Istorii din trenul Chișinău-Kiev-Chișinău: „Eu am fost sub ocupație rusească, credeți că pot să mă mai tem de ceva?
La 24 februarie 2023 se împlinește un an de la debutul invaziei Rusiei în Ucraina. De atunci, războiul le-a omorât ucrainenilor oamenii apropiați, le-a bombardat casele, le-a furat percepția asupra unei vieți pașnice, dar le-a amplificat unitatea de neam, dragostea față de țară și credința în victorie. Ucrainenii s-au adaptat sunetelor sirenelor, deconectărilor frecvente de energie, lipsei de hrană și medicamente. Ceea ce refuză să accepte, este faptul că Ucraina ar putea fi cucerită de „planurile prostești din capul unui singur om”.
Cu garnitura Chișinău-Kiev, ZdG a ajuns în Ucraina, vorbind cu mai mulți ucraineni care vin și pleacă de acasă și care își continuă viața printre bombardamente.
14 februarie, ora 17:45
Trenul cu ruta Chișinău-Kiev pornește din gară. Are șapte vagoane, fiecare constituind o lume aparte, o istorie a durerii și a speranței, istoria unui an de război – un an irecuperabil, furat, ucigaș.
Toate geamurile din tren sunt încleiate cu bandă adezivă – „în caz de o rachetă, de o explozie, să nu sară bucăți de sticlă în oameni”, ne explică una dintre conductoare.
La capătul primului vagon o întâlnim pe Eva. Ea are 68 de ani, e stabilită în Statele Unite de 25 de ani. În tinerețe a predat limba rusă într-o școală din Armenia. Are două fiice și un fiu. Ea, alături de fiice, și-a construit viața în SUA, iar fiul locuiește la Kiev. Nu l-a văzut de patru ani.
O întreb dacă nu-i este frică să meargă acum la Kiev. Ne răspunde în lacrimi.
„Mi-e frică, dar dacă fiului meu îi este strașnic, dar el nu se teme, atunci nici mie nu mi-e frică. Dacă moare el, să mor și eu. Eu îl iubesc foarte mult”, plânge Eva.
Femeia spune că de la începutul războiului a pregătit tot pachetul de acte pentru fiul său și familia sa pentru a pleca în SUA, dar el refuză să părăsească orașul Kiev.
„El a primit programul „United for Ukraine”, dar el nu vrea să vină. El zice: «Eu iubesc orașul Kiev. Sunt bine aici. Nu pot trăi în altă parte. Prietenii mei sunt aici. Viața mea e aici»”, povestește Eva.
Eva se va afla la Kiev în următoarele șapte zile. Își va strânge în brațe și nepoțica de doi ani, pe care nu a văzut-o niciodată. Spune că nu poate înțelege „ce-i în capul lui Putin și a oamenilor lui”.
„Eu cred că fiecare țară are dreptul la independență. Dacă s-a ajuns la aceasta, Uniunea Sovietică s-a destrămat, înseamnă că fiecare țară poate trăi așa cum vrea. Nimeni nu are dreptul să se amestece în treburile altei țări”, subliniază femeia.
„Eu vreau să trăiesc doar în Ucraina”
Ekaterina cu cei doi copii, Milan și Zlatan, se întoarce din Egipt. E prima dată când a ieșit din Ucraina de la începutul războiului. Ea afirmă că nu mai știe cum să explice copiilor săi mici ce se întâmplă acasă, așa că a decis să-i ducă în vacanță.
„Eu cred că încă mult timp o să avem nevoie de reabilitare psihologică. Nu e simplu, dar trebuie să găsim putere să trăim mai departe, de aceea ne străduim să continuăm. Și dacă este posibilitate – mergem la odihnă. Nu vrem copiii să simtă toate astea”, povestește ea.
„Viața trebuie să continue. Ucraina va câștiga”, accentuează Ekaterina.
Într-un alt vagon de dormit o întâlnim pe Olena. Ea e jurnalistă. Se întoarce din Turcia, unde a filmat un reportaj despre cutremurele produse acolo. Ea spune că drama celor din Turcia a afectat-o mult, chiar dacă în țara sa este război – „s-a obișnuit cu această realitate”.
„Mi se pare că în timpul acestui an mi-a apărut simțul de „normalizare a realității”. Încetezi să te temi de anumite lucruri, de care într-o perioadă normală, de pace, ar fi trebuit să te temi. Bombardamentele și toate celelalte devin parte din rutină”, explică ea.
