„Trăiesc după principiul de a fi creștin nu doar duminica, dar în fiecare zi” Interviu cu Vasile Dincă, activist civic din România, stabilit la Cahul
Vasile Dincă s-a stabilit cu traiul în R. Moldova acum 23 de ani. Activistul civic a fondat, la Cahul, asociația „Pro-Lumina”, care are drept scop ajutorarea persoanelor social vulnerabile. Aceasta oferă prânzuri gratuite, organizează evenimente cultural-educative și oferă locuri de muncă persoanelor șomere.
— Ce v-a determinat să plecați din România și să vă stabiliți cu traiul la Cahul?
— Sunt născut la Ploiești și am absolvit Universitatea Politehnică din București, dar am simțit că mereu am avut pasiunea de a ajuta oamenii, având un puternic fundament creștin. Trăiesc după principiul de a fi creștin nu doar duminica, dar în fiecare zi. În anii ︐90 lucram într-un institut de proiectare în domeniul electrotehnic, automatizări, dar mi-am dat demisia, deoarece simțeam că doresc să ajut oamenii. În 1993 un prieten ce ținea lecții de educație moral creștină la Liceul „Mihai Viteazul” din Chișinău mi-a cerut ajutorul. Am început să activez în domeniul social și educativ în organizația „Agape”. După o perioadă am revenit în România și am făcut teologia la București.
La Chișinău am locuit într-un bloc, unde majoritatea erau orbi, iar directorul adjunct al societății orbilor m-a întrebat dacă nu pot să fac ceva pentru oamenii aceștia. Cineva mi-a recomandat, dacă doresc să aleg un loc unde pot ajuta oamenii, să plec la Cahul, deoarece la Chișinău aceste aspecte sunt, totuși, mai dezvoltate. Astfel, am plecat spre nicăieri. Atunci, în anul 2000, a fost perioada când se stingea lumina câte două ore jumate dimineața și seara, la fel ca și apa. Se întâmpla ca și gazul să fie oprit.
— Cum a apărut asociația „Pro-Lumina”?
— Prima activitate cu care m-am ocupat a fost să ajut societatea orbilor din Cahul. Ulterior, în 2002, am înființat asociația „Pro-Lumina”. A durat acest proces doi ani, din cauza că eram privit de oameni mai greu, mi se pare că pe atunci eu cu soția și cele două fiice am fost singurii români de peste Prut din Cahul. Toți ne ziceau „rumânii”.
După ce am înființat asociația, am luat legătura cu asistenții sociali și cu primăria pentru a vedea care sunt familiile ce au nevoie cel mai mult de ajutor. Ajutăm pe oricine, indiferent de naționalitate, religie sau opțiuni politice, pe mine mă interesează să ajut oameni.
— Care au fost primii pași ai asociației?
— Primele activități ale asociației țineau de copii. Am organizat un club, unde în zilele de sâmbătă veneau copiii din stradă. Ulterior, acest club a fost lărgit și pentru adolescenți și tineri, având un rol mai mare, nu doar de socializare, dar și de a culturaliza și preda educația civică. Copiii care veneau la noi nu doar se jucau, dar aveau și lecții de cultură generală, educație moral creștină, de comportament. Unii dintre prietenii mei de la școala „Mihai Eminescu” au predat limba engleză și franceză. Totul se făcea absolut gratuit.
La început, lecțiile de cultură generală erau predate de mine și soție. Ulterior, elevii de clasele 11-12 care veneau la noi au fost instruiți și le-au predat ei copiilor. Aproape la fiecare generație am crescut instructori care puteau să se implice.
Niște buni prieteni din Elveția, care anterior au ajutat o școală din România și au format o asociație – „Moldova Bridge”, au devenit sponsori permanenți și ne ajută să organizăm activități și proiecte sociale. Mai suntem ajutați de unele persoane, organizații sau parohii din România. Ajutorul poate fi sub formă de produse, care sunt aduse din România – orez, zahăr etc.
— Cum a apărut centrul asociației „Pro-Lumina”?
— Până la un anumit moment, tot ce făcea asociația „Pro-Lumina” se întâmpla la noi acasă. Tot ceea ce am făcut la asociație a fost într-o strânsă colaborare cu soția mea. În curte am construit o sală mai mare, dar peste un timp nu mai încăpeam acolo. Am discutat cu prietenii din Elveția și prin intermediul lor am construit actualul centru. O parte din banii alocați au venit de la noi, soția și-a vândut casa din România, moștenită de la bunici. A durat ceva timp, am început în 2007 și am finalizat lucrările în anul 2014. O mână de ajutor am primit și de la oamenii din Cahul care sunt simpatizanți a ceea ce facem noi.
