Viață de migrantă. A vândut vaca de la casă pentru a-și salva copilul, dar banii nu au ajutat

O scrisoare primită la redacția în care munceam în anul 2000, în care o mamă deplângea soarta copilului său ajuns imobilizat la pat din cauza unor neglijențe medicale, a schimbat atunci viziunea mea asupra activității de jurnalistă și m-a determinat să urmăresc viața acestei femei pentru a înțelege cât de departe poate merge un om  pentru a-și salva copilul… De atunci, pe parcursul a 24 de ani, comunicarea noastră a continuat. Așa am cunoscut-o mai bine pe femeia care în anul 2000 scria în acea scrisoare: „Am vândut ce am mai avut pe lângă casă, până și vaca, doar ca să-mi salvez copilul, dar nici banii nu ne-au ajutat…”

„Am ajuns cu febră la spital, dar medicii au neglijat cazul, lăsând copilul de doar câteva luni de la naștere să lupte singur cu o problemă banală de sănătate… În consecință, pentru că medicii nu au intervenit la timp, fetița noastră s-a ales cu o traumă cranio-cerebrală, după care, luni la rând, nu și-a mai revenit. Așa am pierdut-o pe Daiana într-o seară de iunie în anul 2001. Atunci, în acea clipă, nu doar am rămas fără copilașul nostru iubit, dar am pierdut și încrederea în sistemul nostru medical. M-am ales și cu o frică greu de imaginat pentru viața celorlalți doi copii ai noștri, dar și pentru viața tuturor copiilor de la noi. Atunci am înțeles că în R. Moldova, nimănui decât celor apropiați nu-i pasă de soarta unui suferind, indiferent ce vârstă ar avea acesta”, povestește Lidia, care, de dragul celor doi copii ai săi, Ionuț și Evelina, a decis să plece din R. Moldova, de care, după decesul micuței Daiana, o mai legau doar mormântul acesteia din cimitirul satului și relația cu mama sa.

A pornit la drum fără a cunoaște încotro pleacă și când va ajunge

Evadarea din R. Moldova a fost riscantă și obositoare, dar știa că nu poate renunța. Pornise de acasă la 17 august 2003 fără a cunoaște încotro pleacă și când va ajunge. Până în România, drumul i se păru fără riscuri, dar mai departe, trăise frica de acel drum necunoscut, în care era însoțită de persoane care, după ce primiseră de la ea și de la alte femei pe care le însoțeau câte 2500 de euro „pentru servicii de traficare”, se transformaseră în călăi.
„În Ungaria, a trebuit să așteptăm ascunse zile în șir până ne-au dat pașapoarte false. Aveam mai multe, ale unor persoane cu nume străine, necunoscute. Le împărțeau ținând cont ca pozele acelor femei să aibă măcar ceva în comun cu chipurile noastre. Așa am trecut frontiera cu Austria. În continuare, drumul părea fără obstacole, doar că după ce am ajuns în Nordul Italiei, am fost abandonate într-o biserică din Modena – fără explicații, fără promisiuni, fără vreun ajutor. Norocul meu a fost că în una din zilele imediat următoare, în biserică intrase o doamnă care vorbea românește. Căuta o femeie pentru a îngriji de o bătrână care se odihnea la munte. Nu am ezitat deloc și am plecat încolo – fără a cunoaște limba, fără experiență de muncă. Așa am început să-mi împart viața, sufletul meu cu oameni străini care aveau nevoie de ajutor și de îngrijire”, povestește Lidia.

Zi de zi dăruia bucăți din sufletul său. Făcea asta doar pentru ca să-și poată reîntregi familia  pe care o lăsase acasă, la Covurlui, un sat din raionul Leova. 

Peste ani, când Evelina a înțeles că a venit timpul să plece în Italia cu mama și cu tata, a spus că nu are ce căuta acolo. „I-am zis să plece cu noi, ca să vadă lumea. Știți ce mi-a răspuns? A zis că din harmanul mâcăi vede tot ce ar vrea să vadă, lumea întreagă! Acum, când a ajuns să studieze tocmai pe continentul american, o întreb dacă nu mai crede că lumea e cea care poate fi văzută din harmanul mâcăi. Am ajuns să râdem de acest argument al ei”, povestește Lidia, mândră de cei doi copii ai săi, care, după ce au făcut studii alese la Milano, acum fac specializări în afara Italiei, fiind acceptați ca și cetățeni italieni.