„La întoarcere din Turcia, vorbeam cu colega mea că mereu comparăm situația din alte țări cu ceea ce se întâmplă la noi. Și când se întâmplă vreo catastrofă în altă țară, tu nu o poți percepe separat de experiența ta. Și când am filmat materialul despre cutremure, înțelegeam că mereu în capul meu se proiectează – cum e la ei și cum e la noi. Mă gândesc cum țara lor își va reveni acum după cele întâmplate. Desigur, e vorba de pierderi omenești, prejudiciu economic și toate celelalte. Și mă gândesc și cum Ucraina își va reveni după război. Nu mai încetez să mă gândesc la asta”, mărturisește ea.
În pofida bombardamentelor de-a lungul liniei de front din Ucraina, Olena spune că pentru ea este important să rămână acasă.
„În acest an mi-a apărut tot mai mult sentimentul că eu vreau să trăiesc doar în Ucraina. În pofida tuturor pericolelor, mi-e absolut confortabil în această realitate. Și pentru mine e foarte important să rămân acasă. Probabil, s-a transformat foarte mult sentimentul de acasă. Dar totodată, îți faci griji și simți responsabilitate față de securitatea celor dragi, pentru că toți cei dragi ai mei sunt în Ucraina, nimeni nu a plecat din cercul celor mai apropiați, al prietenilor – toți au rămas acasă”, spune Olena.
„Cu fiecare zi, se întărește tot mai mult credința că Ucraina neapărat va câștiga, se întărește tot mai mult sentimentul de patriotism și credința că țara mea merită un viitor luminos, un parcurs european – aderarea la UE și NATO”, accentuează ea.
„Am pașaport rusesc, dar sunt ucraineancă”
Vecina de vagon a Olenei, o femeie trecută de 40 de ani, intervine.
„Totuși, știți, oamenii au devenit un pic mai buni, mai uniți, pentru că îi unește același necaz. Ucraina s-a schimbat, nu e așa cum era înainte. Oamenii s-au schimbat, relațiile dintre ei s-au schimbat – de la cel mai înalt rang, până la oamenii simpli”, spune ea.
Într-un alt vagon de dormit o întâlnim pe Karina. Lucrează la un laptop. Se întoarce din Turcia. Părinții ei locuiau în Rusia, dar odată cu invazia în Ucraina, mama a fost nevoită să se refugieze în Turcia. A fost să o viziteze, dar și să rezolve unele treburi legate de afacerea ei din Ucraina.
Karina este din Cernihiv, un mare centru industrial și economic din Ucraina, aproape de granița cu Belarus. Aproape o lună acesta a fost sub controlul armatei ruse.
La întrebarea dacă nu îi este frică să se întoarcă în Ucraina, răspunde fără ezitare:
„Eu am fost sub ocupație rusească, credeți că pot să mă mai tem de ceva? Nu a fost ocupat orașul Cernihiv, ci regiunea Cernihiv, iar noi am fost înconjurați de ruși. Trei săptămâni am trăit în subsol. Bombardamentele nu mai încetau. Așa că după cele trăite atunci, nu știu de ce mai poți să te temi în viața asta”, povestește Karina.
„După o astfel de experiență, treci printr-o reevaluare colosală a lucrurilor care cu adevărat contează și valorează mult”, mai specifică ea.
– Și ce e cu adevărat valoros?
– Viața. Să păstrezi viața. Cred că acesta este principalul scop al oamenilor care au rămas în Ucraina, să-și salveze viața”.
Femeia povestește că alegerea ei de a rămâne în Ucraina este una asumată.
„Eu am o afacere în croitorie. Soțul meu are o afacere legată de cazane. Producerea articolelor de croitorie se face în Cernihiv. Noi lucrăm acum fără energie electrică, instalăm generatoare. Dăm tot ce putem din noi ca să supraviețuim. Și cum nu ar suna aceasta, sunt și beneficii pentru afacerile din Ucraina – se deschid noi uși pentru noi. Sigur că nu ne-am fi dorit să se producă în asemenea mod, cu prețul războiului, dar o luăm ca atare și muncim și ne dezvoltăm”, spune Karina.
Ea susține că nici pentru un moment familia sa nu s-a gândit că ar putea părăsi Ucraina. Și în situația lor mai este multă lume.
„Recunosc, era înfricoșător. Erau bombardamente zilnice, sirenele nu se mai opreau, iar aviația rusă arunca rachete în case. Ne spuneam că o să trecem peste toate acestea și vom supraviețui. S-a adaptat și psihicul deja”, mărturisește ea.
Karina spune că acasă, în cercul ei de apropiați și prieteni, există multe discuții referitor la data de 24 februarie.
„Acum toți vorbesc despre data de 24 februarie, când se împlinește un an. Suntem într-o stare de turbulență. Nu o să mint și o să zic că nu mi-e frică deloc. Desigur mi-e frică, dar eu nu o să-mi părăsesc soțul. Le vom îndura pe toate împreună. Casa mea e Ucraina, în pofida faptului că eu m-am născut în Rusia și am locuit acolo 20 de ani. În Ucraina locuiesc de 11 ani, dar poziția mea e clară din prima zi – Rusia e un stat terorist. Și în pofida faptului că eu am pașaport rusesc, eu sunt ucraineancă”, spunea ea hotărât.
