Interviu cu medicul Mihai Stratulat: „O problemă în privinţa căreia în toată lumea se bate alarma – modul abuziv de a consuma antibiotice”

Interviu cu Mihai Stratulat, medic neonatolog şi pediatru

— De ce aţi ales să deveniţi medic?

— Cred că aşa se întâmplă în toate familiile în care părinţii sunt medici, cel puţin unul dintre copii merge pe urmele părinţilor. Tatăl meu a fost medic şi de mic vedeam asta: veneau copii la noi acasă şi tata îi consulta, auzeam cuvinte de laudă la adresa lui din partea unor cunoştinţe. Cu mulţi prieteni părinţii mei au făcut cunoştinţă în contextul următor: fie că tata le-a salvat viaţa copilului, fie că i-a consultat sau i-a tratat. Cred că vrând-nevrând, undeva în subconştient, s-a format predispunerea pentru viitoarea mea profesie.

— Cum stabiliţi contactul cu pacienţii dvs.?

— Mai degrabă cu părinţii lor… pentru că medicul neonatolog sau medicul pediatru este mai întâi în contact cu părinţii, deci pe ei trebuie să-i convingi, ei trebuie să aibă încredere în medic, şi atunci şi copilul se tratează mai uşor. E destul de greu, sunt părinţi destul de dificili, nu ştiu cum se explică asta, fie că au unele aşteptări, fie că nu cunosc mediul. Părinţii care cresc deja a doilea sau al treilea copil, cunoscându-mă pe mine – eu mai glumesc, am o abordare mai prietenoasă – , mă înţeleg, dar sunt şi dintr-acei care nu înţeleg anumite opinii. Într-un final, totul depinde de persoana cu care eşti în contact.

— Ce greşeli fac cel mai des părinţii atunci când încearcă să trateze copiii?

— Prima greşeală, şi eu întotdeauna încerc să le-o spun, este panica, care apare la orice problemă, chiar şi atunci când nu este cazul. În final, din cauza acestei panici, copiii şi ajung în spital sau fac tratamente pe care nu ar fi trebuit să le facă. O altă greşeală a părinţilor e că, totuşi, nu se informează. Acum, în secolul XXI, nu vorbesc de internet, dar se găsesc destul de multe păreri ale diferitor specialişti din domeniu pe care părinţii ar putea să le citească. Eu întotdeauna le spun că nu o fac pentru mine, ci pentru ei, pentru copilul lor, pentru că un părinte informat, şi corect informat, aşa cum adesea le spun în glumă părinţilor, „este mai greu de amăgit”. Dacă părinţii nu sunt informaţi, le zic: „eu acum pot să vă spun orice şi să vă duc la aceea că ajungeţi cu copilul la spital”. Dacă părintele este informat, atunci şi comunicarea e mai interesantă: convingi părintele de ceea ce faci, de ceea ce vezi, observi, explici că anume acesta este tratamentul şi în ce fel acesta poate ajuta.
O altă greşeală este că unii părinţi fug de la un medic la altul. Am avut diferite cazuri. Bunăoară, o mamă era atât de sigură că copilul ei are o problemă respiratorie gravă, încât aveai impresia că mai că îşi dorea ca copilul să aibă pneumonie. După ce a mers la vreo cinci medici, cred că al cincilea am fost eu, i-am spus că copilul are bronşită – a decis să meargă şi la al şaselea medic, care i-a spus că copilul are pneumonie, şi mama era, într-un fel, bucuroasă că, uite, cinci n-au observat pneumonia şi al şaselea a depistat-o. Eu le tot spun părinţilor că ar fi bine să găsească un medic în care să aibă încredere, chiar dacă, la un moment dat, tratamentul este, poate, mult prea complicat, dar atâta timp cât au încredere în medic, lucrurile merg altfel. Şi, mai este o problemă – bine, eu cred că părinţii trebuie să caute şi o a doua, a treia opinie, dar şi modul de a căuta este important – nu să mergi pur şi simplu de la un medic la altul şi într-un final să îi critici pe toţi, ci doar să ceri o altă părere. În linii mari, acestea ar fi cele mai mari greşeli: panica, lipsa de informare (cel puţin lucruri elementare ar trebui să cunoască) şi această „migraţie” de la un medic la altul.

— Cum v-aţi decis să mergeţi împotriva curentului, să lucraţi altfel decât o fac colegii dvs.? Care a fost impulsul?

— Eu aşa am fost educat, aşa a fost tatăl meu – punea pe prim-plan sănătatea copilului. Şi mai e caracterul, tata spunea că al meu „e mai rău” ca al lui. Cam asta a fost baza. Dar am avut probleme, inclusiv cu Centrul Mamei şi Copilului.

