(VIDEO) Eugen Doga: „Dacă nu eram muzician, făceam inginerie”
Interviu cu compozitorul Eugen Doga
– Dle Eugen Doga, cum ați început să faceți muzică?
– Eram fiu de țăran, despre ce pian putea fi vorba? E un mare nenoroc să te naști în R. Moldova. Ceea ce se petrece… mi se pare că toate se fac îndărăt. Pe timpul acela anevoios, catastrofal, când era război, epidemii fel de fel, care parcă coseau lumea… era vremea babei cu coasa, erau deportări, foamete. Nici nu avea cine îngropa morţii. Despre ce muzică putea fi vorba? Dar, este un lucru care trebuie conștientizat, și anume că dacă ți-e dat, nu poți scăpa de asta. Așa că, vrei-nu vrei, vrea soarta.
– Când erați copil, la ce visați?
– Orice copil visează la ceva, și visează ceea ce vede, că nu poate visa ceea ce nu știe. Iar eu vedeam șoferi, care cărau pâine din hambarele noastre și le duceau la stație, ca să fie transportate naiba știe unde. A fost foamete nu numai din cauza războiului și tifosului, ci din cauză că ne cărau toată pâinea. La stat, se zicea. De parcă noi nu eram stat. Statul era numai acolo unde duceau pâine, aici nu era stat. Și eu vedeam acei șoferi, străini desigur, nu de-ai noștri, că de, ai noștri nu-s capabili să conducă mașini…. Până acum văd teza asta, că moldovenii nu prea sunt capabili de nimic. Cum se zicea și în „Maria-Mirabela”, că broaștele nu-s bune de nimic. Până la urmă, s-a dovedit că și broaștele sunt bune de ceva – curăță apa. Eram foarte pasionat de fanfara noastră din sat, era extraordinară, o fanfară care funcționa chiar în vremile acelea grele, cu moș Fedot în frunte, un țigan orb, care ne cunoștea pe toți copiii – punea așa mâna pe cap și făcea: „A, Jănea a Lisavetei!” și mergea așa ca la arabi, cu toate numele. Voiam și eu să cânt în acea orchestră, dar de unde? Nici toba nu-mi dădea să bat.
– De ce?
– În primul rând, nu eram eu prea insistent, eram rușinos de fire, iar colegii mei de clasă erau feciori ai unor muzicanţi, chiar din orchestra asta. Eu căutam alte lucruri care să mă apropie de această dorință de a face muzică. Îmi făceam singur instrumente – o mandolină, o balalaică. Am făcut chiar și o bicicletă, care, când m-am urcat pe ea, s-a sfărâmat. Chestia e că, dacă nu făceam muzică, făceam inginerie. Eu sunt sigur că aceste trăsături nu se întâmplă așa, pur și simplu, la orice copil. Îmi făcusem și o sanie cu volan… acum acestea se vând peste tot, dar atunci habar nu aveam de ce mi-a venit ideea să fac asta. Mai făceam alte lucruri frumoase… Ca să cânt, îmi făcusem, după cum spuneam, o mandolină, cu care am cântat și la o nuntă odată. Primisem și primul onorariu atunci – o ciorbă. Ce ciorbă?! O apă fiartă cu niște fluturi de mohor. Apoi, mi-am făcut un radio, că nu era la noi în sat, dar voiam să pot să îl ascult și eu. Știam din fizică câte ceva, încă de prin clasa a cincea. Iarăși, că mă interesa. Și dacă unii veneau așa, numai ca să treacă orele, eu chiar studiam. Că-i mai aud pe unii cum spun că au făcut Conservatorul, dar dacă ar mai fi și studiat… era și mai bine. Eu nu treceam peste asta pur și simplu. Mă interesa mult. De aceea și spun că, dacă nu eram muzician, făceam inginerie, fiindcă îmi place și până acum – chiar dacă stric mai multe lucruri decât fac, că e nevoie și de cunoștințe, nu numai de pasiune.
