Un interviu cu Silvia Gangan,
victima a regimului comunist

— Doamna Silvia, cum sunt diminetile din viata Dvs.?

— De cele mai dese ori — sumbre. Si eu, ca si alti oameni in etate din categoria victimelor regimului comunist, ne gandim in fiecare zi pe la ce institutii am mai putea merge ca sa ne cautam dreptatea. La Ministerul de Justitie sau la cel de Externe si Integrare Europeana, la Curtea Suprema de Justitie, pe la Judecatorii sau la Procuratura… Zilele noastre sunt toate la fel. Ele incep si se incheie cu alergari dintr–o instanta in alta. Nu este vreo dimineata in care sa nu ma trezesc plangand. Imi curg lacrimile cand ma gandesc ca mai incepe o zi de durere, de refuzuri si de raspunsuri negative, o zi in care, la fiecare pas, ne vom confrunta cu indiferenta conducatorilor acestui stat fata de noi. La 72 de ani, astfel incepe fiecare dimineata din viata mea.

— Ce va determina, totusi, sa iesiti din casa si, la fel ca si ieri, ca si alaltaieri, sa porniti la drum, batand pe la usile demnitarilor?

— Ma rog la Bunul Dumnezeu ca sa pot rezista, sa pot invinge, sa pot demonstra adevarul si sa–mi apar drepturile fundamentale. Dupa toate cate le–am avut de infruntat, in lumea asta, numai Dumnezeu poate sa ma ajute. Niciodata nu am crezut ca atunci cand voi fi la pensie va trebui sa lupt cu hotii, cu coruptia si cu minciuna. Noaptea nu ma mai pot odihni pentru ca ma visez in procese de judecata.

— Desi putem parea indiscreti, spuneti–ne, totusi, care este dejunul familiei unui deportat?

— Un ceai si o bucatica de paine, adesea fara unt, doar cu magiun… Atat. La amiaza — o bucatica de paine inmuiata… Seara vreo doi cartofi fierti si o ceapa. Cred ca Dumnezeu ne tine in viata, altfel cum am putea explica faptul ca, desi suntem atat de flamanzi si injositi, mai rezistam…

— Apropo, ce pensie aveti?

— 535 de lei. Doar atat dupa 37 de ani de munca la o scoala auxiliara, unde am predat matematica. Am fost profesoara la copii cu deficiente mintale. Dar, va spun sincer, am fost mult mai fericita in acei ani, cand ii invatam matematica, cand acei copilasi ma ascultau si ma iubeau! Ei credeau in mine. Ca sa–i fac sa inteleaga acest obiect dificil pentru multi dintre ei, le predam matematica in versuri. Erau mai accesibile astfel de lectii. Chiar daca aveau probleme de sanatate, mai multi elevi de–ai mei au devenit taxatori de troleibuz, frizeri sau vanzatori. Desi viata e grea, ei nu au uitat de mine, tin minte si pana azi ziua mea de nastere. Imi telefoneaza deseori, iar gesturile lor imi aduc fericire.

— De altfel, ce va mai amintiti din anii Dvs. de activitate pedagogica?

— Nu a stiut nimeni ca sunt victima a regimului totalitar. Daca s–ar fi aflat, nu as mai fi ajuns eminenta, iar fotografia mea nu ar fi fost de atatea ori pe tabla de onoare. Persoanele din categoria mea nu aveau nicio perspectiva, nicio sansa de a face o cariera. Nu am uitat niciodata ca atunci cand eram eleva, in sat, mi se spunea ca sunt fiica de tradator. Astazi prea putini isi amintesc ca elevii tatalui meu au ajuns oameni mari, precum Vasile Gara, profesor la Institutul Politehnic, sau Boris Golea, doctor in medicina. Si pictorul Igor Vieru este discipolul tatalui meu. In perioada sovietica am ascuns intotdeauna faptul ca sunt fiica unui detinut politic.

— Cum va trateaza astazi demnitarii?

— Oriunde ma adresez, mi se spune ca nu se poate, ca nu as avea dreptate… Cuvantul «nu» a devenit unul preferat de oficialii de la noi. Nu exagerez, am reusit sa bat in toate usile, in toate instantele…

Tin minte ca, in curte, era un nuc inalt si eu ma cataram in el ca sa fiu mai aproape de mama

— Apropo, ce le cereti demnitarilor?