Printre altele, e o diferenţă foarte mare între medicina din străinătate, atitudinea dintre medicii de acolo, şi ceea ce este la noi. Peste hotare, dacă rogi un medic să te ajute, el o va face cu plăcere, ştiu asta din experienţa comunicării cu colegi din SUA. La noi, ori că naţiunea e aşa, ori că e altceva la mijloc, dar opinia altui medic e primită mai degrabă nu ca ajutor, ci ca o opoziţie sau un dezacord.

— Fiind peste hotare, aţi observat o diferenţă între atitudinea pe care o au părinţii de acolo faţă de copii şi cea pe care o au părinţii de aici?

— Acolo, în primul rând, în spitale nu se internează copiii cu viroze, ci doar copiii în stare gravă. Peste hotare se fac studii pe lângă aceste instituţii, în R. Moldova, niciun spital nu este competitiv din punct de vedere ştiinţific. În multe state e mai dezvoltată medicina de ambulator, iar ambulanţa nu vine dacă copilul are febră 40 în prima zi, mamele sunt mai bine informate, în spitale există tot felul de programe pentru părinţi şi pentru copii. Deci, elementar, copiii care se află în spital primesc şi suport psihologic, deoarece copilul trece printr-o stare de stres aflându-se acolo. Noi încă suntem departe de aceste lucruri, şi problema e că nici medicii noştri nu par interesaţi să le implementeze. Dar, cu timpul, cred că şi la noi situaţia se va schimba.

— Ce medicamente trebuie să aibă mereu cu sine părinţii?

— Un antipiretic, în cazul în care febra copilului creşte. În rest, farmacii avem la fiecare pas, inclusiv multe care sunt deschise 24 de ore din 24. Dacă seara se întâmplă ca copilului să-i crească febra, îi scazi febra şi atât, nu mai cauţi alte medicamente. Deja a doua zi, dacă sunt şi alte simptome, mergi la medicul de familie.

— Există medicamente pe care nu le recomandaţi?

— Imunostimulatoarele sau aşa-numitele antivirale. Nu recomand pentru că nu ajută cu nimic.

— Ar trebui să ne pună în gardă reţetele prea scumpe?

— Ideea e iarăşi că la noi oamenii nu prea întreabă. În mod normal, când pacientul merge la medic, îi spune medicului despre tot ce îl doare, pe baza asta medicul pune o diagnoză prezumtivă. Astfel, pacientul trebuie să întrebe sau medicul să explice pe baza a ce analize prescrie un medicament. La punerea diagnozei finale, medicul ar trebui să argumenteze pentru ce dă fiecare medicament. Dacă nu se întâmplă asta, pacientul ar trebui să întrebe pentru ce i se prescriu medicamentele. Sunt cazuri în care se prescriu medicamente care nu au nimic cu diagnoza, sunt doar adaosuri alimentare, de exemplu, despre care medicul nu ar putea spune în ce mod pot ajuta pacientul.

— În ultima vreme, se discută tot mai des despre problemele legate de îmbolnăvirea copiilor în grădiniţe. După părerea dvs., de ce se întâmplă asta?

— Copilul, în primul an de grădiniţă mai ales, merge într-un colectiv nu doar de copii, ci şi de viruşi. El ia cunoştinţă de toţi viruşii care se află în acel spaţiu. În anul doi, de obicei, e mai uşor, iar în anul trei, nu se va mai îmbolnăvi practic deloc, sau va face viroze foarte rar. E o chestie normală.

— Aţi vorbit de multe ori despre antibiotice în termeni nu tocmai pozitivi. Care ar fi alternativa pentru acestea?

— Dacă este vorba de o patologie bacteriană, dacă este o boală cauzată de o bacterie, în mod obligatoriu este nevoie de un antibiotic, numai că, din păcate, la noi în R. Moldova problema e cam aşa: eu întreb părinţii, bine, aţi fost la medic, v-a prescris antibiotice, dar aţi întrebat ce diagnoză v-a pus? La noi nu se obişnuieşte să se pună o diagnoză care să fie argumentată şi prin investigaţii. Dacă se confirmă că e vorba de o diagnoză bacteriană, atunci da, se dă un antibiotic. Ar fi bine să începem cu ce e mai simplu şi apoi să trecem la ce este mai complicat. În spitalele noastre, dacă ajungeţi acolo cu copilul şi e nevoie de un antibiotic, o să se înceapă cu un antibiotic destul de puternic. Ulterior, se va ajunge la aceea că atunci când aceşti copii chiar vor avea nevoie de un antibiotic, va fi mai complicat de prescris, pentru că ei au deja rezistenţă la multe antibiotice. Este o problemă în privinţa căreia în toată lumea se bate alarma acum – modul abuziv de a consuma antibiotice şi, mai ales, atunci când nici măcar nu este nevoie. Încerc să le explic asta şi părinţilor.

