„Știți cum e cu singurătatea… Deși, te obișnuiești și cu ea”

Mai bine de jumătate de secol a fost profesoară de chimie şi biologie în satul Lozova, raionul Străşeni, iar acum a rămas cu singurătatea care-i marchează timpul petrecut departe de copii, de familie şi de colegi. Maria Mihailov are 86 de ani. Dintre aceştia, 51 i-a trăit în faţa elevilor, învăţându-i chimia şi biologia.

Profesoara recunoaşte că ziarele sunt micile sale bucurii, însă în ultimele luni le duce dorul. „În acest an, am citit puţine ziare, pentru că, din lipsa banilor, nu am reuşit să mă abonez… Chiar dacă parlamentarii ne tot promit o viaţă mai bună şi majorări de pensii, tot săraci rămânem şi înţelegem că totul e o mare şmecherie politică, pentru că preţurile cresc mai repede decât iarba pe câmp”, suspină femeia.

Grădina botanică din jurul şcolii

Am ajuns în satul Lozova, Străşeni, într-o dimineaţă răcoroasă, când soarele abia se ivea de după norii grei. Satul, care are o populaţie de circa 6000 de locuitori, era asemeni unui mecanism pus în funcţiune: automobilele şi căruţele treceau pe drumul central, în curţi oamenii îşi pregăteau lăzile pentru culesul poamei, sau îşi spălau butoaiele, iar câteva femei stăteau cuminţi în rând, la oficiul poştal, pentru a achita facturile şi a mai trimite vreo scrisoare.

La oficiul poştal – inima satului, după cum ne spune o poştăriţă, am întâlnit-o şi pe Maria Mihailov, o femeie uscăţivă, îmbrăcată elegant, cu părul cărunt prins uşor în coc, sprijinită de o cârjă.

„Am venit să achit facturile pentru lumină şi telefon. Asta e tot ce folosesc”, ne spune femeia, care a fost profesoară de chimie şi biologie timp de 51 de ani. „Aceşti ani au trecut foarte repede şi au lăsat în memorie doar amintiri frumoase, pentru că am găsit mereu limbaj comun atât cu colegii, cât şi cu elevii”, ne spune profesoara, iar noi urmărim cum zâmbetul ei cald şi senin îi conturează ridurile amprentate pe chip.

„Terenul din jurul şcolii era o adevărată grădină botanică, unde ea ne învăţa biologia. Acolo găseam tot felul de plante. Îmi amintesc şi acum cât de impresionaţi eram atunci când descopeream că deasupra cartofului creşteau roşii. Le combina cumva şi reuşea să ne arate tot felul de minunăţii”, îşi aminteşte cu fascinaţie doamna Varvara, fostă elevă a Mariei Mihailov, care, ulterior, i-a devenit şi colegă.

„Mi-a fost foarte uşor să fiu profesoară, pentru că-mi plac mult copiii, îmi place să discut cu ei şi să le stârnesc curiozitatea şi setea de cunoaştere. Şi acum mai vin câteodată unii copii şi mă roagă să-i ajut să rezolve problemele mai grele de la chimie şi biologie sau să le explic ceea ce nu înţeleg”, ne spune profesoara.

„Negru îmi alungă singurătatea”

„Jumătate de secol printre copii… O viaţă de om printre oameni în devenire care, în faţa ta, se transformă în personalităţi. Ce poate fi mai frumos de atât?”, ne spune cu emoţie profesoara, după ce intrăm în curtea sa, umbrită de ramurile copacilor a căror frunze au început să prindă rugină.

„De mică am vrut să fiu profesoară. Eram mezina familiei, fiind şi cea mai alintată. Spun alintată pentru că, în acea perioadă, era un mare noroc să mergi la studii şi să nu mai lucrezi pământul, alături de toată familia. Mereu mi-a plăcut şcoala. Eram fascinată de învăţătorii care veneau în faţa noastră şi ne răspundeau la orice întrebări… Am vrut şi eu să fiu ca ei…”, îşi aminteşte femeia.

Pe pragul casei, ne aşteaptă un motan cu o blană neagră, lucioasă. „E Negru, cel care-mi alungă singurătatea. L-am primit când era foarte mic. De atunci e alături, tare alintat mai este la mâncare”, zâmbeşte Maria Mihailov.

