dar nu am parasit liceul pe motiv de pensionare. Am fost suparat ca un obiect atat de important precum istoria culturii a fost scos din programul liceal. Mi–au declarat ca istoria culturii nu este un obiect atat de important. Ie–am spus ca plec daca nu isi revad decizia. Am lucrat pana au gasit un profesor care sa le accepte conditiile si am plecat.

— Nu va ganditi sa reveniti?

— Le–am spus ca vin la orele de clasa, dar nu ma mai intorc sa predau istoria.

Altadata, scoala era abonata la reviste romanesti, le aduceam copiilor carti de literatura universala. Istoria literaturii romane am cumparat–o pentru copii de la Kiev. Am fost mare amator de carti… Ariadna ma certa uneori, dar urmaream ce apare si incercam sa procur toate noutatile editoriale. Cand am plecat de la liceu, am lasat o buna parte din biblioteca mea. Mi–ar parea bine daca as afla ca nu se prafuiesc, dar trec din mana in mana. Acum stiu ca nu ma intorc niciodata la liceu. Imi pot permite sa fiu liber, am inceput sa pretuiesc libertatea. Citesc, mai multa literatura de stiinta istorica, in fiecare zi…

— Ce credeti despre intentia lui Vladimir Filat de a crea o noua formatiune politica?

— Imi pare interesanta optiunea sa pentru liberali, pare ca vrea sa faca un lucru bun, sa uneasca fortele de dreapta. Trebuie sa se uneasca toti liberalii si, in 2009, sa vina o singura formatiune liberala, cu Pavlicenco, Taranu, Serebrian, Chirtoaca… In politica trebuie sa cunosti si arta diplomatiei, arta compromisului. Si in psihologie trebuie sa te descurci, si in literarura universala. Un politician are de invatat din toate astea. Serebrean a fost pe la Drochia, si–a cerut scuze pentru votul rusinos din 4 aprilie. A facut–o public…

— In prezent exista o tendinta de a scrie o istorie vie. In Occident functioneaza institute intregi care se ocupa de un domeniu cum este istoria verbala, adica istoria pastrata in memoria oamenilor si adunata in forma de grai viu, fara ajustare la tiparele istoriei ca stinta… Cum vi se pare istoria unui sat povestita de oameni prin viu grai si adunata intre copertile unei carti?

— Modalitatea–i foarte interesanta si ar trebui sa se gaseasca entuziasti care ar face cate o istorie a satelor noastre. Poate fi si o istorie a comunismului, un fel de avertizare, dar si un manual de memorii ale martorilor oculari ai celui mai tiranic regim.

—Vreau sa termin pe o nota mai optimista si sa va povestesc un caz care s–a intamplart recent. Zilele trecute, niste discipoli de–ai Dvs. au emotionat cateva sute de oameni. Fiind la o nunta, ei l–au rugat pe interpretul Gh.T.  sa le cante «Treceti batalioane romane Carpatii». Gh.T.  a recunoscut ca nu cunoaste cuvintele, atunci au cantat tinerii, reprosandu–i artistului «Se vede ca nu ati invatat la Liceul B.P.  Hasdeu din Drochia», se vede ca nu sunteti din «generatia Guivan». Oricare dascal ar fi onorat sa auda astfel de declaratii! Erau copiii Dvs., era generatia Guivan!

— Melodia am invatat–o cu toti copiii, erau orele clasei si noi repetam! Le placeau cantecele patriotice, toate poeziile lui Vasuile Alecsandri despre unire ii invatam! Acum absolveste ultima mea clasa, in care am fost profesor de istorie. Nu am nimic deosebit in viata, dar am recunostinta copiilor. Sa vedeti cum ma bucur cand copiii din clasele ruse vorbesc romaneste. Eu le–am fost profesor si nu–mi doresc nicio alta bucurie.

— In viziunea unui istoric, ce calitati trebuie sa aiba un om, ce principii trebuie sa respecte ca sa se produca , sa se realizeze o personalitate?

— Sa fii om cu demnitate, cinstit si sa duci lucrul inceput pana la capat. Sa nu–l lasi la jumatate. Sa respecti omul, si sa intinzi mana celui care are nevoie de mana ta. Intotdeauna i–am ajutat pe altii. Aud ca azi profesorii cer bani pentru lectiile suplimentare pe care le dau copiilor. Eu nu am luat niciodata bani. Nici nu mi–ar fi trecut prin cap sa cer o recompensa… Sau, pregatirea pentru examen. Faceam tot ce–mi statea in puteri. Le dadeam in scris un rezumat al celor predate. Trageam la xerox textele si ei imi dadeau cate un leu pentru pagina. Daca vedeam un copil cu dragoste de carte, il ajutam, mi se parea enorm de mult ca el are dragoste si ca manifesta interes pentru istorie…

— Dar cum ati reusit sa obtineti instalarea monumentului lui Mihai Eminescu in orasul Drochia?