— Imi cer drepturile! Viata mea a fost distrusa de sovietici. Tot ce am avut mi s–a furat. Mai intai — parintii, apoi — buneii, apoi — toate bunurile familiei noastre… De la 14 ani am ramas pe drumuri. Mama mea, singura fiica a buneilor mei, Ion si Elena, din Cernoleuca, a decedat pe cand aveam vreo doi ani. Tin minte ca, in curte, era un nuc inalt si eu ma cataram in el ca sa fiu mai aproape de mama, despre care credeam ca e undeva, in ceruri. M–au crescut buneii. Erau gospodari, imi amintesc cum munceau toata ziua. Harnicia lor a facut sa aiba o gospodarie frumoasa, numai buna pentru «nationalizare"… Au tabarat peste noi intr–o noapte de vara. Vad ca si acum, dormeam pe cuptor, cu bunica. In plina noapte, am auzit cainii latrand. Au dat busna cu arme, de parca veneau sa ridice niste banditi. Bunica mi–a zis atunci: »Silvico, fugi la vecini!« Am ascultat–o, fara sa–mi dau seama ca ma despart de ei pentru multi–multi ani. In acea noapte pe bunei i–au urcat in masini. Nu i–am mai revazut decat dupa moartea lui Stalin, cand le–a fost permis sa se intoarca in Moldova.

— Ce a urmat dupa acea noapte in viata Dvs. de copil?

— Plecasem la vecini. Ei mi–au explicat ca e periculos sa revin in casa buneilor. In scurt timp, tatal meu, Vasile Vascu, care muncea in alt sat, la Livadeni, a aflat ca buneii au fost ridicati si m–a luat la el. Un an de zile am fost cu tata. Tata era profesor de limba romana, dar si director de scoala. Isi facuse studiile la Bucuresti. Imi aduc aminte ca, in fiecare duminica, in curtea noastra se adunau multi batrani, care il rugau sa le scrie diverse cereri sau plangeri. Cum va spuneam, la doar un an de la despartirea de bunei, am trait o noapte similara in casa tatalui meu. Persoane inarmate au intrat in casa si l–au luat si pe tata. Parintele meu a fost condamnat, asa cum am aflat mai tarziu, pentru dragoste de neam. Aveam 14 ani cand am ramas singura, pe drumuri… Aceste doua lovituri in destinul meu m–au marcat pentru toata viata. Absolvisem clasa a saptea. Eram cea mai buna eleva din scoala. Desi eram foarte amarata, am mers la scoala pedagogica. Niciodata nu am sa uit cum directorul acelei scoli, dl Mocreac, m–a gazduit cu deosebita caldura. Anii de scoala nu au fost usori pentru mine. Traiam doar din bursa. Mai mergeam uneori pe la rude si imi dadeau cate o traista de pesmeti, pe care o imparteam egal pentru cat mai multe zile.

Erau distrusi de frigurile Siberiei, dar si de gheata pe care o gasisera in Moldova

— Cum a fost revederea cu buneii intorsi din exil?

— S–au intors in Moldova dupa moartea lui Stalin. A fost o intalnire grea, la fel ca si despartirea noastra. Desi au tinut sa se intoarca acasa, au constatat ca aici nu mai aveau nimic. Totul le fusese furat. Cu putinul pe care–l agonisisera in exil, si–au cumparat o casuta mica, de fapt, un sarai, la Donduseni. Erau distrusi de frigurile Siberiei, dar si de gheata pe care o gasisera in Moldova. Desi eram copil, tin minte cu cata ostilitate erau primiti acasa cei care reveneau din deportare. Nimic nu le era accesibil: nici locuri de munca, nici locuri de trai. Ceva mai tarziu a revenit si tata dintr–o inchisoare din Iakutsk. Acolo a fost nevoit sa lucreze cu substante chimice, sub pamant. Cand s–a intors din exil, m–am speriat. Nu l–am recunoscut. Arata ca de 90 de ani, cu toate ca avea doar 62. Acolo, fata de el, au avut o atitudine de parca ar fi fost cel mai mare tradator si infractor. A ajuns acasa foarte schimbat, iar in scurt timp s–a stins de cancer.

