Procurori ajutaţi de părinţi

Interviu cu Mircea Roşioru, preşedintele Consiliului Superior al Procurorilor (CSP)

— La 21 de ani, cu studii la o facultate de drept din România şi, probabil, cu multe oportunităţi în faţă, aţi ales, în 2001, o funcţie de procuror, cu un salariu, intuiesc, foarte mic. De ce?

— După facultatea de drept din România, ideea de a rămâne acolo, pe undeva, nu mă tenta. Am revenit acasă imediat după absolvire şi, ca orice proaspăt absolvent, am început să bombardez instituţiile de drept cu CV-uri. Funcţia de judecător, din start, decădea, pentru că, la acel moment, nu aveam vârsta. Barourile de avocaţi, în mod clasic, îmi închideau uşa în nas, poliţist nu am vrut să fiu niciodată. Atunci, ca una dintre opţiuni, a rămas Procuratura. În vederea angajării, am susţinut nişte examene, dar angajat am fost peste jumătate de an, la Procuratura Hânceşti, Procuratura jud. Lăpuşna la acel moment, în calitate de ajutor interimar. Şi nu regret…

— Reiese că nu dvs. aţi ales funcţia de procuror, ci aţi cam fost nevoit s-o alegeţi?!

— Altfel spus, da.

— În cadrul discursului dvs. de la Adunarea Generală a Procurorilor (decembrie 2013), aţi menţionat că funcţia de procuror nu mai este atractivă pentru tineri, iar la concursurile pentru suplinirea posturilor vacante, practic, lipseşte concurenţa. De unde această constatare?

— Constatările vin din date statistice. Nu-mi place să operez cu statistica, dar, până la urmă, asta ne ajută să facem anumite concluzii. Până acum, timp de patru ani, am deţinut mandatul de preşedinte al Colegiului de Calificare. Impresia a fost că, în special atunci când era vorba de anunţarea concursurilor pentru funcţiile de procuror, în raioanele din afara Chişinăului, deseori, concursurile erau anunţate, dar lipseau candidaţii. În raioanele din apropierea Chişinăului, cel mai mare număr de candidaţi înregistraţi pentru o funcţie de procuror a fost de cinci. Proporţia nu se păstrează dacă ne referim la numărul celor care vin în sistem şi a celor care pleacă. Cine pleacă? În special cei care au o vechime de zece ani şi cărora legea le garantează, eventual, obţinerea unei licenţe de avocat, fără a se confrunta în concursuri. Pentru unii, într-un moment, intervine rutina. În încercarea de a cunoaşte lucruri noi, ei pleacă. Dar, nu în ultimul rând, este vorba de factorul economic. Discutam cu şefii, cu colegii. Le aduceam exemplul cel mai banal. Acum, în organele procuraturii, sunt vreo 60—70% de procurori cu o vechime în muncă de până la şapte ani. Un procuror începător avea, acum jumătate de an, până la majorarea salariului cu 30%, 3 mii de lei. E firesc că tinereţea trebuie combinată cu încercarea de a crea o familie. Şi eu, la rându-mi, am trecut prin asemenea momente. Apare un copil. Cele mai banale şi elementare lucruri: scutece, hăinuţe, alimentaţie specifică, o soţie în concediu pentru îngrijirea copilului şi un salariu de 3—4 mii de lei… E foarte greu. Deloc întâmplător, foarte mulţi colegi spun, şi eu sunt sigur că aşa este, un nivel de trai decent îl au doar cei ajutaţi de părinţi.

— Aşa discută procurorii? Cine şi cum a făcut această constatare?

— Chiar eu am trecut prin această experienţă. Nu am făcut altceva decât procuratură şi am trecut prin toate aceste etape dificile pentru tineri sub aspect financiar.

— Deseori, atunci când o persoană nu este condamnată în vreun caz răsunător, vina este dată pe judecători. În ce măsură sunt de vină procurorii pentru sentinţele de achitare pronunţate de magistraţi şi cât de bine pregătiţi profesional sunt procurorii care instrumentează dosare grele, reprezentându-le şi în instanţa de judecată?