— Când prescrieţi un medicament, de ce factori ţineţi cont?

— În primul rând, ca să prescriem un medicament, trebuie să fim siguri că acesta tratează patologia pe care am diagnosticat-o, ar fi bine ca acest medicament să aibă o acoperire prin studii, la noi se folosesc foarte multe medicamente care practic nu au trecut prin studii fundamentale, sau dacă au trecut, asta s-a făcut în ţările post-sovietice. Sau, avem medicamente care sunt puse în protocoalele noastre naţionale şi nu au studii. Asta denotă faptul că, mai ales în ţările post-sovietice, unde corupţia este destul de mare, este foarte uşor, să zicem, de convins acele persoane care creează aceste protocoale să introducă în ele anumite medicamente. Este important ca medicamentul să fie eficient, dar şi inofensiv. Ţara de origine a medicamentului este pentru mine tot destul de importantă, eu am spus-o, şi nu doar o dată, că nu am încredere în medicamente produse în India, Coreea, R. Moldova, cu toate că mă străduiesc să fiu patriot. Producătorii europeni sau cei din Statele Unite sunt mai de încredere.

— Ce pot face părinţii pentru a întări imunitatea copiilor?

— Părinţii trebuie să înţeleagă că imunitatea, în mare parte, vine din anticorpii pe care copilul şi-i formează răcind de fiecare dată. Când vorbim de viroze, eu le spun părinţilor: „nu vă întristaţi că copilul a luat un virus, doar aşa el îşi va face anticorpi faţă de acest virus şi data viitoare nu se va mai îmbolnăvi din cauza lui”. Totodată, dacă copilul se alimentează echilibrat şi nu abuzează de anumite produse, asta iarăşi acţionează asupra funcţionării sistemului imunitar. Apoi, flora intestinală trebuie să fie bună. Eu mă străduiesc să prescriu medicamente pe bază naturală, care conţin echinacee, propolis, vitamina C, zinc, care are proprietăţi antiinflamatoare. Mulţi părinţi, dând un antibiotic, scad imunitatea copilului şi în următoarele 7-10 zile, copilul iarăşi răceşte.

— Ce-i lipseşte sistemului de sănătate din R. Moldova?

— Banii. Suntem o ţară în tranziţie, în care multe s-ar putea face, dar nu avem acoperire financiară. Interes există, dar atâta timp cât nu există acoperire financiară… Uitaţi-vă cum se fac lucrurile peste hotare: un spital are un termen de funcţionare, după care se deschide altul nou. La noi, majoritatea spitalelor au fost construite pe timpul sovietic încă, când populaţia era cu mult mai numeroasă, acum, o parte din populaţia R. Moldova a migrat în alte ţări. Deci, capacitatea spitalelor noastre nu corespunde realităţii, trebuie să avem spitale cu mult mai mici şi mai compacte. Noi însă avem spitale cu multe săli auxiliare, care consumă foarte mult, şi atunci bugetul spitalului în loc să fie direcţionat spre nişte medicamente sau echipamente, este cheltuit pentru întreţinerea acestor încăperi care nu sunt funcţionale. Ca reformă, eu aş comasa unele spitale, iar dacă s-ar face această optimizare, ar începe poate să ajungă bani şi pentru alte investiţii, cum ar fi utilaje medicale şi medicamente.

— Cum v-aţi decis să deschideţi „Pediatrica”?

— Nu este clinica mea, ne gândeam să deschidem o clinică pediatrică când era încă viu tatăl meu, dar tata a murit, bani pentru a deschide clinica nu am avut şi atunci o companie farmaceutică, al cărei proprietar este de origine turcă, cu care am avut o discuţie la o cafea, peste o perioadă, căuta un oficiu pentru companie în Chişinău şi a găsit o locaţie prea mare, astfel că m-a adus pe loc şi mi-a zis: „uite, poate aici deschidem o clinică pediatrică”. Eu sunt, în momentul de faţă, directorul medical. Credeam că va fi mai uşoară deschiderea clinicii, planificam să avem staţionar de zi şi de noapte. Noi am vrut să deschidem o clinică în care pacienţii de care mă ocup eu sunt preluaţi de la bun început şi despre diagnosticul şi complicaţiile lor se cunoaşte totul, să fie asumată o responsabilitate. Este greu, pentru că nu se găseşte personal medical, dar sper ca într-un final să rezolvăm şi partea asta.