— Ce amintiri aveau buneii?

— Buneii au locuit in niste bordeie, prin paduri salbatice, unde nu aveau ce manca. Erau nevoiti sa stranga plante si fructe, sa adune cartofii ramasi pe campurile colhoznice dupa recoltare. Dumnezeu i–a tinut impreuna, iar pentru ca erau harnici, mai tarziu si–au construit o casuta.

— Care e cea mai pretioasa mostenire lasata de tatal Dvs.?

— Ar fi fost… Ar fi fost biblioteca tatalui meu. O colectie extraordinara de carte. Nu pot sa uit cum toate acele carti minunate, in limba romana, au fost scoase cu sacii si arse cu cruzime atunci cand a fost arestat.

— Ce drepturi v–au fost incalcate?

— Nu exagerez spunand ca intreaga mea viata mi–a fost furata. Am muncit in calitate de profesoara. Ani la rand, in fiecare luna, jumatate din salariu il treceam pe carticica de economii. In zece ani, am adunat zece mii de ruble. Nu i–am mai vazut, constat astfel ca jumatate din salariul meu, castigat prin munca, timp de zece ani, a fost furat de catre comunisti. E o problema cu care se confrunta mii de cetateni ai R. Moldova. In campaniile electorale auzim povesti, iar banii raman pe conturile celor care i–au jefuit.

Alt jaf este cel al bunurilor familiei mele. Eu sunt singura mostenitoare a buneilor mei. Incerc, prin instantele de judecata, sa–mi recapat aceasta scumpa mostenire, dar fara rost. In casa buneilor mei, ani la rand si–a avut sediul carmuirea colhozului din Cernoleuca. Ulterior, acolo fusese deschisa o gradinita de copii. Cu toate ca este veche, acum este privatizata. La Judecatoria din Donduseni, singura solutie ce mi–a fost propusa era restituirea casei buneilor. «Nu», am spus eu, motivand ca, dupa atatea vieti distruse, o casa la fel de distrusa nu–mi mai poate implini pierderile grele pe care le–am suportat. Am insistat, demonstrand ca asa este legitim, sa–mi intoarca banii chiar si pentru albinele pe care le avea bunelul pe cand a fost deportat. Am dovedit ca eu sunt singura mostenitoare si ca am tot dreptul la proprietatea mea. Presedintele de colhoz a venit, totusi, la judecata, dar a spus ca nu imi intoarce nimic. Timp de patru ani tot umblu prin judecati. De noua ori, de noua, am fost numai la Donduseni. Nu este in plus sa amintesc aici ca o singura calatorie pana la Donduseni ma costa cel putin 150 de lei.

— Cati ca Dvs. mai sunt?

— Sunt sute, poate mii. Cei pe care ii intalnesc imi spun aceleasi povesti. Toti se plang si sunt necajiti. Port mereu in geanta cu mine niste pretioase liste–document. Am solicitat cateva sute de deportati sa–si scrie numele si sa indice numarul membrilor familiilor lor, care au avut de suferit in urma exilului.

— Ce credeti despre justitia din R. Moldova?

— Niciodata nu mi–am inchipuit ca un judecator poate sa te priveasca in ochi mintindu–te. Eu sunt profesoara si intotdeauna mi–am educat copiii sa fie onesti. Elevii mei au ajuns frizeri sau taxatori, dar sunt onesti, chiar daca au absolvit o scoala speciala. Judecatorii, insa, sunt oameni cu studii alese. Veniti prin procese sa vedeti cum scot hotarari mincinoase. Te apuca groaza, nu alta. Nu mi–am inchipuit vreodata ca in aceasta breasla pot ajunge astfel de persoane. Dupa tot calvarul prin care am trecut, stiu sigur ca judecatorii pe care–i avem acum trebuie inlocuiti cu altii… Avem nevoie de oameni instruiti si sensibili, care cunosc legile, dar stiu si ce inseamna cinstea. Cunosc destule victime ale regimului comunist care, la fel ca si mine, sunt distruse dupa atata umblatura prin instantele de judecata. In total, am fost de 14 ori in toate instantele! De noua ori am fost la Judecatoria Donduseni, de patru ori am fost la Curtea de Apel din Balti, iar o data — la Curtea Suprema de Justitie.