— Sentinţele de achitare sunt şi ele fireşti. Dacă nu am avea sentinţe de achitare, societatea ar avea foarte multe semne de întrebare. Asta ar însemna că, odată ajunsă în vizorul procuraturii, persoana ar fi ca şi condamnată. Nu zic că procurorii nu admit erori. Adesea este vorba, aşa cum le zicem noi, de erori de procedură. S-ar putea ca un anumit act, deşi sub aspect probatoriu este temeinic, dar odată încălcată procedura, să fie declarat nul, chiar dacă demonstrează ceva. Totuşi, în general, statistica arată că din 100% din cazuri, ponderea persoanelor achitate este puţin sub 3%. Deci, din 100 de persoane trimise în judecată, trei sunt achitate…

— Celelalte, însă, sunt condamnate la închisoare cu suspendare sau chiar la o banală amendă… Puţine persoane importante sunt condamnate real la închisoare…

— În 2013, ca să nu ne referim la cazuri prea vechi, ponderea persoanelor achitate este de 3%, a celor condamnate – de 72, 73%. În restul cazurilor, sunt soluţii de încetare, fie că e vorba de împăcarea părţilor, fie de eliberare de răspundere penală şi tragerea la răspundere contravenţională… Din cei 70% de condamnaţi, 20-25% ajung la închisoare.

— Totuşi, funcţionarii mari nu prea ajung la închisoare. Un studiu recent arată că, în 2,5 ani, un singur funcţionar a ajuns după gratii.

— Se vorbeşte foarte mult despre dosarele de corupţie. Intuitiv, îmi dau seama că fenomenul există, e sesizabil, dar nu şi palpabil. Dar, e şi vina cetăţeanului, pentru că, urmărind realizarea unui interes care nici pe departe nu este legal, chiar el acceptă ideea provocării acelui funcţionar, ca el să nu-şi exercite onest obligaţiile şi să emită un act în favoarea sa. Astfel, e greu să spun că ar fi doar vina funcţionarului. Astăzi, pe rolul instanţelor sunt dosare ale unor persoane de rang înalt. Doar că e una să documentezi o persoană care a comis un furt şi alta e să documentezi un abuz în serviciu, care comportă alte elemente.

— Timp de patru ani, cât timp aţi fost preşedinte al Colegiului de Calificare, câţi procurori nu au fost atestaţi?

— Doi procurori nu au fost atestaţi, fiind avansată propunerea eliberării lor din funcţii.

— Câţi au fost în total evaluaţi?

— Cred că 150, nu mai mulţi.

— Ceilalţi, dacă au fost atestaţi, înseamnă că sunt pregătiţi pentru a face faţă?

— Au fost şi unii procurori care au fost atestaţi cu anumite recomandări, ca să se pregătească într-un anumit domeniu, să citească anumite coduri de legi etc. Au fost reacţii pozitive. Chiar şi procurorii conducători au vorbit de schimbarea lor de atitudine. Procurorii, spre deosebire de instanţe, pot fi divizaţi în mai multe categorii. Sunt procurori foarte buni, care-şi fac bine meseria la urmărirea penală, şi sunt alţii, care au un complex în faţa instanţei, unde trebuie să pledeze pentru o cauză. Deseori intervine o barieră. Rolul procurorului conducător este foarte important, pentru că el trebuie să ştie să aleagă, după urmărirea penală, procurorul cel mai bun care să meargă în instanţă, să susţină acuzarea.

— Ce salariu are astăzi un procuror începător?

— Vreo 4 mii, după majorare.

— În declaraţia dvs. pe venituri şi proprietăţi nu am văzut declarat vreun bun imobil. Locuiţi cu chirie?

— Locuiesc în apartamentul tatălui (zâmbeşte, n.r.). E un apartament obţinut în 1986. Nu am ce ascunde.

— Când veţi urma exemplul unor colegi şi vă veţi pricopsi cu casă cu două niveluri în Chişinău? Sunt mulţi procurori cu astfel de locuinţe. Din declaraţia cu privire la venituri şi proprietăţi văd că, anul trecut, aţi obţinut un teren la Ialoveni…

— (Zâmbeşte, n.r.) Da, teren am obţinut, în sfârşit, la Ialoveni. Nici nu m-am adresat la Primăria Chişinău, pentru că nu sunt în drept s-o fac. M-am adresat acolo, unde-mi permite Codul Funciar, ca familie nou-formată. Cererea era depusă în 2007. Nu ştiu, acum, ca să ridici o casă, trebuie să faci anumite evaluări (zâmbeşte). Nu cred că am acest potenţial, pentru moment, dar întrebarea-i deschisă. La nivel de dorinţă, cel puţin, este.