– Cum ați venit la studii în Chișinău?
– Așa cum spuneam, am făcut acel aparat radio din firele pe care le găseam în tranșee după război, că acolo, în afară de obuze și grenade, puteai găsi orice – și fire de telefon, și strunele pentru mandolină de acolo le-am luat. Apoi, la acel radio, am auzit că la Chișinău se primesc tineri la studii – atunci nu era admitere, era acea perioadă când ne adunau de la țară. Acum, ei mai mult fug când aud de cifrele astea de mii de lei, care trebuie plătite pentru a învăța, pe când, de fapt, statul trebuie să plătească ca să fie populația instruită, și nu analfabetă. Am auzit deci asta la radio, și am venit la Chișinău. Ridicam mâna și orice șofer ne lua pe gratis până aici. Nici nu era cuvântul acesta, „gratis”, pe atunci. Era un lucru firesc, trebuia să te ducă, să te ajute. Lumea era cu mult mai bună, mai sufletistă decât azi, când, din păcate, peste tot auzi numai de bani, bani, bani… Bun, și aici m-a examinat directorul școlii, un om foarte cumsecade – ultimii ani şi i-a petrecut în America și mă suna tot timpul la Moscova și mă întreba de sănătate, mă numea așa ca și atunci când îmi preda – „Jenecika, eu te ascult tot timpul”, zicea. Numai peste trei luni după 1 septembrie am venit la școală, din cauză că mama nu avea bani să mă petreacă la Chișinău. Ce-a făcut… numai mamele știu cum se descurcă ele, sărmanele. Aşa a fost.
– Ce a urmat?
– Mai departe, a fost munca, pentru că, dacă mulți sunt trântori, le place să fie mânați tot timpul cu harapnicul, pe mine nu trebuia așa să mă mani. Eu din copilărie știam de muncă, încă de la colhoz, acolo nu puteai să dormi până te frigea soarele. Acolo, trebuia să muncești. Țin minte, mă duceam cu mama și o ajutam. Era vai de ajutorul cela, dar mă duceam, dădeam cu sapa ceea. Lucram cu jumătate de litru de lapte toată ziua, pentru mama și pentru mine. Apoi, mai duceam cu găleata apă de foarte departe, în câmp, pentru cosași, și îmi mai cădea câte ceva de acolo, vreo ciorbă cu fluturi de mohor. Așa că, muzica venea așa, printre altele. Cu atât mai mult că, primul an și jumătate, am avut un profesor, m-au repartizat să cânt la violoncel – aveam mână de țăran, mare, așa că se potrivea bine –, dar acel profesor nici arcușul nu m-a învățat să-l țin. Pe urmă, am rămas și fără el, pentru că a plecat în Israel. De fapt, toți profesorii erau evrei, cumsecade, cu școală românească, vorbeau româna mai bine decât moldovenii care azi se bat cu pumnul în piept și îşi zic români. Român ca să te numești trebuie să ai substanță, nu din cea genetică numai… Și, când mi-au găsit alt profesor, mi-au zis așa: „Mâine vii la 6 dimineața, dacă te va plăcea, se va ocupa cu tine”. Am venit la 6 dimineața, era în clasă, eu avem cam 15 ani și mi s-a părut că stă acolo un bătrânel, dar el nu avea nici 50 de ani. Până la 8.30, când începeau lecțiile generale, ceva îmi povestea, ceva cântam… De atunci, zi de zi, în cei doi ani și jumătate cât mai aveam să învăț la școală, ne întâlneam la ora 6 dimineața. Până acum am păstrat acest regim, numai că mă trezesc nu la 6, dar la 5. Mai mult ca atât, el nu făcea niciodată vreun reproș, ci găsea mereu ceva ce încurajează. Așa m-a învățat să văd numai lucruri pozitive, cu toate că m-am săturat de lucruri pozitive deja. Am devenit analist – analizez una de la stânga cu alta de la dreapta, și una din aceste două părți e mai sumbră, alta mai luminoasă. Pe aceea sumbră, îmi place s-o calc cu piciorul, deși devine imposibil să fii atât de tolerant și mereu cu zâmbetul pe buze. Chiar în ultima vreme evit fotografiile cu zâmbete. M-am săturat să zâmbesc. E tristă viața. Cu atât mai mult că am intrat acum în lumea operei lui Eminescu și Micle, iar acolo sunt destule – și tristețe, și probleme.