„Nu doresc nimănui moarte sau să treacă prin ceea ce trece acum poporul ucrainean, dar cei vinovați de cele întâmplate trebuie să fie trași la răspundere. Putin trebuie să plătească pentru toate. Nu e normal ca în secolul XXI să vină un cineva și să zică: «Eu vreau ca țara voastră să fie a mea. Nu e normal”, subliniază Karina.
15 februarie, 11:48
După mai bine de 18 ore de mers, garnitura ne aduce în gara feroviară din Kiev – ultima stație. Gara din Kiev arată ca un furnicar organizat – localuri, supermarket-uri, case de schimb valutar, buticuri cu flori, autobuze de culoare galbenă și multe mașini ce întâlnesc sau petrec călătorii. Clădirea gării este împânzită de mesaje patriotice, zugrăvite pe fundalul culorilor drapelului.
„Mене потребне боеприпаси, а не такси” (Eu am nevoie de muniție, nu de un taxi, n.r.) – afirmația lui Zelenski despre refuzul de a părăsi țara în primele zile de război.
Oamenii, calmi, își urmează drumul. Militari cu ghiozdane în spate se întorc sau pleacă în misiune.
15:02
Dintr-un local răsună cântecul lui Max Barskih.
Хай буде весна,
Поки ми стоїмо до кінця,
І нас не зламає війна,
Наша віра єднає серця,
Україна навіки жива.
( Să fie primăvară,
Atât timp cât vom rezista până la capăt
Și niciun război nu ne va frânge,
Credința noastră ne unește inimile,
Ucraina este veșnic vie. n.r.)
Sirena antiaeriană
Într-un moment, cântecul este înghițit de sunetul înfricoșător al sirenelor. Se anunță despre pericolul unui atac aerian. După un an de zile sub sunetul sirenelor antiaeriene, mulți ucraineni par să se fi obișnuit deja. Oamenii aflați în interiorul gării sunt cei care se grăbesc spre adăpostul subteran. Mulți trecători din gară își continuă mersul. Militarii stau în grupuri mici și-și continuă vorba.
Adăpostul subteran arată ca un cartier cu de toate – lumină, scaune, buticuri, panouri informative, lume organizată pe grupuri. Printre toate, deasupra unui panou informativ, stă zgribulit un porumbel cenușiu, care-și poartă capul dintr-o parte în cealaltă. Între timp, trenurile își urmează graficul. Din sediul central al gării se anunță îmbarcarea și pornirea spre Simferopol, Herson și Mariupol. Pasagerii care au bilete spre aceste destinații își iau bagajele și se îndreaptă spre trenuri, în pofida faptului că pericolul unui atac aerian încă persistă.
La ora 15:56 se anunță despre anularea stării de alertă antiaeriană.
17:02 – Pornim din Kiev spre Chișinău cu același tren, aceleași locomotive și aceleași conductoare.
În al patrulea vagon o întâlnim pe Anna. Ea se îndreaptă spre Marea Britanie cu fetița ei, Nina. Anul trecut, după o lună de război, femeia a hotărât că trebuie să-și salveze copilul și a părăsit orașul Kiev, iar soțul său s-a înrolat în armată.
„Tatăl Ninei, Andrei, a intrat în rândurile armatei ucrainene, iar eu am înțeles că nu pot pur și simplu să stau în țară cu copilul. Nina suferă de epilepsie, iar eu am diabet zaharat. În primele zile ale războiului erau rânduri mari în farmacii și era dificil să găsim medicamentele necesare, de aceea am hotărât să mergem în Marea Britanie, așa cum eu cunosc limba engleză”, povestește Anna.
În Marea Britanie, Anna și fetița ei au fost găzduite de către o familie britanică.
„Ne-au primit cu brațele deschise. Ei ne ajută foarte mult, cu sfaturi, cu tot ce pot, pentru că acolo e o viață total diferită de cea de la Kiev”.
„Nu e deloc ușor să plecăm și să lăsăm toată viața noastră aici”
Anna a obținut și viză cu dreptul de a lucra, iar Nina merge la școală în clasa I.
„Eu lucrez în cadrul unui magazin online. Întocmesc comenzi, le împachetez, mă ocup un pic și de contabilitate. Până acum eram fotografă la Kiev. Nu am putut găsi niciun proiect asemănător în Bristol, unde stăm. De aceea am mers la un post de muncă care să mă ajute să fiu mereu în activitate, să nu mă gândesc non-stop la ce se întâmplă, pentru că este foarte, foarte greu”, mărturisește Anna.