Singurul său fecior este stabilit de mulţi ani în Sankt Petersburg, unde este cercetător ştiinţific. „Acolo îi este soţia. Acolo îşi are familia. Am deja nu doar nepoţi, dar şi strănepoţi, dar toţi sunt rătăciţi prin lume, departe de mine”, spune ea. Femeia recunoaşte că tare vrea să-i aibă pe cei dragi mai aproape şi să nu mai stea singură. „Ştiţi cum e cu singurătatea… Deşi te obişnuieşti şi cu ea”, oftează profesoara, povestindu-ne că, săptămânal, discută cu feciorul la telefon. „În fiecare duminică, exact la ora 9 dimineaţa, aştept să mă sune. Nu a întârziat niciodată, pentru că ştie prea bine că în caz contrar mi-aş face griji… Acesta este momentul nostru de fericire, când stăm la sfat şi ne povestim cum a trecut săptămâna… Ei îmi spun să mă duc la dânşii, dar eu nu pot. M-am deprins cu aerul, cu locul de aici şi nu pot pleca”, spune femeia.

„Mă simt ca o povară”

În spatele casei descoperim o grădină îngrijită, unde cresc roşii, vinete şi ardei. „Bătrâneţea se lasă greu pe oase, aşa că mai mult decât de această mică grădină cu legume nu pot să-mi permit să îngrijesc. Puterile nu mai sunt ca altădată şi pot ridica doar câte o cănuţă de apă, pe care o torn la rădăcinile plantelor”, ne spune Maria Mihailov, servindu-ne cu câteva legume încălzite de soare.

Întrebată cum trăieşte un pensionar în sat, femeia suspină şi-şi coboară privirea. „Înainte de a ieşi la pensie ne dăm silinţa, lucrăm din greu: din zori şi până-n seară. Plătim impozitele şi suntem sinceri cu statul şi ne gândim că şi el va fi aşa cu noi, atunci când vom ajunge la pensie. Însă, totul e complet altfel… Este foarte greu. Pensia este mizeră şi nu-ţi ajunge aproape pentru nimic”, susţine profesoara, care a educat zeci de generaţii de copii.

Când o rugăm să ne spună cât de mică este această pensie, bătrâna înghite în sec şi încearcă să-şi stăpânească lacrimile. „Când am ieşit la pensie, în urmă cu vreo 20 de ani, aveam cea mai mare pensie din sat – 120 de lei, dar atunci erau alte condiţii, alte timpuri, iar banii pe care îi primesc acum sunt foarte puţini… Poate că doar atât am meritat pentru toţi anii pe care i-am lucrat? Noroc de copii, care ne ajută cum pot, în caz contrar am fi umblat cu mâna întinsă. Aşa pensii ne-au făcut domnii demnitari… Dar cel mai mult ne doare atunci când îi auzim cât de nemulţumiţi sunt că primesc pensii de doar 12 mii. Dar noi ce să spunem?”, se întreabă profesoara şi aranjează cu vârful degetelor colţul feţei de masă, pe care stau mai multe buchete de flori. „De Ziua Învăţătorului au venit copiii şi m-au felicitat. Mi-e dor de şcoală, de tablă, de elevi. Mai trec pe acolo, dar tot mai rar. Acum mă simt ca o povară, pentru că mă mişc mai încet. Toţi sunt drăguţi şi sar să mă ajute, dar eu nu vreau să-i deranjez”, ne spune cu timiditate Maria Mihailov.

La despărţire, profesoara de chimie şi biologie ne spune că o doare atunci când vede câţi tineri pleacă din sat, departe de părinţi, departe de casă, departe de ţară. „Nu ştiu ce găsesc ei acolo, chiar nu ştiu… De câte ori mergeam în altă ţară, oricum mă pândea peste tot dorul de casă”, conchide femeia, care a învăţat să îmblânzească timpul şi singurătatea.

P.S. Profesoara Maria Mihailov este unul din cei 25 de pedagogi pensionari care vor beneficia de abonamente gratuite la ediţia tipărită a Ziarului de Gardă pentru anul 2017.