„Hamlet” cu actori condamnați pe viață

Uşile închisorilor mai uşor se închid, decât se deschid. Uşile deschise, însă, sunt urmate de ziduri înalte, văruite şi de coridoare lungi, întunecate şi triste. După câteva etaje urcate, câteva priviri lungi aruncate spre gardieni şi spre lacătele uşilor, descoperim o cameră despărţită în două de un păienjeniş din sârmă albă. Mai multe ferestre închise, un miros greu de suportat şi câţiva bărbaţi prinşi într-un joc aproape ciudat.

„Bine aţi venit la închisoare”, ne spune cineva de după sârmă. Lacătul a fost scos, iar jocul s-a dovedit a fi antrenament. Deţinuţii au apărut în faţa noastră cu idei bine definite şi clare. La toamnă vor monta „Hamlet”, dar pregătirile le-au început din primăvară.

„Sunt Igor. Joc rolul lui Marcelus”, ne spune un om înalt, uscăţiv, în tricou galben. Îşi cere voie să vorbească în rusă. Speră ca rolul pe care îl va juca să îi iasă bine şi spune că teatrul îi dă viaţă. Acum, se simte uşor şi liber. „Carcerele şi zidurile şi le construieşte omul în mintea sa, mulţi, la libertate, îşi construiesc singuri astfel de bariere în cap”, adaugă Igor, care spune că până nu demult nu cunoştea cât de sofisticată este această construcţie a teatrului.

„Să nu repetăm greşelile, să preţuim viaţa…”

Nicolae este brunet, poartă adidaşi, jeanşi şi un tricou crem. De peste 20 de ani e în închisoare, dar spune că procesul de judecată pe numele său mai continuă. Refuză să ne spună cum a ajuns aici, preferă să vorbească despre teatru. Cum începe a vorbi, i se luminează ochii, aşa cum ni se luminează fiecăruia dintre noi când vorbim despre lucruri la care ţinem. Alege cuvintele cu grijă, de aceea, probabil, se împiedică pe alocuri de ele şi le pierde şirul. Îmi spune că abia au început a munci, propriu-zis, la spectacol: „De două luni am început a face analiza la o piesă clasică. Pentru mine e o onoare să particip la montarea acestei piese, mai ales cu oameni aşa de renumiţi. Am rude care promovează actoria şi nu le vine a crede că eu lucrez cu Mihai Fusu, cu Luminiţa Ţâcu. Să ajungi alături de ei, să-ţi vorbească, să te mai şi înveţe – e un miracol. Mulţi doar visează să-i vadă, să le dea un sfat, iar eu voi fi cu ei practic 4 zile pe săptămână. Sunt copleşit de prezenţa lor, de învăţăturile lor, e ceva grandios”, spune Nicolae, adăugând că, chiar „la prima întâlnire, noi i-am cucerit pe actorii de la Centrul de Artă „Coliseum”, pentru că am pus în scenă piesa „Fiul risipitor”, şi a ieşit atât de bine! Am lucrat independent, fără vreun regizor, fără o persoană experimentată, care ar cunoaşte arta. Pur şi simplu, am luat exemple din alte piese şi am pus în scenă o piesă bună, plăcută pentru persoanele care veneau la noi. Am montat acest spectacol de vreo 5-6 ori şi de fiecare dată lumea a rămas surprinsă. Piesa e nouă, e luată din Biblie, ajustată la ziua de azi şi modelată după noi. Elementele contemporane au fost introduse tot de noi. E o piesă de penitenciar”, mai spune Nicolae.

Până la închisoare, Nicolae era pasionat de artă, dar nu a avut acces la ea. „Am făcut şcoală militară, sunt plutonier. Acum, pentru mine arta s-a deschis ca o modalitate de schimbare a lumii interioare şi exterioare, atât a omului, cât şi a întregii societăţii. Arta poate prezenta adevărul, fără prejudecăţi, fără sugestii, îi poate uni pe cei care sunt separaţi prin politică, prin etnie sau prin lipsuri. Eu am văzut multe piese, am văzut şi „Hamlet”, montat de ruşi, de englezi. Cred că în Moldova aşa „Hamlet” cum montăm noi nu a mai fost, şi mai cred că este ceva revoluţionar”. În opinia lui Nicolae, „Hamlet” e o tragedie care ne învaţă să nu repetăm greşelile şi să preţuim viaţa. „Acolo s-au pierdut vieţi prin trădare, prin păcat, prin paşi care nu îl au pe Dumnezeu ca fundament”, povesteşte proaspătul iniţiat în ale teatrului. Nicolae se confesează că din 2003 s-a dezis de toate viciile, acum crede în Dumnezeu şi promovează credinţa creştină. „Cu timpul, m-am lăsat de multe lucruri…”, conchide Nicolae V.