— Aveaţi un grup foarte popular pe reţelele de socializare, „Ask a Doctor”, care a atras mii şi mii de părinţi, şi care au apreciat această posibilitate de comunicare directă cu un pediatru. Apoi grupul a fost închis. Ce se va întâmpla mai departe cu el?

— Am avut o perioadă în care nu puteam să adorm şi atunci am văzut pe profilurile multor părinţi plângeri despre diagnoze de pneumonie puse aiurea şi mi-am zis că ar fi bine să le răspund mamelor şi, în acelaşi timp, să am şi eu o activitate. Serile le dedicam acestei comunicări cu părinţii care aveau întrebări şi temeri despre sănătatea copiilor lor. Comunicarea asta m-a ajutat foarte mult. Voiam să ajut părinţii, să-i îndrum, la un moment dat însă a devenit destul de complicat să răspund grupului, pentru că a devenit foarte numeros şi îmi lua foarte mult timp să analizez toate întrebările. Totodată, mulţi colegi au început să mă atace, susţinând că consultaţiile online nu sunt binevenite. Cred că mă voi întoarce şi voi redeschide acel grup pe Facebook, dar îi voi schimba formatul, în grup vor rămâne doar părinţii care chiar au nevoie de aceste consultaţii.

— Cum influenţează starea psihologică din familie asupra copilului?

— Dacă acasă e linişte, şi copilul e calm, nu are dureri de cap, pentru că unele patologii se iau de la sistemul nervos central.

— Influenţează felul în care ne alimentăm de mici asupra dezvoltării noastre?

— Acum, în general, dacă veţi avea oportunitatea să participaţi la un congres de pediatrie, veţi vedea foarte multe rapoarte ale profesorilor din străinătate care pun accent pe alimentarea copilului în primul an de viaţă. Oricât de banal ar suna, dar aceasta influenţează, multe patologii care apar deja la vârsta de adult se trag din primul an de viaţă şi de la modul de alimentare al copilului, începând de la cantitatea de proteine pe care ar trebui să o ia. Dacă copilul este alăptat la sân, atunci e foarte bine, primeşte cantitatea optimă, dacă este alăptat artificial, atunci amestecul pe care îl primeşte în sticluţă ar trebui să fie maximal asemănător cu laptele matern, şi mai apoi vorbim despre diversificarea alimentelor, când se face şi cum se face, astfel încât starea sănătăţii copilului să fie cât mai bună.

— Aţi avut în activitatea dvs. un caz care v-a marcat?

— Chiar atunci când s-a deschis clinica, am avut mai mulţi copii cu febră inexplicabilă, analizele şi starea generală a copiilor erau bune, dar febra se menţinea 5-7 zile. Am avut câteva cazuri în care nu puteam pune diagnoza, pentru mine era inexplicabil, eram nevoit să dau antibiotice, altfel, avea să fie mai dificil. Cu aproximativ doi ani în urmă, am avut un caz de pneumonie care pentru mine a rămas neclar. Seara, pe la 18.00, veniseră părinţii cu copilul care avea febră mare, dar de patru ori pe zi. Febra scădea – copilul era activ. Chiar atunci când a venit la mine în cabinet, era destul de activ. Ascultându-l, am văzut că în partea dreaptă era diminuată respiraţia, pe jumătate de plămân. Nu-mi venea să cred. Bine, el suportase recent o varicelă, dar într-o formă nu foarte agresivă. Atunci însă când copilul se întorsese de la Roentgen, am văzut că are pneumonie pe jumătate de lob de plămân şi am rămas uimit. Le-am explicat părinţilor că au făcut o complicaţie pe fundal de viroză, având şi o varicelă suportată anterior, şi ne-am zis că este ceva asociat, am dat analize şi am găsit şi mycoplasma, o bacterie. Am mai întâlnit de atunci câteva cazuri şi în trei din ele exista ceva asociat, pentru că, în mod normal, o viroză poate să ne dea o pneumonie, dar nu aşa de masivă. Deci, era vorba de pneumonie cu pleurezie şi am decis cu părinţii că le dau tratament cu antibiotice prin cateter, dar că se tratează acasă, ceea ce la noi în spitale se tratează neapărat în secţia de reanimare. Noi ţineam legătura, inclusiv telefonic, părinţii veneau la consultaţii. Copilul a ieşit foarte bine din asta.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă