VIDEO Mărturiile medicilor de la Institutul de Medicină Urgentă: „Cel mai dificil în perioada asta a fost să înțeleg că nu putem să-i ajutăm pe toți”

Tot mai mulți medici din R. Moldova se infectează cu COVID-19. Unii nu mai reușesc să se trateze, deși ani la rând au salvat alte vieți. Totuși, colegii lor continuă să meargă la muncă și să facă ceea ce știu mai bine. La Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău, în secția Reanimare – Anestezie a rămas să lucreze doar 30% din personalul medical, cealaltă parte fiind transferată în secția de COVID-19 a spitalului.

ZdG a discutat cu șeful Secției și cu două dintre asistentele medicale care au rămas să lucreze la Urgențe, precum și cu doi medici care se ocupă de pacienții infectați cu coronavirus, despre cum e să muncești de o parte și de alta a baricadelor, despre pericole, frici și ce vor face după pandemie. 

Serghei Cobîlețchi spune că în secția pe care o conduce – Anestezie și Terapie Intensivă, se realizează, în mod obișnuit, până la 60-80 operații în 24 de ore. Până la pandemie, aici erau încadrați 180 de oameni – medici, asistente, brancardieri.

„Minciuna, care stă la baza statului nostru, ne încurcă să facem lucruri bune”

De când a început aceasta, însă, IMU a devenit spital care internează pacienții critici cu COVID-19, respectiv, o mare parte dintre colegii săi au trecut în Departamentul de Reanimare, îndreptându-și eforturile în lupta cu noul coronavirus. 

„Noi, la început de martie încă, am făcut antrenamente în secția noastră. Practic, se lucrează ca și cu pacienții covid, până nu vin rezultatele testelor. Diferența e doar în echipament – noi suntem echipați ca pentru zona a doua. Dar, în linii mari, cerințele sunt aceleași”, susține Cobîlețchi. 

Medicul mai spune că deși frica de infectare o au atât colegii săi, cât și pacienții internați cu alte afecțiuni, el încearcă să soluționeze orice problemă astfel încât nimeni să nu aibă de suferit. Totodată, în secția sa, nimeni dintre lucrătorii medicali nu a refuzat să muncească în zona de COVID-19. Totuși, s-a decis de comun acord ca cei cu probleme de sănătate să nu riște. 

Altfel, în opinia sa, intensitatea muncii a rămas cea de până la pandemie. Doar că întruniri se fac mai rar și într-o formă mai lejeră, cu utilizarea sistemelor video. 

„Cel mai greu e să știm despre riscul colegilor. Tu știi că el riscă lucrând cu pacienții cu COVID-19 și nu-l poți apăra totalmente. Nu riști tu, ci riști tu împreună cu colegul tău de acolo. Asta poate înțelege numai un medic care lucrează în sistem”, afirmă Cobîlețchi. 

Medicul consideră că mulți colegi de-ai săi au fost infectați din cauza lipsei echipamentului – „așa cum a fost și-n alte țări, numai că noi asta trebuie să spunem, problema e că noi nu anunțăm. Minciuna, care stă la baza statului nostru, ne încurcă să facem lucruri bune”. 

El mai subliniază că deși, în toată lumea „conducătorii spitalelor nu-s medici, deciziile le iau medicii” și că, observând evoluția pandemiei în alte state, deja în ianuarie ar fi trebuit să avem primite câteva avioane cu echipamente de protecție – „dar noi le-am primit în aprilie”. 

Cobîlețchi conchide că la cârma gestionării pandemiei ar fi trebuit să stea un epidemiolog și că atenția ar trebui îndreptată asupra personalului medical nu doar în situații de criză, iar aprecierea lor să vină sub forme concrete – „acolo unde medicii sunt stimați, sunt plătiți”, spune el. 

„Am un copil mic acasă și când ajung la el, uit de tot”

Ana Panfil este soră medicală și muncește la Institutul de Medicină Urgentă de jumătate de an. Ea este una din lucrătorii medicali care au rămas să muncească în secția non-covid. 

Povestește că perioada aceasta de muncă e una stresantă și mai ales începutul a fost unul greu, însă treptat s-a obișnuit. „Cineva trebuie să muncească și dacă nu noi, atunci cine?”, întreabă retoric. 

