A fugit, a doua oară, de „salvatorii” ruși: Alexandra își reconstruiește viața în Chișinău
Pe 24 februarie 2022, Alexandra Nakonechnaya (24 ani) s-a trezit la 5 dimineața, de la zgomotul unor lovituri în ferestre. I-a trecut prin minte că ar trebui să discute cu proprietarul apartamentului de la care închiria despre starea balconului. Dar s-a culcat la loc. Peste câteva ore, a deschis ochii, a început să caute canalele de știri și a înțeles că problema nu era la geamuri, că nu era vorba de vânt, ci începuse războiul.
Alexandra este vorbitoare de rusă, s-a născut și a crescut la Yanakiiev, o localitate din regiunea Donețk. Străbunicii ei au fugit acolo de la „desculăcire”, bunicul ei este miner. Așa că nu prea înțelege pe cine a venit să salveze armata rusă în zonă, dar și în restul țării.
În schimb, știe că a fost nevoită să-și lase casa în urmă a doua oară, după ce a plecat din Yenakiiev, în 2014, și s-a stabilit la Harkov. De la începutul lunii martie, curent, Alexandra se află la Chișinău.
„Nu-mi vine a crede că sunt aici. Nu-mi vine a crede că totul a rămas acolo. Asta probabil sună ciudat, dar am inventat o asemenea chestie: mi-am imaginat că în apartamentul meu deja a nimerit un obuz. Și că acolo nu mai e nimic. Ca să nu fiu tristă”, mărturisește ea.
„La posturile ruse de control întrebau: „Ei ce, cânți imnul Ucrainei?”
Tânăra își amintește despre orașul ei natal că era mare și frumos, iar cu fiecare an, devenea mai sclipitor. Sigur că nu se compara cu alte orașe mari din Ucraina, cum ar fi Kiev sau Harkov, dar era oricum o localitate înfloritoare, un oraș care putea fi numit acasă. „Aveam doar o problemă – praful de la fabrică. Dar, acest praf ne hrănea pe noi toți”, precizează Alexandra.
În 2014, când a început războiul din Donbas, era încă adolescentă și nu reușea să înțeleagă tot ce se întâmplă.
Avea niște scopuri setate: știa că trebuie să învețe, să dea la admitere într-un alt oraș. Dar, pe măsură ce trecea timpul, tot analiza evenimentele și le aranja în puzzle-uri.
„Eu țin minte foarte bine toate acele drapele, îmi amintesc foarte bine ce fel de știri priveau familia mea, apropiații mei. Toate acestea erau știri pro-ruse. Eu țin minte acele sperietori despre cum noi trebuie să fugim în Rusia, pentru că vor veni bandera cei răi și ne vor robi. Eu țin minte asta foarte bine. Și atunci eu credeam în asta, pentru că nu știam cum e în Ucraina (restul țării, n.r.)”, adaugă ea.
La o lună după ce a împlinit 17 ani și după ce și-a susținut examenele, s-a mutat la Harkov. Rudele îi tot dădeau de înțeles că ar trebui să plece mai repede de acolo.
Totuși, revenea periodic acasă. Și putea să observe cât de mult se schimbă orașul și împrejurimile lui. La postul ucrainean de control era lăsată să treacă repede, în schimb, la cel instalat de forțele ruse, verificările luau mai mult timp.
„Îmi erau verificate geanta, telefonul, pașaportul – se uitau unde învăț și mă întrebau: „Ei ce, cânți imnul Ucrainei?” Asta mă întrebau la posturile de trecere ale „DNR”. Asta a fost nu doar odată, nu doar cu mine”, punctează tânăra.
Ultima dată Alexandra a mers acasă cu doi ani în urmă. Începuse pandemia de coronavirus, iar la posturile ruse de verificare s-au adoptat propriile reguli.
A văzut atunci cum orașul ei, odată plin de viață, plin de oameni și sărbători, părea amorțit. „Mergi prin centrul orașului și vezi urme de gloanțe. Eu nici nu știu… Ca și cum ar fi stors toată viața, ca și cum orașul a devenit gri pentru totdeauna. Vezi oamenii, vezi că ei nu mai zâmbesc așa ca înainte, nu zâmbesc. Mergi acasă, iar acolo ferestrele sunt acoperite cu o pânză densă întotdeauna. Nu se scot niciodată, pentru că există acest „dar dacă…”, relevă ea.
„Mulțumesc lumii ruse pentru ajutor, acum o iau de la capăt”
Alexandra s-a mutat la Harkov, având o singură idee în cap: să învețe o profesie, să-și găsească un post de lucru, să facă bani, iar apoi, odată cu timpul, să-și aducă și restul familiei acolo. „Cum se spune, mulțumesc lumii ruse pentru ajutor – acum o iau de la capăt”, zice Alexandra.