În acești șapte ani cât se construia centrul, am lucrat la alte proiecte. Unul dintre proiecte a implicat lucrul de îngrijire la domiciliu. Persoanele care erau la pat sau cu dizabilități au beneficiat de ajutor în activitățile casnice. Voluntarii îi vizitau o dată sau de două ori pe săptămână, făceau curățenie, mâncare și un masaj simplu pentru persoanele imobilizate. Pentru a face masaj persoanele au fost instruite de medicii de la spital și policlinică. În același timp, am început proiectul cantinei sociale. Făceam zilnic un prânz gratuit pentru 15-20 de persoane cu dizabilități sau pentru bătrâni.
— Ce a urmat după construcția centrului?
— Am realizat un proiect legat de penitenciar. Săptămânal mergeam acolo și făceam lecții educative cu deținuții doritori. Lecțiile durau o oră, după care ieșeam și pe terenul de sport. Prin intermediul inspectoratului de probațiune țineam legătura cu persoanele care veneau la lecții și, după ce ieșeau la libertate, încercam să le găsim o posibilitate de angajare.
Alt proiect ținea de vizitele săptămânale care le făceam la azilele de bătrâni. În special, vizitam azilul situat la marginea satului Alexandru Ioan Cuza. Acum mai sunt și alte organizații care merg pe acolo, dar cred că timp de cinci-șase ani doar noi veneam acolo la fiecare două săptămâni. Încercam să socializăm cât mai mult cu acei oameni, deoarece ei sunt foarte izolați, iar pe lângă asta le mai aduceam niște ajutoare sociale.
„Încercăm ca toate resursele pe care le primim să le direcționăm spre persoanele care au cel mai mult nevoie de ajutor”
— Care sunt cele mai recente proiecte la care lucrează asociația?
— Din 2019 construim un azil pentru bătrâni, dar unul mai complex, unde persoanele vor avea parte și de fizioterapie, masaj, punct medical. Evident că acest azil necesită mult mai multe fonduri pentru întreținere și atunci am apelat la programul „EU4Moldova” (Europa pentru Moldova, n.r.) cu un proiect și am primit ajutor. Am fost susținuți și de asociația din Elveția. Sperăm ca în acest an să fie finalizate toate lucrările.
Noi ne dorim ca persoanele vulnerabile să fie primite gratis, să facem o combinație cu persoanele ce își pot permite întreținerea contra cost. Încercăm ca toate resursele care le primim să le direcționăm spre persoanele care au cel mai mult nevoie de ajutor.
În timpul pandemiei masa la cantină a fost stopată și am fost nevoiți să ducem mâncarea pe care o facem la pachet. Primii destinatari au fost pacienții și medicii de la spitalul de boli infecțioase unde se trata COVID-ul. Timp de un an, în fiecare zi duceam 40 de prânzuri acolo. În acel an am primit și un grant de la Uniunea Europeană în valoare de 25 de mii de euro, pentru a moderniza utilajul de pregătire a mâncării. În acea perioadă ajutam și familiile vulnerabile, cărora le duceam zilnic pachete alimentare, din tot raionul.
După ce s-a terminat pandemia și am stopat livrările, oamenii deja ne întrebau „Nu doriți să ne aduceți mâncare contra cost?”. Atunci ne-am gândit că putem să facem astfel ca fondurile pe care le obținem să le investim în proiecte sociale. Pe lângă faptul că obținem un venit din acest lucru, am creat locuri de muncă, au fost angajați opt șomeri.
După ce a început războiul, o lună de zile am dus în jur de 150 de prânzuri pentru refugiați. Până s-au pornit mecanismele guvernamentale, noi am ajutat pe cât de mult posibil persoanele ce au fugit de război.
—Cum s-a schimbat percepția dvs. în legătură cu R. Moldova și locuitorii ei?
— De când trăiesc în Moldova, cred că multe lucruri s-au schimbat spre bine. Nivelul de trai a crescut, deși văd că sunt multe nemulțumiri, care, totuși, vin din cauza omului care își dorește mai mult și face comparație cu locurile unde e mai bine. Deci, nivelul de trai e mai bun ca înainte, dar oamenii parcă sunt mai nemulțumiți acum. E o problemă de percepție.
M-am ciocnit și cu corupția, nu pot să spun că cu cea mare. Dar la nivelul mai mic – da, în special până în anii 2010-2012. Când transportam la frontieră ajutoarele umanitare, vameșii îmi cereau mită pentru fel de fel de chestii. Când îi refuzam, începeau să caute motive să mă rețină la vamă.
În general, oamenii din R. Moldova au o atitudine mult mai directă și spun mai simplu lucrurilor pe nume. În cazul meu, am întâlnit persoane care, fie erau împotrivă la ceea cu ce eu mă ocup, fiind atei pur sânge, fie sunt cu toată inima cu tine și te susțin la o sută de procente. Oamenii sunt parcă la două extremități, dar astfel ei sunt mai puțin falși.