Lidia Cociu, 47 de ani, de baștină din Covurlui, raionul Leova, căsătorită cu Tudor Cociu, de baștină din Tomai. De 21 de ani – migrantă în Italia, unde a reușit să-și întregească familia, locuind acum în orașul Carpi, regiunea Emilia-Romagna. Angajată în sfera de asistență socială.  În 2024 va susține Bacalaureatul și va aplica la o facultate în cadrul unei Universități din Milano. Unul dintre visurile acesteia e să scrie o carte despre viața de migrantă.

Migranții, tratați acasă ca niște saci cu bani

Decesul fiicei și atitudinea medicilor în cazul Daianei o urmăresc în continuare timp de peste 20 de ani. În Italia a cunoscut îndeaproape cum funcționează sistemul medical și cum orice pacient poate beneficia de îngrijiri alese.

„Aici am înțeles că persoanele cu nevoi speciale sunt chiar mai iubite și mai protejate decât cele absolut sănătoase, care își trăiesc viața fără probleme. Gândul la Daiana, pe care o născusem absolut sănătoasă, dar care nu a putut fi salvată de sistemul medical din R. Moldova, m-a purtat prin mai multe instituții caritabile în care am îngrijit de pacienți complicați și am înțeles că dacă atunci am fi locuit în altă țară  decât Moldova, copilul nostru ar fi fost în viață”, povestește Lidia, acum angajată în cadrul Centrului caritabil de zi „Arcobaleno” (Curcubeul) din Carpi, Emilia-Romagna, unde le poartă de grijă persoanelor dependente de asistența personală. 

„R. Moldova ar avea foarte multe de învățat de la felul în care în Italia sunt îngrijite persoanele cu dizabilități severe. În cadrul Centrului «Arcobaleno», pacienții sunt aduși dimineața și petrec aici, cu noi, toată ziua, după care sunt luați în familii. Viața lor în cadrul acestui centru înseamnă plimbări, comunicare, jocuri, activități de muncă – în cazul celor care pot munci. Viața lor aici mai înseamnă sărbători, vacanțe la mare, plimbări prin cele mai frumoase locuri din apropiere, excursii. Avem pacienți care nu pot vorbi sau care nici nu aud mesajele noastre, dar îi simțim fericiți atunci când le arătăm că îi iubim”, povestește Lidia despre munca sa, amintindu-și cu tristețe diferite experiențe din R. Moldova, când persoane grav bolnave, chiar și cele care aveau nevoie de îngrijiri paliative, își stingeau durerile plângând singuri în casă.

Munca sa în Italia, dar mai ales contrastele dintre viața de acasă și cea din această țară europeană, au determinat-o, după ce în luna iunie va susține acolo Bacalaureatul, să aplice  la Universitatea din Milano pentru a studia mai multe despre sistemul de sănătate, despre psihologie și despre asistența socială – cum este și cum ar trebui să fie ca să răspundă nevoilor oamenilor. Își propune să facă asta nu pentru că ar planifica să revină acasă, dar pentru că, spune ea, omul nu trebuie să bată pasul pe loc. 

„Fiecare zi trebuie să devină o lecție bine învățată”, spune Lidia despre principiul său de viață. Am întrebat-o ce i-ar determina totuși să revină în Moldova. Răspunsul a fost de o tristețe răvășitoare: „Deja nimic. Cel mai trist e că și copiii noștri nu mai au niciun chef să revină în Moldova, acolo unde au văzut doar sărăcie, nedreptăți și de foarte multe ori,  discriminare în raport cu migranții care mai aleg să petreacă o vacanță acasă. Deseori, migranții sunt tratați ca niște saci cu bani. Peste tot li se cere mită și nimeni nu se întreabă cum, în ce  condiții acești oameni își trăiesc viața departe de casă. Ce multe s-au adunat! Aș vrea ca toate acestea să încapă într-o carte”, încheie Lidia.