Mai spune că zona în care lucrează a fost dotată „cât de cât” cu echipament, însă cel mai dificil e acum din punct de vedere moral – „deși, oricum, ne descurcăm”. O ajută să treacă peste momentele grele gândul la cei de acasă. „Eu nu sunt izolată de familie. După serviciu, merg acasă. Am un copil mic și când ajung la el, uit de tot. Este frica de infecție, dar iarăși, dacă nu o să lucrăm noi, atunci cine? Îmi fac griji și pentru soț, și pentru copil, și pentru toate rudele. De cealaltă parte pacienții înțeleg ce se petrece și ei cred că sunt stresați mai mult atunci când ne văd pe noi în combinezoane”, spune ea. 

Cea mai mare dorință a sa e „să se termine tot” și să se poată duce la familie, acasă, în siguranță. Apoi, să meargă în concediu. 

„Primul lucru care se spune nu mai este „Bună dimineața!”, ci „Avem vreun pacient pozitiv?”

Svetlana Vozian este și ea soră medicală și activează la IMU din 2003. Spune că odată cu pandemia a devenit mai precaută, dar că frica persistă – „suntem atenți tot timpul la ce facem și ce atingem cu mâinile”. 

Enumeră că odată cu pandemia, pe lângă toate celelalte, i s-a schimbat și uniforma. Acum, poartă zilnic combinezoane, în care spune că este cald și sufocant să lucrezi, deși opinează că  mai bine așa decât să se supună riscului infectării. 

Prima și cea mai grea perioadă a pandemiei a trecut-o glumind, pe alocuri, și explicând fetiței sale de acasă în repetate rânduri de ce nu o poate îmbrățișa. „I-am zis să stea mai departe de mine, încercăm să păstrăm distanța și acasă. La părinții mei nu am fost din februarie, nu-mi permit să mă duc, pentru că încerc să îi protejez. Soțul e șofer de troleibuz și el tot înțelege că trebuie să ne fi foarte prudenți. Mai greu e să îi explicăm copilului ce se întâmplă. Ea ne zice: „Până acum dormeam lâmgă voi, stăteam cu voi, din ce cauză nu mai pot să mă apropii?” E greu să îi lămuresc că nu o mai putem cuprinde, că nu ne mai putem juca așa ca înainte”, zice Svetlana. 

La toate celelalte, s-au adăugat și mai multe ore de muncă de când a început pandemia, întrucât în sistem și așa există o lipsă acută de cadre medicale, iar unii din colegii Svetlanei au scris cerere de eliberare. „Măcar că iubeau profesia, ei spuneau că nu vor să se infecteze, să moară de COVID-19. E stresant să muncești acum. Fiecare are copii acasă, are părinți… mulți vin agitați dimineața, iar primul lucru care se spune nu mai este „Bună dimineața!”, așa ca înainte, ci „ Avem vreun pacient pozitiv?”, adaugă Svetlana. 

Afirmă că încearcă totuși să își susțină colegii, să le spună că mâine e o nouă zi și vor reuși, că le este alături și că îi va ajuta. „Și dacă ei văd că eu nu am fugit și le sunt alături, simt că pot continua”, zâmbește femeia. 

Svetlana subliniază că deși încetul cu încetul, lucrurile par a se aranja, nimic nu va mai fi ca înainte. Totuși, nu regretă nicio clipă că face acum medicină. Pe viitor, își dorește să aibă mai mulți colegi, tinerii să nu plece din țară, să fie toată lumea sănătoasă, să își poată vedea părinții și, mai ales, să se poate juca cu copilul său. 

„Toți doctorii din țara asta vor să fie auziți”

Ivan Civirjic este anestezist reanimatolog și e angajat oficial la IMU din anul 2014, urmare a 4 ani de rezidențiat. După ce a primit informația că spitalul va fi unul din centrele pentru pacienții critici cu COVID-19, a fost repartizat de către secția Anestezie și Terapie Intensivă în secția Reanimare. Așa, a început să lucreze cu pacienții infectați cu coronavirus. 