– De unde acest interes față de Eminescu?
– La noi, în regiunea transnistreană, nici vorbă de el. Dar și aici, până în ’56, nici vorbă de Eminescu. Pe urmă, în ’56… Pe strada Pușkin, acolo unde e Casa Presei, erau case cu un etaj, case vechi, frumoase. Era acolo și carte românească, discuri se vindeau… și lucra o doamnă care vorbea o română așa de frumoasă, ea punea pentru fiecare deoparte ori cărți, ori discuri, ori tablouri, reproduceri din muzeele germane, care au fost luate de trupele sovietice, reproduceri foarte bune, făcute tot în Germania, multe le cumpăram fiind student. Găseam bani pentru chestia asta. Acum, este cultul mâncării, dar atunci era altceva – aveam un borcan de apă fiartă cu câteva bomboane și asta era masa.
– Vă mulțumeați cu atât?
– Era normal, ne simțeam bine. În genere, chiar în timpul foametei, noi nu știam de altă viață, de aceea ne bucuram de cea pe care o aveam. Acum, deseori dăm din coate pentru că știm că există o viață mai bună, deși nu a noastră, nu pentru noi. Desigur, știind despre ăștia care o duc foarte ușor, ne cam zgârie nervii. De ce e așa de ușor la ei și așa de greu la noi? Îmi amintesc chiar și de acei doi ani și jumătate la școală… Acum, e școala de muzică care-mi poartă numele, și eu cred că asta e bine, că după moarte nu ne mai interesează ce va fi. Trebuie de făcut totul la timp – de aplaudat la timp, de dăruit flori la timp, de apreciat la timp meritele, dacă sunt.
– Cum a apărut pianul în viața dvs.?
– Era acel Pablo Giovanni Bacini, un italian, sigur că rusificat, că era imposibil atunci să spună că e italian. Mă rog… Şi el era dirijor la radio, și m-a invitat acolo. Tare mă interesa pianul. Când am venit prima dată la școală – văd coridorul și, acolo, o ușă întredeschisă. Mă uit în clasă, nu e nimeni. Intru și primul lucru pe care îl fac e ăsta (apasă clapele pianului, n.r.). Așa, am apăsat întâmplător și a reieșit că era acordul Do major. Se întâmplă câteodată ca mâinile să se așeze acolo unde trebuie, și deja ele te poartă, nu tu pe ele. Acest acord – nici nu știam atunci că e acord, aceste sunete mi-au descoperit nu o lume, ci un univers. Atât de frumos mi s-a părut. De fapt, este ceva în om – un centru, în fiecare dintre noi, și dacă acest centru e receptiv la obiectele sau sunetele care au fost reproduse, desigur că această comunicare are loc. Aici cred că e vorba de ceea ce unii numesc vocație, deși alții spun că e dar de la natură, talent. Nu cred în lucrurile acestea. Pentru mine, este clar că-n fiecare dintre noi există aceste centre, numai că nu știm cum să le provocăm. Se vede că a fost această consonanță, că dacă nu era, treceam pe alături și poate că nici nu apăsam cu mâinile. Asta mă ține până azi. Eu caut aceste sonorități. Acele lecții de la ora 6 mi-au implantat dragostea față de muncă, pe care o aveam și de la mama. Acel profesor italian a direcționat această muncă spre a cunoaște muzica, spre a fi îndrăgostit de ceea ce fac. Eu exersam foarte mult – 12 ore pe zi. Mi-erau însângerate degetele. Pe scări, pe sub scări, pe coridoare – exersam zi și noapte. Chiar şi acum, dacă intri în școală, mai vezi gaura de la violoncelul meu.
