Capacitatea militară: cum își apără UE statele membre?
Uniunea Europeană nu dispune de armată proprie, însă aceasta nu înseamnă că statele ei membre sunt expuse la vulnerabilități în fața amenințărilor externe. Deși majoritatea țărilor din UE sunt și membre NATO, iar cooperarea între cele două entități este esențială, Uniunea Europeană și-a dezvoltat propriile structuri și capacități de apărare, care îi permit să răspundă eficient la crizele de securitate. Așadar, UE are o serie de resurse militare și civile, precum sunt misiunile de menținere a păcii și operațiunile de gestionare a crizelor, ce se bazează pe principiile solidarității și apărării colective.
Strategiile și politicile de securitate ale Uniunii, precum Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), sunt menite să asigure protecția statelor membre și să garanteze stabilitatea regiunii. În plus, Tratatul Uniunii Europene subliniază în articolul 42 importanța solidarității militare între statele membre, un principiu esențial ce fundamentează responsabilitățile comune în fața oricărei amenințări externe. Astfel, UE își asumă un angajament clar de apărare și protecție reciprocă, consolidându-și, în special după invadarea Ucrainei de către Rusia, rolul de actor global în domeniul securității internaționale.
Cum arată „armata” europeană?
Ideea unei „armate” europene datează încă din 1948, de când Franța, Marea Britanie și Benelux au semnat tratatul de la Bruxelles. Crearea Uniunii Vest-Europene a servit drept structură incipientă de comunicare și cooperare pe subiectele de apărare ale Europei. Eforturile Uniunii de asumare a responsabilităților de apărare și de prevenire a conflictelor s-au consolidat în special după Războiul Rece și ulterior, după conflictele iscate în Balcani. De atunci, Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) a Uniunii Europene a evoluat semnificativ. De la consolidarea propriu-zisă a PSAC în Tratatul de la Lisabona din 2009, în care s-a stipulat asistența reciprocă și clauza de solidaritate, până la crearea structurii permanente de cooperare (PESCO), a fondului de apărare etc. Iar recent, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, s-a creat Busola Strategică, care setează proiectele de securitate și apărare ale Uniunii până în 2030, pentru a diminua riscurile asociate cu tensiunile geopolitice, cât și cu atacurile cibernetice.
În cadrul Uniunii Europene, fiecare stat membru își păstrează propriile forțe armate, iar capacitățile militare naționale constituie pilonii principali ai apărării colective. La moment, cele mai mari armate în materie de personal activ sunt cele ale Italiei și Franței, cu peste 300 de mii de femei și bărbați înrolați. Aceste armate, deși foarte variate în termeni de mărime și echipamente, sunt interdependente și cooperează frecvent în cadrul misiunilor comune ale UE. Unul dintre exemplele de inițiative comune sunt misiunile de apărare și gestionare a crizelor, care pot fi atât civile, cât și militare. UE desfășoară operațiuni externe în baza PSAC pentru menținerea păcii în zone afectate de conflicte. La moment este dislocat personal în 23 de locații de pe glob. Inclusiv Moldova dispune de asistență în apărare, EUPM Moldova fiind prima misiune civilă axată anume pe combaterea amenințărilor hibride și atacurilor cibernetice externe. Pe lângă acest fapt, după începutul războiului în Ucraina, Moldova a dispus de asistență financiară în valoare totală de 137 de milioane de euro pentru a întări rezistența statului împotriva tentativelor de destabilizare ale Rusiei. Deci, în domeniul securității și apărării, UE dispune de armate naționale. Cu toate acestea, instrumentele de apărare sunt comune.
De la „erbivori” la „omnivori” ?
Metafora recentă a președintelui francez, Emanuel Macron, în cadrul discursului său la întâlnirea Comunității Politice Europene la Budapesta, reprezintă procesul de schimbare a abordării reactive a Uniunii în privința securității și apărării (erbivoră) într-o atitudine mai asertivă (omnivoră). Macron este cunoscut ca fiind un susținător al independenței UE față de SUA și China în unele domenii, printre care este și securitatea. În termeni mai puțini nutriționali, Comisia Europeană, sub conducerea președintei Ursula von der Leyen, susține traiectoria către mai multă independență militară și consolidarea capacităților de securitate regională.