— Ce fel de hotarari au facut ca drumurile Dvs. prin instantele de judecata sa nu mai aiba sfarsit?

— La Curtea Suprema de Justitie au scos hotarari corecte. Au recunoscut ca recursul meu este corect. Judecatorul a fost de partea mea si mi–au restituit dosarul in instanta de fond, la Donduseni. Cei de acolo, insa, mi–au spus iarasi ca nu am dreptate. Cred ca ei sunt siliti de cineva, de sus, ca sa ne poarte pe drumuri aici, in Moldova, astfel incat sa nu mai reusim sa ne adresam la CEDO. Ei vad ca suntem in varsta, ca nu mai avem puteri destule, ca nu mai avem bani pentru drumuri si pentru a angaja vreun avocat si isi permit sa–si bata joc de noi cum le trece prin cap. Acum o saptamana am mai suportat o grea lovitura! Judecatorul de la Donduseni mi–a spus ca imi scoate dosarul de pe rol. Si asta dupa atata umblatura! El mi–a explicat ca ar exista o noua lege, potrivit careia trebuie sa astept crearea unei comisii la care va trebui sa ma adresez cu tot dosarul meu. Sunt sigura, insa, ca in acele comisii vor fi tot comunisti, iar de la comunisti eu nu voi obtine niciodata dreptate. Cum iti pot face dreptate calaii? Astfel ei si–ar recunoaste statutul de calai… In aceste conditii, trebuie sa ne consolidam eforturile si sa mergem la CEDO. Cat ma priveste, as pleca si pe jos la CEDO, pentru a demonstra ce se intampla in R. Moldova cu victimele regimului comunist. Ma gandesc ca as fi fericita sa parcurg toata Europa pe jos purtand un mesaj anticomunist. Viata celor ca mine e foarte grea. La fel ca si mine, umbla prin centrele raionale, isi cauta dreptatea si se intorc de nenumarate ori. Suportam o atitudine batjocoritoare din partea autoritatilor. Foarte multi deportati umbla pe holurile Judecatoriei cautand adevarul. Toti vor, macar la batranete, putina bucurie. Sa aiba ce lasa mostinire nepotilor si copiilor. Conducerea cauta sa ne distruga. Ei se gandesc ca vom muri in curand. Sunt niste criminali. Cat voi mai avea puteri, voi insista ca R. Moldova sa fie atacata in judecata pentru ca m–a distrus pe mine si pe cei ca mine. Cineva trebuie sa raspunda. Conducerea noastra nu are nici o valoare. Nu se mai satura de bani. Ce se va intampla cu tinerii de azi? Ei nu vad decat minciuna si hotie. Merg pe strada si mereu imi pun intrebarea: «Unde mergem si ce vom face?»

— Amintiti–va numele unor persoane pe la usile carora ati batut fara succes, pentru ca, pana la urma, chiar si legile adevarate mor in cabinetele unor functionari…

— E un sir lung. Judecatorii de la Donduseni: presedintele Judecatoriei, doamna Danilisin, judecatorii Turcan, Vataman. Am cazut jos atunci cand mi–au spus ca nu sunt mostenitoare. M–am simtit rau. Judecatoarea Danilisin a scris in hotarare ca eu as fi crescut intr–o casa de copii. Nici pana azi nu inteleg de unde si cum putea sa gaseasca astfel de «argumente».

— Cine a reusit sa va redea speranta?

— Judecatorul de la Curtea de Apel din Balti, dl Ababii, care mi–a spus ca am dreptate. Si la Curtea Suprema de Justitie am intalnit judecatori care au inteles problema si durerea mea: Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Nicolae Timofte, Tatiana Raducanu, Vasile Tataru. Ei, spre deosebire de judecatorii de la Donduseni, m–au ascultat si mi–au spus ca am dreptate.

— Dupa o perioada lunga de presiuni din partea regimului comunist, cand ati simtit prima adiere de libertate?