– Cum ați început să faceți compoziție?
– Am cântat în orchestră și uite acolo, în sfârșit, am avut această posibilitate de a fi mai aproape de ceea ce numim compoziție, cu toate că nici nu îndrăzneam să rostesc acest cuvânt. Scriam așa, pe ascuns. Chiar și la școală când eram, nu arătam nimănui, din cauză că mi-era rușine. După aceea, în anul trei la conservator, intră colega mea în sală și dl Bacinin o întreabă: „- Ce cânți, Mașenka?”, iar ea unde face: „- Ei, știu eu acolo, „Lung îi drumul și cotit…”. Concertul urma să-l avem ca mâine, cu Orchestra Radio, unde eu eram violoncelist. În ‘57 se dădeau primele probe de televiziune. Apropo, tot atunci, se făceau primele probe și la București. Și profesorul zice: „- Da, e bine, dar era mai bine să ai două bucăți”. Eu mă ridic de pe locul meu, de acolo din orchestră, și spun că am un cântec. Dar… nu-l aveam. Am mințit. Voiam să-l am. După repetiții, am luat de la chioșc o cărțulie cu poezii. Şi am făcut cântecul. A doua zi, eram la etajul trei, Maria – la etajul doi… și iată că am învățat noi acel cântec, orchestrațiile pentru mine nu erau o problemă, și a urmat prima ieșire cu Mașenka. Iar această Mașenka pe urmă a devenit Maria Bieșu.
– Cum a fost să lucrați cu Maria Bieșu?
– Ciudată era. Voia să cuprindă toată lumea. Nu a fost nicio singură dată ca ea să lipsească din concertele mele, sau să refuze să vină. Odată, am avut un concert în Sala cu coloane din Moscova. Ea a venit direct de la aeroport. Se întorcea din Japonia. Și, din aeroport, a urcat pe scenă și a cântat. Era un om devotat, extraordinar. Eu cred că era o artistă de la Dumnezeu. Și îi plăcea să împărtășească acest dar, să dăruiască din darul ei, ceea ce, cred, este caracteristic numai pentru marii artiști. Ea a cântat foarte multe din lucrările mele, unele le-am scris special pentru dânsa. Îmi amintesc de o cantată, „Flori de soare”, de Emil Loteanu, foarte complicată. Credeam că o să crape acuși de încordare. Era roșie ca un cocoș. Dar, a dus cu succes până la capăt această lucrare. Din păcate, n-am avut nici eu mult timp, nici ea. Asta este soarta artiștilor – noi nu avem timp, suntem singuratici. Bine, ea era mai bine situată, eu însă am luptat mai mereu și am stat la subsol până m-am căsătorit. Am și căpătat toate bolile de pe fața pământului, pe când alții, veniți de naiba știe unde, au primit apartamente. Nici azi situația nu e alta. Iarăși moldovenii stau pe la subsoluri, cu chirie.
– Dvs. ați făcut și muzică pentru filme. Cum a fost?