Primul șoc la Harkov a fost liniștea. Oamenii nu alergau, ci mergeau. Oamenii se dezvoltau, învățau, își vedeau de viața lor.
„Tu nu te poți obișnui că totul e în ordine. Dar, în afară de asta… Era foarte bună viața mea, minunată, cu fiecare an devenea mai bună – erau unele dificultăți cu businessul, cu munca erau greutăți, dar asta putea fi rezolvat, eu mereu vedeam lumina de la capăt tunelului, eu mereu știam că o să mă descurc cu totul”, mai spune Alexandra.
După 8 ani acolo, se simțea bine pusă pe picioare la Harkov – avea un post de muncă, își dezvolta afacerea de instruiri online, avea o mulțime de cunoștințe și prieteni, avea un câine, un motan și un apartament pe care-l închiria și era plin de mobila cumpărată din banii săi.
„Cu fiecare zi, iubeam mai mult și mai mult Ucraina și mă simțeam o parte a ei. Când ai 16 ani, tu încă nu înțelegi ce este asta, de fapt, dar cu cât mai mult creșteam, cu atât mai mult îmi iubeam țara. Înțelegeam de ce plătesc taxe, înțelegeam de ce vreau să fiu aici, de ce vreau să rămân aici”, explică Alexandra.
„Acolo a rămas toată viața mea”
Nu a vrut să plece din Ucraina până în ultimul moment. Nu voia să lase tot pentru ce a muncit în urmă. Acolo a rămas toată viața Alexandrei, chiar și lucrurile pe care le-a adus cu sine din Yanakiev, lucrurile care au fost cu ea și la cămin, pe când își făcea studiile.
Când a plecat din Yanakiiev, își amintește că avea o singură geantă cu toate lucrurile sale. Aceasta era chiar pe jumătate goală.
„Iar acum, a trebuit să iau decizia să părăsesc apartamentul în care și mobila era a mea, pe care eu am câștigat-o cu munca mea. Eu nu am vrut să plec până în ultimul moment, spuneam că vom răbda. Plus că avem animale, dar nu avem propriul transport. Animalele era clar că le luăm cu noi, asta era în afara oricărei discuții”, indică tânăra.
Atât că, la un moment dat, în oraș au început să zboare avioanele.
Cu rachete „Grad” se obișnuise cumva, dar avioanele se auzeau și în cada din baie. De sunetul lor nu te puteai ascunde sau izola.
„Auzi avionul aceste câteva secunde și peste un moment, se face liniște și… explozie. Într-un anumit moment, ei pur și simplu, au început să lovească casele de locuit. Peste tot, prin tot orașul. Și avioanele au început să zboare permanent”, menționează Alexandra.
A înțeles că trebuie să plece atunci când sunetul avioanelor devenise insuportabil. „Am început să am isterie, am început să plâng, am început să am senzația de vomă, din cauza nervilor. Chiar dacă nu mâncasem nimic, auzeam avionul și gata, trebuia să merg la baie. Și atunci am înțeles că e mai bine să plec”.
A urmat călătoria spre un punct temporar din Ucraina și apoi cea spre R. Moldova.
„Nu voi uita niciodată cum m-au ajutat oamenii aici”
Alexandra povestește că i-a fost greu, pur și simplu fizic să ajungă aici. Avea în grijă, pe lângă geanta cu lucruri personale, pisica și câinele. În plus, era deja epuizată.
„Între punctul vamal ucrainean și cel din R. Moldova, trebuia să traversăm un pod. Mergeam și mă gândeam: acum o să mă culc pe acest pod, pur și simplu, și o să mor, pentru că era foarte greu, nu-mi ajungeau mâini să duc totul”, spune ea.
Și odată ajunsă aici, voluntarii au avut grijă să îi ia totul din mâini și să îi ofere ajutor, fie că era vorba de suport emoțional sau un ceai cald. Și atunci, după tot timpul în care a rezistat stoic, Alexandra a început să plângă.
„Pentru mine, o persoană care s-a obișnuit să se descurce singură în viață, să nu ceară ajutor de la nimeni, pentru mine asta fost… Faptul că într-o țară străină, atât de mult ești ajutat, nu voi uita asta niciodată”,
Alexandra speră că războiul se va termina curând și că, în această vară, nu o să meargă nu în altă țară, ci în Crimeea ucraineană. Acum, ea crede că asta e posibil. Este sigură că Ucraina își va întoarce regiunile care i-au fost luate.
