Victoria Ștefaniuc: „Tata m-a învățat despre justiția mișcărilor și a cuvintelor”
Mai multe generații de copii au crescut urmărindu-l la televizor pe șoricelul Fofârlică. Actorul care îl interpreta – Victor Ștefaniuc (fondator al Teatrului „Guguţă”) ar fi împlinit la acest început de aprilie 74 de ani. Fiica sa Victoria Ștefaniuc, stabilită acum în Franța, își amintește, cu această ocazie, despre copilăria în compania tatălui său, despre cum tatăl a determinat-o să urmeze și ea o carieră în teatrul de păpuși și despre motivele din care nu ne mai uimesc buburuzele.
Îmi amintesc: el și atunci când juca roluri negative, cum ar fi Spânul din Harap Alb, eu îl adoram, plângeam în sală. Copiii strigau, voiau să scape de acest personaj. Eu ripostam. Le spuneam că acesta nu e decât tatăl meu.
Tata, nici nu știu dacă anume acest cuvânt ar întruchipa toată amploarea pe care mi-a transmis-o el. De mică eram legănată în această atmosferă de umor, zâmbete și voie bună. Nu zic că nu simțeam drama tatălui meu. O simțeam, știam că avea scopuri mari, dar piedici și mai mari. Întotdeauna, pe lângă piedici, vedeam drumul spre succes. Astfel am fost eu educată, între a cădea, a mă ridica și a rămâne, oricum, întotdeauna cu zâmbetul pe față.
El avea multe tristeți și poate una dintre cele mai mari era că nu-l avea pe tatăl său alături, care a decedat pe când avea 9 ani. Sau mai avea o tristețe atunci când nu reușea să obțină un lucru ori altul. Totuși, până la urmă a obținut un teatru întreg – „Teatrul Guguţă”.
Astăzi fac studii de terapie prin artă și deseori în psihologie se zice cât de necesar este să ne exprimăm emoțiile, să plângem, să ne indignăm, să ne contrazicem. Pe timpuri, această idee nu prea era acceptată, trebuia în orice circumstanțe să arătăm că suntem puternici. Dar tata știa să-mi arate că se poate plânge, că poți fi trist, singuratic, ori dimpotrivă – vesel și fericit. El m-a învățat să-mi exprim toate emoțiile și îi sunt recunoscătoare pentru asta – doar în acest fel învățăm să fim bine cu noi înșine și doar în acest fel noi, actorii, învățăm treptat să devenim un fel de mașini fabricante de emoții. Așadar, prima lecție de actorie a fost oferită de el. Prin persoana sa. Prin felul său de a fi.
Apoi, îmi amintesc, chiar dacă avea turnee cu Teatrul „Licurici”, repetiții și deseori nu-l vedeam câte două luni, când pleca cu mama în deplasări ca să promoveze educația copiilor prin povești și spectacole, eu îl simțeam întotdeauna alături. Mă suna pe o rețea de vai și-amar de ea la acea vreme, dar mă suna. Mă întreba dacă mănânc, de parcă mâncarea era cel mai important dintre toate lucrurile. Dar acum știu că prin „Mănânci, fata tatei?”, probabil și-ar fi dorit să mă întrebe dacă mi-i dor. Și da, îmi era foarte tare dor, însă știam că e cu mama și că sunt fericiți să-și trăiască pasiunea – teatrul de păpuși.
Nu cantitatea orelor contează, ci calitatea. De aceea, cred că momentele petrecute alături de tata au fost intense, extrem de intense. Chiar dacă ne duceam doar la pescuit și rămâneam ore acolo, el găsea întotdeauna un banc să-mi povestească sau să-mi spună despre o năzbâtie pe care a făcut-o în copilărie. Of, momentele acestea ar fi trebuit înregistrate. Tata – povestitorul te făcea să călătorești oriunde și atunci eu, copila cu ochii larg deschiși, nu mai eram eu la iazul de la Codreanca, ci acolo, în copilăria lui, cu tot universul său. Și nu cred că exagerez dacă spun că mă hipnotiza. Tonul vocii lui ba creștea, ba cobora – o purta cum dorea el. Vorbea cu înflăcărare…
Și dacă astăzi eu, Victoria, ajung să conving cel mai mare Institut de Cancerologie a Medicinei Integrative că părinții bolnavi de cancer au nevoie de a trece prin povești, de a învăța să povestească, ca apoi sa poată transmite propriului copil mesajul unei boli reale, dar și ideea unei speranțe, e doar datorită faptului că grăuntele de convingere sau de fermecare l-am luat de la tata. Probabil că deja de anul viitor voi folosi arta mea de a spune povești cu marionete, umbre și alte artificii ca să ajut oamenii. Pentru că nici tata niciodată n-a fost personal mulțumit de sine. A știut să se ofere totalmente celora care aveau nevoie de poveștile sale.
Și, în încheiere, despre cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tata – mirarea. Copiii azi, în mare parte, nu prea se mai miră de nimic. Dar pentru tata a admira lucrurile era esențial. Și atunci, cum oare să nu-l crezi, dacă el crede atât de mult? Cum oare să nu te uimești de un iepure, de un buburuză, dacă el se mira? Această admirație față de viață îmi lipsește foarte mult aici, în Franța. Oamenii au devenit triști, banali. Totul pare banal. Nu au timp să se mire. Pentru că mirarea, observarea necesită timp. Trebuie să te oprești, să vezi, să înțelegi și să simți ce-ți provoacă această buburuză. Noi sărim cumva peste aceste etape. El nu sărea peste ele, de unde și spectacolele pline de adevăr. El nu făcea pentru a fi frumos. El aprecia mult la mine, ca regizoare, căutarea formelor noi în păpușărie. Deși eu undeva, în adâncuri, știam că el va fi întotdeauna mai sus cu adevărul pe care-l montează pe scenă. Justiția mișcărilor şi a cuvintelor.
Sunt tristă că a plecat atât de devreme. Avea încă multe să ne învețe. Pe noi toți. El a fost școala mea. Și când a plecat, s-a dus cu lumină.
Victoria Ștefaniuc, Franța