– Am făcut, da. Mulți ani am lucrat la filme. 200 de filme s-au înșirat pe câteva zeci de ani. Totul a început foarte simplu. Nici nu credeam că voi scrie cândva pentru filme, sau, în genere, că voi scrie. După două conservatoare, în perioada aceea, mă lăsasem de compoziție. Aproape trei ani nu am scris și credeam că am renunţat pentru totdeauna, din cauză că nu îmi plăcea ce scriam și nu voiam să poluez mediul cu muzică din asta care azi se cheamă muzică nouă, sau naiba mai știe de cum, nu voiam. Eram profesor, mă ocupam cu studenții, scriam o carte în colaborare cu un coleg. Manuscrisele au rămas și sper să revin la ele. Era vorba de scara de rezonanță a lui Pitagora, despre care nu se pomenește în niciun manual de muzică, pe când este, de fapt, baza rezonanței. Bun, și îmi plăcea să mă aflu în auditoriu. Aveam o plăcere extraordinară, și studenții, toți care au învățat în grupele mele, toți au ocupat locuri de seamă în lumea muzicii. Trei au devenit compozitori. Bunăoară, Chiriac, care elevul meu, este profesor la Conservatorul din Iași; Teodorovici, Dumnezeu să-l ierte, a învățat şi el la mine – nu era prea disciplinat, apoi mai multe cântărețe, care tot nedisciplinate erau… Și a venit într-o zi, la teoria muzicii, un nu-știu-cine de la Studioul „Moldova-Film” și a adus un scenariu, după care să lucrez la un film. Dar, înainte de asta, a fost o întâlnire foarte stranie. Eram în troleibuz, și un om josuț, cu mustăți negre mă scoate afară și îmi zice: hai, mergi cu mine. M-am speriat la început, mă întrebam: cine să fie, ce vrea de la mine? „ Uite, îmi zice, facem un film – „Ivan Turbincă” („Se caută un paznic”, n.r.), după Ion Creangă, și am dori să scrieți muzica”. „ Păi, habar n-am, zic eu, nici nu știu cum se mai scrie. Pentru film, cu atât mai mult, n-am făcut niciodată muzică de film. Şi nu mai scriu, în genere”. Iar el: „Fii pe pace, că noi toți suntem novici”. Spunea adevărul. Era Gheorghe Vodă, marele poet și marele om. Pavel Bălan era operatorul, Andrei Buruiană – la sunete, Volontir – în rolul principal. Mai era Nina Vodă. Eram mulți, o echipă foarte bună – toată elita de pe-atunci. Și, zic, bine, dacă e așa, dacă sunteți toți amatori, sunt și eu amator, și vom face un film amatoricesc.
– Și a ieșit unul clasic…
– Da, a ieşit un film foarte bun, a luat și premii. Repede, foarte repede, în jumătate de an, adunase foarte multe premii prestigioase. Dar, tot atât de repede a fost și interzis, din cauză că jumătate din acţiune se petrece în rai și jumătate în iad. Ce rai mai putea fi? Era un singur rai – raiul sovietic. Deci, au interzis filmul ăsta. Din păcate, nici azi nu merge. Cu câțiva ani în urmă, l-au readus la viață, au fost câteva prezentări, aici la Odeon. Dar, mai departe… Păcat. Ăsta a fost într-adevăr un film național. Așa suntem noi, avem multe valori, dar nu știm să le apreciem. Și lucrul ăsta nu e de azi. A fost tot timpul. Încă de pe când eram flăcăi, Anatol Ciocanu, un poet foarte talentat, un bun prieten al meu, fiindcă umblam la aceeași casă, la două fete, și de atunci ne cunoşteam, a scris versurile pentru un cântec, în care se spune: „ De câte ori, nepăsători, treceam pe lângă flori…”. A fost o previziune, de fapt.
– Statul vă ajută în vreun fel?
– Din ‘83 încoace, statul nu mi-a plătit pentru creația mea niciun leu. Eu trăiesc numai din aceste migrații – ori în România, ori în Rusia. Noi avem literatură, avem limbă, avem istorie, dar am prefăcut și refăcut totul. Uite, se tot pomeneşte de Ștefan cel Mare – foarte bine, dar eu nu vreau să trăiesc în epoca lui Ștefan, eu vreau să trăiesc în secolul XXI, să vorbesc în limba mea. Sunt multe probleme care ne împiedică și care nouă, dimpotrivă, ar trebui să ne dezlege mâinile şi picioarele, spiritul… pieptul trebuie să ne fie deschis, dezblehuiat, așa cum se spunea la noi în sat.
– Vă mulțumim.