În acest sens, a fost instituit în rol primul comisar al apărării și spațiului cosmic al Comisiei Europene, Andrius Kubilius. Această acțiune reprezintă prioritizarea industriei de apărare de către UE, care constă în consolidarea autonomiei strategice a Uniunii în fața amenințărilor externe emergente. În scrisoarea ei cu privire la misiunea noului comisar, Ursula von der Leyen a specificat cele patru domenii principale de responsabilitate: spațiu, dar în special atragerea investițiilor pentru apărare (500 de miliarde de euro), dezvoltarea programelor de apărare care abordează natura complexă a conflictelor astăzi și susținerea Ucrainei în război. Până la momentul actual, UE a alocat Ucrainei aproape 44 de miliarde de euro în calitate de ajutor militar.
În acest context, un program de importanță politică majoră este Capacitatea de desfășurare rapidă (RDC) a UE. Aceasta este structura proprie a UE, ce urmează a fi realizată până în 2025 și care presupune dezvoltarea capacității UE de a disloca 5000 de soldați în caz de conflict armat extern. Această structură va fi o combinație a forțelor și capacităților militare ale statelor UE, printre care și România. În 2023 a avut loc primul test – MILEX23, în Spania, reunind 3000 de militari din 19 țări. Programul este semnificativ pentru Europa, având în vedere rolul pe care îl va avea în consolidarea capacității Uniunii de a-și proteja cetățenii. Kubilius a menționat că „în cele 10 zile cât vom aștepta să vină NATO, vom fi ocupați”, subliniind importanța creării structurilor de apărare proprii ale UE.
Cu toate acestea, în special în contextul războiului european curent, un nou rol îl revendică companiile europene de armament. Deși fără mandat politic, actori precum Rheinmetall, titanul german producător de arme, au o influență crucială în capacitatea militară a Uniunii și în performanța Ucrainei în război. Respectivele companii au o capacitate financiară și o putere de negociere bilaterală semnificativă. Acest fapt le oferă autoritatea de pledare la nivel european în vederea creșterii cheltuielilor Uniunii pentru apărare și consolidării parteneriatelor internaționale cu unele companii de armament din Japonia, Coreea de Sud, Marea Britanie. Structura actuală a bazei industriale de apărare din Europa este în întregime dictată de industrie. Deci, cooperarea cu instituțiile non-guvernamentale, precum companiile de producere de arme, va fi esențială în noul plan de apărare al Uniunii. Iar președintele Putin cunoaște acest fapt, de altfel, cred că n-ar fi avut o tentativă de asasinare a celui mai influent individ al industriei militare din Europa, Armin Papperger, directorul executiv al Rheinmetall.
Protejarea statelor fără arme nucleare. Misiune imposibilă?
UE susține o politică fermă de dezarmare nucleară, având în vedere riscurile majore asociate cu proliferarea armelor nucleare. Uniunea nu dispune de propriile arme nucleare, Franța fiind singurul stat european în posesia armelor și alte câteva state europene găzduind arme nucleare americane. Totuși, prin Tratatul de Non-Proliferare Nucleară (toate țările UE sunt semnatare), UE sprijină disuasiunea nucleară în cadrul alianțelor de securitate, în special prin NATO, care include țări ce au capacități nucleare. Uniunea consideră că securitatea globală nu ar trebui să depindă de armele nucleare și în acest sens, promovează soluții diplomatice pentru prevenirea războaielor nucleare, încurajând țările să renunțe la dezvoltarea și modernizarea acestui tip de armament. Deși în urma escaladărilor conflictelor armate în lume și a incertitudinii cooperării cu NATO după alegerea președintelui Trump au avut loc discuții despre posibilitatea ca Uniunea să își dobândească propriile arme nucleare, UE rămâne neclintită în opoziția ei față de acest tip de arme.
În concluzie, dezvoltarea unei armate europene eficiente și a unor mecanisme de apărare comune reprezintă un pas crucial pentru protejarea cetățenilor Uniunii Europene. De la consolidarea Politicii de Securitate și Apărare Comună până la implementarea inițiativelor militare precum Capacitatea de Desfășurare Rapidă, Uniunea se angajează tot mai mult în crearea unor structuri care să răspundă rapid și eficient amenințărilor externe. Prin investiții în tehnologie și colaborare între statele membre, UE își întărește capacitatea de a proteja nu doar teritoriul, ci și valorile fundamentale ale democrației și stabilității. Dacă aveți întrebări sau doriți să aflați mai multe despre pașii făcuți în acest sens, nu ezitați să ne contactați la tineri.zdg@gmail.com pentru detalii suplimentare.