„Mi-am dat seama că nici nu cunosc limba română”

Mă îndepărtez de Nicolae şi mă apropii de Maxim T., după cum aveam să aflu mai târziu. Maxim este înalt şi robust. Zâmbeşte larg. Recunoaşte că, fiind în închisoare, a învăţat multe lucruri, mai ales de când i s-au dat primele cunoştinţe despre actorie.

„Începutul a fost foarte greu. Nici nu ne-am dat seama că asta e actorie propriu-zisă, credeam că vom veni, vom învăţa rolurile şi vom recita. Atât. S-a dovedit că trebuie să lucrăm şi fizic, să citim, să ne ocupăm şi de alte lucruri pe parcurs. Anterior, am lucrat la o piesă de sine stătător. Dar, în comparaţie cu ceea ce facem acum, a fost nimic. Acum e greu. Totuşi, interacţiunea cu actorii e extraordinară, fiecare zi înseamnă ceva nou pentru noi şi suntem foarte emoţionaţi, nici nu ştim la ce să ne aşteptăm. Învăţăm să ne comportăm altfel, să fim mai deschişi, să comunicăm. Publicul reacţionează destul de bine când prezentăm piesele, ne susţine. Sperăm să reuşim, să nu dezamăgim”, oftează emoţionat Maxim şi spune că a învăţat foarte multe citindu-l pe Shakespeare: „Mi-am dat seama, într-un moment, că nici nu cunosc limba română, am dat de nişte cuvinte de care nu aveam habar”, încheie el.

„Pentru asta trăim: să facem ceva bun pentru aproapele nostru”

Dima stă lipit de un perete deasupra căruia atârnă un geam cu gratii, închis. Pare izolat de ceilalţi, care s-au strâns în cercuri şi discută fie între ei, fie cu actorii. Poartă tricou gri şi e sfios, vorbeşte o română vizibil influenţată de limba rusă. Joacă rolul regelui. „Arăt ce se poate întâmpla, cu timpul, de la aceea că a fost luată cu forţa puterea în regat”, spune Dima, menţionând că nu a avut îndoieli: „Am acceptat imediat propunerea de a juca”. Mai ales că pe o parte dintre actori îi cunoştea de mai mult timp.

De când a fost reţinut şi judecat, a lucrat cinci ani cu minorii din penitenciar şi cinci cu femeile deţinute. Este membru al bisericii baptiste, de aceea, crede Dumitru, i-a fost uşor să se implice în diverse activităţi. „Am o dorinţă mare de a face ceva, de a îmbunătăţi lucrurile. Noi suntem într-o situaţie dificilă în raport cu cei de la libertate, de aceea mă strădui şi vreau, şi mă rog la Dumnezeu să-mi dea puteri şi înţelepciune ca să-i pot ajuta pe cei din jurul meu. De fapt, pentru asta trăim: să facem ceva bun pentru aproapele nostru”, consideră Dima S.

Şeful Penitenciarului nr. 17 din Rezina, Ion Cerchez, spune că în această instituţie se află 366 deţinuţi, 108 condamnaţi pe viaţă, 6 minori, 9 femei. Persoanele care au dorit să se implice în acest proiect au depus cereri, iar scopul acestor acţiuni este reintegrarea lor în societate. „După finalizarea proiectului, deţinuţilor li se vor acorda diplome. Aşa ceva nu s-a mai făcut în penitenciar, anume pentru condamnaţii pe viaţă, şi cred că, prin contribuţia actorilor şi a sponsorilor, va ieşi ceva bun”, menţionează Cerchez.

Prezent la repetiţie, actorul şi regizorul Mihai Fusu a precizat că ceea ce se petrece în jurul acestei piese este o întâlnire a două lumi şi a două experienţe.

Totodată, directorul adjunct al Departamentului Instituţiilor Penitenciare (DIP), Igor Guja, a subliniat că decorul pentru piesă va fi confecţionat la Penitenciarul nr. 9 Pruncul, iar costumele – la Penitenciarul nr. 7 Rusca, „şi asta va fi o metodă de a prezenta societăţii spre ce tindem noi. Recunoaştem că avem multe lacune, nu le ascundem. Urmare a conlucrărilor cu ONG-urile, cu oamenii de bună-credinţă şi cu partenerii de dezvoltare, sperăm să aducem o schimbare a imaginii şi a mentalităţii – atât a deţinuţilor, cât şi a angajaţilor”, spune Guja.

Deţinuţii condamnaţi pe viaţă vor juca în premieră în R. Moldova piesa „Hamlet” pe o scenă de teatru. Spectacolul montat de regizoarea Luminiţa Ţâcu va avea în distribuţie 11 condamnaţi pe viaţă din Penitenciarul nr. 17 de la Rezina. Premiera spectacolului va avea loc pe 15 septembrie în curtea interioară a celui mai securizat penitenciar din R. Moldova. Acesta ar putea fi montat, ulterior, şi pe scena unui teatru din Chişinău.