— Astăzi, e real pentru un procuror sau un judecător să-şi înalţe pe bani munciţi un asemenea imobil sau să acumuleze alte averi impresionante? Sunt mulţi judecători, procurori cu un astfel de trai…

— Cred că nu-i real ca, din salariul procurorului, să ridici o casă cu două etaje. Dar nu trebuie să absolutizăm. Sunt părinţi, rude… Pot exista şi alte detalii, în care eu nu aş vrea să intru, să discut anumiţi colegi. E o invidie pozitivă. Bravo lor. Important e să se poată justifica în faţa autorităţilor care le pun întrebări, de unde şi pentru ce.

— Aţi ajuns în Consiliul Superior al Procurorilor, obţinând un număr impresionant de voturi – 587 din 632. Cum aţi reuşit să vă convingeţi colegii să vă voteze?

— Nu am făcut campanie electorală. Nu ştiu… Tot timpul am discutat cu colegii. Am avut şi o carieră interesantă, de la periferie până aici, unde sunt în acest moment. Tot timpul am încercat să fiu corect cu oamenii.

— Dar poate că, anterior, fiind preşedinte al Colegiului de Calificare, responsabil de evaluarea şi promovarea în funcţii a procurorilor, i-aţi ajutat în diverse probleme, iar ei v-au fost recunoscători acum?

— Colegiul de Calificare e un organ colegial. Decizii unilaterale nu pot fi luate. Să direcţionezi vectorul într-un anume sens e foarte greu, mai ales că, în Colegiu, sunt şi doi reprezentanţi ai societăţii civile. Dacă ar fi existat anumite abuzuri, reacţiile ar fi fost pe măsură.

— În ultimul timp, funcţiile importante în PG au fost partajate pe criterii politice, între partidele de la guvernare. Cui a revenit de această dată funcţia de preşedinte al CSP?

— (Zâmbeşte lung.) Citesc şi eu presa, încerc să fiu în pas cu lumea. Deseori mă mir când cineva mă întreabă: dar tu de-al cui eşti? (Continuă să zâmbească.) De-al cui sunt? Întrebam: da’ voi de-al cui mă catalogaţi? Să mergem pe fracţiuni. Pe dl Ghimpu l-am văzut o dată, în şedinţa Comisiei. Pe dl Hadârcă cred că nu l-am văzut niciodată. Cu dl Filat nu am avut nicio tangenţă. Pe Marian Lupu, Vlad Plahotniuc nu i-am văzut niciodată, nemaivorbind de discuţii şi partajări. Eu sunt un procuror al procurorilor.

— Deci, nu cunoaşteţi ca funcţia pe care o deţineţi să fi revenit vreunui partid?

— Nu. Dacă cineva are anumite semnale, chiar m-ar interesa şi pe mine.

— Consiliul Superior al Magistraturii a fost de multe ori acuzat de faptul că a protejat judecătorii. Chiar şi în fostul Consiliu al Procurorilor, condus de dl Garaba, au existat suspiciuni că ar fi protejat unii procurori, care erau pedepsiţi de Colegiul Disciplinar, dar iertaţi de CSP. Cum va proceda actualul CSP în situaţii similare?

— Doar în conformitate cu legea. Vă asigur că aşa va fi. Putem să ne întâlnim peste patru ani şi atunci aş putea să vă prezint şi o dare de seamă. Acum, să comentez, să critic, să fac o evaluare a membrilor care au activat în acest Consiliu nu este etic şi corect. Mai ales că nici nu am intrat încă în substanţă. Dar, revin la ideea de a ne vedea peste patru ani şi atunci vom discuta despre rezultatele Consiliului în mandatul lui Roşioru.

— În calitatea dvs. de şef al Direcţiei judiciare, ce ne puteţi spune despre procurorii certaţi cu legea? Cine sunt ei, cât de mulţi, care sunt cele mai frecvente abateri de la normele legale comise de procurori?