„Tatăl Ninei, Andrei, a avut 10 zile de concediu, iar noi în sfârșit ne-am întâlnit cu el aproape peste un an. Cu toate că până acum nu am fost despărțiți niciodată și suntem împreună mai mult de 10 ani. Am fost în Ucraina pe două săptămâni. Andrei s-a întors pe front”, mai povestește Anna.
Spune că drumul spre Kiev a fost lung și „foarte așteptat”, iar acum le este foarte greu să se întoarcă în Marea Britanie.
„Nu e deloc ușor să plecăm și să lăsăm toată viața noastră aici. Nu doream să plecăm. Dacă Nina nu era la școală, probabil mai stăteam, dar îmi doresc să învețe. E dificil…”, spune Anna și o podidește plânsul.
Vagonul cu numărul 5 îi găzduiește pe Alexandr și Serghei. Ei sunt prorectori în cadrul Universității de Stat din Sumi. Bărbații merg în Germania într-o deplasare de muncă, iar Alexandr va reuși să-și vadă și familia care e stabilită acolo.
„Orașul Sumi este amplasat la 30 de km distanță de hotarul cu Rusia. Mi-am scos familia (din țară, n.r.), iar apoi am revenit pentru a-mi continua activitatea, alături de colegii mei. Familiei îi este foarte dor, își doresc să revină acasă, însă copilul deja frecventează școala acolo, în Germania. Germanii ne-au ajutat foarte mult, în aspectul social, financiar”, povestește Alexandr.
– Cum ați trăit acest an de când a început războiul?
– Am trăit acest an ca și restul ucrainenilor. Am lucrat, nu ne opream nici pentru o clipă, ajutam soldații noștri de pe front. Toți colegii mei sunt voluntari, ne-am ajutat armata, dar ne ingrijoram și pentru familiile noastre. Astfel, pentru noi, acest tren este un tip de salvare și datorită faptului că Moldova are aeroport, avem ocazia să călătorim mai departe, la familiile noastre și să ne întoarcem apoi în Ucraina.
„Noi credem în victoria noastră 100%”
Serghei răspunde la o altă întrebare.
– Dacă ați avea ocazia să vorbiți cu Putin, ce i-ați spune?
– Eu cred că toți ucrainenii îi doresc doar moarte, cât mai curând, iar eu nu sunt o excepție. Din cauza unor gânduri și planuri prostești din capul unui singur om, a fost creat un conflict într-atât de mare și suferă întâi de toate, țara mea. De aceea, îmi doresc cât mai rapid să câștigăm. Noi credem în victoria noastră 100%, însă se câștigă cu mult sânge, inclusiv al colegilor, studenților mei, iar asta este o durere enormă.
Marina este singura din tren care are destinație finală gara din orașul Chișinău. Activează într-o organizație de tineret, încă dinainte de începerea războiului. Marina e originară din Herson.
„Acum orașul meu natal se află sub ocupația trupelor ruse, deoarece se află în zona sudică a regiunii Herson, nu departe de Crimeea. Bunelul meu și câțiva dintre apropiați se află încă acolo și din cauza că nu există rețea în acea zonă, este foarte dificil să menținem legătura. Mama și bunica se aflau în Izium pe data de 24 februarie 2022. În cadrul organizației de tineret ne ocupam de evacuare în primele săptămâni. Încercam să căutăm oameni care ar fi putut să le scoată din localitate și nu s-ar fi temut să vină tocmai până în Izium. Ele au plecat cu câteva zile înainte de ocuparea orașului Izium, pe la mijlocul lunii martie”, povestește Marina.
Tânăra povestește că în aceste clipe munca sa este salvarea.
„Este foarte dificil, dar cumva încerc să fiu implicată în muncă, în activități zi de zi, iar asta mă ajută un pic. Dacă ar fi să mă concentrez doar pe știri și doar pe cele negative, pe numărul în creștere al oamenilor care mor și suferă din cauza războiului, cred că pot ajunge secată de puteri. De aceea, eu, ca și mulți alții, îmi găsesc „salvarea” prin muncă”, mărturisește Marina.
La final, Marina ne-a adresat și nouă o întrebare.
– Dar cum credeți, noi vom câștiga?
– Noi deja am câștigat – uman, informațional, internațional. Noi suntem pe calea cea corectă, i-a răspuns conductoarea vagonului în care se afla Marina, prezentă în timpul discuției noastre.
Cursa feroviară regulată Chișinău-Kiev a fost relansată la 6 noiembrie, 2022. Trenul pleacă spre Ucraina de trei ori pe săptămână. Capacitatea maximă de locuri disponibile este de 280, iar costul unui bilet de călătorie variază între 900 și 1410 de lei.