— M–am simtit libera pentru prima oara atunci cand Moldova a devenit republica independenta. Nu va pot reda cat de fericita eram. Imi parea ca pot sa zbor pe acest pamant. Ca totul ne apartine. Primul Parlament a dat inlesniri deportatilor si cred ca a fost cel mai democrat. Plateam numai jumatate din venitul total pentru serviciile comunale. Dupa cativa ani, situatia s–a schimbat. Ne–au luat toate inlesnirile. Iar acum e si mai rau. Se poarta cu noi de parca am fi niste fascisti. Nu ne mai acorda nimeni nicio atentie, chiar daca toata viata ni s–au furat bunurile si am fost distrusi. Intotdeauna imi pun intrebarea: «De ce?» Coruptii au palate si masini. Au totul. Iar noi suntem calcati in picioare. Traim intr–o tara care se afla la fundul prapastiei. Nu pot asculta radioul, nu pot viziona programele TV pentru ca nu pot suporta minciunile. Totul pare a fi bine si frumos. Nu se vorbeste nimic despre soarta batranilor. Noi nu existam pentru ei. Cred ca o astfel de atitudine este una criminala.

— Cu ani in urma, cum va imaginati ca veti fi la 72 de ani?

— Imi imaginam ca o sa ma odihnesc. Ca o sa stau la gradina, ca o sa ingijesc de nepotei. Imi imaginam ca voi avea timp si libertate sa scriu versuri. De fapt, am inceput sa incheg o carte de poezii. Dar de cand s–au inceput judecatile, am incetat sa mai scriu.

— Ce mai stiti despre soarta altor colegi de–ai Dvs.?

— E grea… au pensii mizere care nu le ajung pentru strictul necesar. Din cei 500 de lei, trebuie achitate serviciile comunale — aproximativ 300 de lei. Ce mai ramane? La piata, daca nu ai cel putin 50 de lei, nu ai ce cauta. Ni se spune ca se imbunatateste viata. Minciuni! Cum se poate imbunatati daca batranii mor de foame?!

— Despre ce discutati atunci cand va intalniti cu colegii?

— Ne plangem unul altuia ca viata a devenit foarte grea. Ne e frica ca asa vom muri — umbland prin judecati. Imi pare rau ca Europa nu va afla ce se intampla in aceasta tara. Ma doare sufletul sa aud ce cuvinte minunate spune conducerea despre viata noastra, mintind cetatenii, dar si reprezentantii organismelor internationale. Am protestat in repetate randuri, dar — fara rost!

Aici, e ca pe timpul lui Stalin. Eu nu simt ca sunt cetateanca unui stat liber si democrat. Imi amintesc si nu ma tem sa spun ca, pe timpul lui Brejnev, era mai multa libertate si siguranta decat pe timpul comunistilor de astazi. Ei sunt adevarati calai, distrug toate valorile noastre: istoria, limba, cultura.

— Urmaream, la funeraliile marelui luptator Vadim Pirogan, persoanele din generatia sa. Multi au destine asemanatoare cu al Dvs. De unde acumulati puteri pentru a rezista?

— Dumnezeu m–a protejat intotdeauna. El imi da puteri. Imi amintesc, odata, pe cand eram eleva la scoala pedagogica, intr–o noapte de iarna, trebuia sa ajung dintr–un capat al satului in altul. Aveam ciorapi subtiri si eram incaltata in cizme de cauciuc. In varful dealului, am vazut niste puncte negre. Erau lupi. Cand au inceput sa urle, nu mai aveam nicio indoiala ca sfarsitul meu e aproape. Anterior, fusesera descoperite mai multe victime ale atacurilor lor. Pe campuri, oamenii gaseau doar picioare in pasle sau vreo mana. Restul era mancat de lupi. Nu m–am oprit. Am mers mai departe. Plangeam de frica si ma rugam la Dumnezeu. Intr–un moment, am auzit clinchet de clopotei. Era o sanie cu zurgalai. Nu am sa uit niciodata cum sunau acei clopotei. S–a oprit un mos, care imi spuse: «Urca repede, ca o sa ne manance lupii!» El m–a dus pana acasa. Nu este oare asta o minune a lui Dumnezeu?

— Va multumim pentru interviu.

Pentru conformitate, Echipa de Garda