— Acum, la nivelul instanţelor de fond, este un singur procuror judecat, o doamnă de la Floreşti. Iar sub urmărire sunt alţi trei procurori, dintre care doi sunt în stare de arest preventiv (erau, pe 29 ianuarie 2014, când a fost realizat interviul, n.r.). Mita se demonstrează prin flagrant. Singura dificultate pe care o întâmpinăm atunci când vorbim de flagranturi e să încercăm să excludem provocarea. Procurorii care au fost achitaţi pe acte de corupţie au fost achitaţi, reţinându-se faptul provocării.

— De ce oamenii dau PG în judecată?

— Marea majoritate a cererilor prin care Procuratura este acţionată în judecată vizează, indirect, procuratura, solicitarea despăgubirilor în urma achitării. Avem un cadru legal care spune clar că, dacă persoana este achitată, statul trebuie să-i compenseze anumite prejudicii materiale şi morale pe care le-a suportat. Da, e vorba de sume enorme, pentru că se încearcă o proporţionalizare cu ceea ce spune Curtea Europeană. Poate, pentru ei nu este mult, dar pentru bugetul nostru este excesiv.

— Dosarele 7 aprilie au fost iniţiate şi instrumentate de procurori. după 5 ani de la acele tragice evenimente, ce ne puteţi spune despre termenul de prescripţie, care, în cazurile 7 aprilie, expiră în scurt timp, iar poliţiştii nu vor mai putea fi traşi la răspundere? De ce nu s-au reuşit condamnări?

— Nu ştiu dacă ar fi corect să mă pronunţ, pentru că e vorba de urmărirea penală, domeniu de care eu nu am fost responsabil, dar, dacă vreţi să ştiţi poziţia mea despre 7 aprilie, am să vă spun altceva. Eu nu încurajez acţiunile poliţiştilor care au torturat, dar întotdeauna am încercat să fac o paralelă şi între acel poliţist care a stat cu scutul în faţa, nu ştiu cum să le zic barbarilor care au stricat clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei. Pentru că şi acel poliţist este tatăl cuiva, fiul unei mame, care este aşteptat acasă, iar în momentul în care el merge la serviciu, iar nişte derbedei, mă scuzaţi de expresie, aruncă în el cu pietre… Care este vina lui? El doar a ieşit la serviciu. Nimeni, niciodată, nu a sărit în ajutorul poliţiştilor, cei care au încercat, prin diferite metode, legale sau mai puţin legale, să păstreze intacte acele obiective, pentru că şi aici e vorba de prejudicii foarte mari, cu reconstrucţia celor două clădiri. Presa tace aici, iar asta, pe alocuri, mă doare chiar.

— Sunt dosarele 7 aprilie un eşec pentru PG?

— Nu doar aceste dosare sunt un eşec. Orice dosar care vizează o infracţiune şi avem certitudinea că acolo este infracţiune, iar el nu ajunge în instanţă, este un eşec. Nu este un eşec doar al Procuraturii, ci al întregii societăţi, al justiţiei, în general.

— Pe lângă ele, cele în care sunt investigate crime grave, omorurile lui Igor Ţurcan, al lui Igor Basarab, cele de la Durleşti şi Ialoveni, sunt o pată pe imaginea instituţiei din care faceţi parte. De ce durează atât de mult descoperirea vinovaţilor? Parcă, odată cu trecerea timpului, lucrurile se uită din ce în ce mai mult.

— Ancheta are anumite particularităţi. Este foarte bine când se mobilizează efectivele Procuraturii, Poliţiei şi se lucrează pe urme proaspete. Atunci, probabilitatea de a avea anumiţi indici, de a elabora anumite versiuni, ca să fie o finalitate pe caz, este foarte mare. Cu trecerea timpului, sigur că probele dispar, martorii, natural, uită anumite detalii, iar probabilitatea de a găsi vinovaţii scade. Sigur, şi aceste cazuri ar putea fi trecute la un eşec al justiţiei în ansamblu, dar sunt departe de ideea că pe aceste dosare nu s-a lucrat sau s-a lucrat puţin.

— Dacă aceste cazuri ar fi avut loc în altă ţară, credeţi că ar fi avut mai multe şanse de rezolvare?