— Am facut zeci de drumuri la Chisinau, pana am obtinut aprobarea. S–a inceput in 1989, cand noi, un grup de oameni, am luat initiativa in mainile noastre. Aveam nevoie de un aviz. Ne–am adresat la Beliciuk. El ne–a trimis la Magaleas, care pe atunci era sef la Drochia. I–am spus unde dorim sa avem un monument, langa scoala. El a inceput sa ne explice ca cei care au luptat in Afganistan au venit cu o cerere catre acel moment. Atunci se implineau o suta de ani de la moartea poetului. O suta de ani! Am cerut sa numim scoala din Drochia «Mihai Eminescu». Cineva, de la raikom, mi–a raspuns: «Uje prineali resenie, scola budet imeni Grigoria Ivanovicea Kotovskogo». Kotovschii a luptat, a fost erou, dar cu Eminescu ce educam? Cativa colegi au votat pro, altii — contra. Ne–am dus la Ministerul Invatamantului si am rezolvat. Dar cu monumentul nu trecea pentru ca, la Executiv, o oarecare Zagrudnaia, ne–a intrebat in limba rusa: «Eminescu bal v Drochii?» Si a continuat, motivand ca nu exista argumente sa–i inaltam un monument pentru ca el nu a fost la Drochia…Astia erau ideologii sistemului comunist. M–am orientat repede si i–am spus: «Eminescu bal v Drochii». Dar ce Puskin a fost in India? Dar are acolo un monument. Ea a cerut un certificat. Prin care sa dovedesc ca Poetul Nemuririi noastre a fost la Drochia. Atunci am plecat la Chisinau, sa o caut pe Lidia Istrati… La Muzeul de literatura nu o dasisem, dar era un tanar acolo. Ii povestesc ce avem cu Zagrudnaia…Ce credeti? Ne–a dat tanarul un certificat prin care se confirma ca Eminescu a fost la Drochia atunci cand se intorcea de la Kuialnic. Daca ridicati arhivele comitetului raional de partid din 1989, gasoti acel certificat! Rusoaica s–a bucurat ca Eminescu a fost pe la Drochia si ne–a dat unda verde… Asa am numit scoala Mihai Eminescu, apoi si liceul l–am numit Mihai Eminescu. Pe 28 iunie, zi tragica pentru basarabeni, am pus piatra de temelie a monumentului ce urma sa fie inaltat in memoria Marelui Eminescu, am inaltat Tricolorul si am aprins multe lumanari…Astfel va ramane pentru totdeauna scris in istoria acestui orasel provincial ca, pe 28 iunie 1989, s–a pus temelia unui monument care a fost turnat in bronz la Moscova si adus la Drochia. Poetul nostru national se inalta maestos peste amurgurile din acest orasel…

— Am intrat aici in una din clase si am intrebat copiii ce limba vorbesc si cine sunt, cu cine se identifica ei? Copiii au raspuns «suntem moldoveni si vorbim limba romana».

— Prin 1989 am facut absolut tot, lucram cu copiii, le educam spiritul romanismului. Nu doar la lectiile de istorie, dar in tot ce faceam le spuneam ca trebuie sa fie patrioti si sa stie ca unirea cu Tara le va asigura viitorul. Copiii se duceau acasa si le spuneau parintilor: «Asa ne–a spus profesorul de istorie ca noi suntem romani si vorbim limba romana». Le–am explicat pe indelete de ce vorbim limba romana… Ne–au schimbat–o, asa a vrut Stalin, ideologia sovietica. Le citeam din Eminescu. In grafie ruseasca, in limba moldoveneasca si apoi, aceeasi poezie, in romana. Am avut niste copii foarte buni. La lectiile de munca coseau tricolorul, iar cand era nevoie lipeau proclamatii pe cladirea comitetului raional de partid. Extraordinari copii! Si azi vad tribuna cu cateva zeci de drapele Tricolor, cusute de mainile elevilor mei! Noaptea coseau, iar ziua intrau altii si ajutau! Copii de exceptie. Se trezise in ei spiritul patriotic, sentimentul de tara. Acum sunt clasa a 12, ultima generatie care, la Liceul «B.P.Hasdeu», a mai invatat istoria romanilor la profesorul Guivan. Eu stiu ce am sadit si stiu ca roada va fi buna, trebuie sa vina ceasul cel mare!

— Va multumesc pentru interviu.

A dialogat Antonina Sarbu