— S-ar putea ca perspectiva de identificare a făptuitorilor în aceste dosare să fi fost mai mare, dacă ar fi avut loc crimele în alte state. Sigur că baza tehnico-materială de care dispun ei, începând cu expertizele ADN, pe care noi încă nu suntem în stare să le facem şi trebuie să apelăm la vecini… Plus, o simplă expertiză ADN o poţi face, dar trebuie să ai şi o bază de date, cu anumite mostre, ca să faci o analiză comparativă. În ţările dezvoltate, bineînţeles, cea mai mică urmă biologică îţi permite efectuarea expertizei şi identificarea persoanei. Din păcate, aceste lucruri ne depăşesc şi cred că încă mult timp de acum încolo vom fi în aşteptarea lor.

— De ce nu sunt făcute lucrurile astea? Nu sunt bani?

— Nu vreau să arunc pietrele în ograda Ministerului Justiţiei, dar, aparent, Institutul de Expertize Judiciare este pe lângă Ministerul Justiţiei. Nu-i vorba doar de bani, ci şi de personal, pentru că e nevoie de instruire.

— Reformarea PG prevede o mai mare independenţă faţă de politic, inclusiv la numirea procurorului general. Se simte acum influenţa politică faţă de PG?

— Personal, nu am fost telefonat niciodată, de niciun politician. Nici nu am prieteni politicieni. La general, îmi este greu să dau o apreciere. Da, modul de numire a procurorului general, atunci când candidatura vine din politic, ar prezuma că o anumită majoritate, în momentul în care îl promovează, ar putea să aibă şi anumite cerinţe. Dar eu nu aş vrea să vorbesc despre aceste lucruri.

— Reformarea PG este una dintre principalele condiţii pentru scoaterea R. Moldova de sub monitorizarea CoE. Se reuşeşte până la următoarele alegeri parlamentare?

— S-o luăm de la capăt. În vara anului trecut, a fost instituit grupul de lucru prin ordinul comun al ministrului Justiţiei şi procurorului general. S-a elaborat o concepţie, un proiect de lege pe baza ei. Când s-au început adunările cu deputaţii, aleşii poporului au vrut şi ei să aibă un cuvânt de spus, atât în concepţie, cât şi în proiectul de lege, iar astăzi, prin dispoziţia preşedintelui Parlamentului, este constituit un nou grup de lucru. Anumiţi membri din vechiul grup de lucru fac parte şi din noul grup, sunt 11 sau 12 deputaţi. Se discută pe o platformă extinsă. Până astăzi (29 ianuarie, n.r.), au avut loc trei şedinţe. Se lucrează pe capitole. Cred că până la finalul lunii februarie, cel puţin pe concepţie, se va ajunge la un numitor comun.

— Dar se ţine cont de constatările celuilalt grup de lucru?

— Exact. Cu asta şi începe fiecare problemă care se abordează. Ulterior, dacă mai apar şi alte versiuni, se pun în discuţie, ca să rămână în final soluţia cea mai bună şi cu cele mai mari şanse să fie votată în Parlament, şi asta e foarte important.

— Cum credeţi, chiar e nevoie ca deputaţii să se implice în reforma procuraturii, care se vrea independentă?

— Aici, părerea mea contează cel mai puţin. Ei sunt cei care vor ridica mâna sau vor apăsa butonul în Parlament.

— Vine campania electorală, ce rol va avea atunci PG? Se spune că va fi una foarte interesantă şi din punct de vedere al dosarelor penale…

— Procuratura ar trebui să nu aibă niciun rol, ar trebui să-şi vadă de exercitarea atribuţiilor care-i revin conform Constituţiei. Acele dosare care sunt pe rol – să aibă o finalitate, alta decât achitarea, iar cele cu probe — să meargă în instanţă.

— Credeţi că aşa va fi?

— Eu, cel puţin, sper.

— S-a tot vorbit că, în fruntea PG, ar fi nevoie de un procuror venit din rândurile procurorilor. Corespundeţi criteriului. Ţintiţi funcţia de procuror general?

— Un procuror general trebuie să întrunească anumite condiţii, în primul rând, e vorba de vechimea în muncă, pe care nu o am. Mai am doi ani până atunci, iar în doi ani se pot schimba foarte multe.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Victor MOŞNEAG