„La prima gardă am simțit un disconfort, pentru că intri într-o zonă care nu e obișnuită pentru tine. Echipamentul de protecție îți mai creează anumite dificultăți. Dar, în linii generale, e o activitate medicală obișnuită pentru noi. Sigur că există și diferența dintre pacienții pe care i-a deservit până acum spitalul nostru și cei cu care lucrăm în prezent, dar în mare parte, executăm același lucru al medicilor, începând de la îngrijire, poziționare a pacientului, scriere de indicații, intubare, aplicare catetere periferice și așa mai departe. După o lună și jumătate, ne-am deprins”, spune Ivan. 

Tânărul spune că numărul crescând de infectări în rândul colegilor său îl pune în gardă și este de părere că problema echipamentului pentru medici trebuia discutată încă atunci când a apărut primul pacient confirmat în Europa. De asemenea, în opinia sa, cei de la conducere atunci când aud că un medic iese pe rețelele de socializare și vorbește despre lipsuri ar trebui să adopte o altă abordare, decât cea de până acum. 

„Oamenii care stau sus trebuie să priceapă corect acest lucru – acolo este o problemă și trebuie rezolvată. Asta nu înseamnă că problema trebuie să fie închisă sau menajată, întrucât omul să nu vorbească. E normal ca omul să își exprime opinia în raport cu o problemă, iar cei de sus să o rezolve, ca oamenii să vină la serviciu în condiții bune și să își poată face meseria, fără a se gândi la complicații suplimentare – grija de echipament, de infectare, grija pentru cei de acasă. Noi vrem să fim auziți. Atâta tot. Toți doctorii din țara asta vor să fie auziți”, subliniază Civirjic. 

Adaugă că nu și-a văzut familia de zile bune. Când a fost repartizat în centrul de COVID-19, a decis să îi ducă pe cei apropiați la țară. Respectiv, primele trei săptămâni nu i-a văzut practic deloc. Mai apoi, le lăsa peste gard uneori niște alimente. Acum, discută mai mult pe rețelele de socializare. 

De cealaltă parte, medicul punctează că trebuie să ne păstrăm prudența, pentru că problema nici pe departe nu s-a rezolvat. 

„Noi depunem foarte mult efort ca să îi salvăm pe toți. E foarte greu să depășești pierderea pacienților… Noi ne străduim să fim mereu lângă ei. COVID-ul este o boală foarte solicitantă din punct de vedere al serviciilor medicale și trebuie să fim mereu atenți la starea pacientului. Petrecem mult timp la patul pacientului – noi știm de unde a venit, cum se numește, care a fost și e starea lui, depunem mult suflet și atunci când vedem că îi pierdem, asta lasă amprente în noi”, concluzionează Civirjic, îndemnându-i pe toți să respecte recomandările de purtare a măștii și distanțare socială.

„Am înțeles din start că asta va fi inevitabil…”

Alexandra Bantaș este anesteziolog-reanimatolog și, de asemenea, muncește la IMU din 2014, iar acum activează în centrul de COVID-19. Povestește că a ales să facă medicină, pentru că asta e „cea mai bună specialitate” și pentru că iubește oamenii. 

„Noi, cei care alegem specialitatea asta, cred că avem ceva deosebit în suflet, deși poate nu conștientizăm asta inițial, dar îmi pare că omul care nu iubește oameni nu poate fi doctor. Numai persoana care pune oamenii mai sus de viața proprie poate să fie un medic bun. La medicină, înveți să pui viața pacientului mai sus decât pe a ta”, puncteză tânăra. 

Adaugă că deși mulți din colegii săi au decis să plece din țară, ea a ales să rămână aici, pentru că  preferă să se afle acolo unde se simte acasă. Tot din propria inițiativă s-a dus să muncească în zona de COVID. 

„Noi am înțeles din start că asta va fi inevitabil. S-a întâmplat așa că suntem pe prima linie, deși nimeni nu s-a gândit la o asemenea situație mai înainte. Dar, e parte din lucrul nostru, până la urmă”, indică ea. 

Alexandra spune că de când cu pandemia s-a schimbat și atitudinea unor vecini față de dânsa. „Cineva din cei care știu unde eu lucrez se străduie să evite contactul cu mine. Ei înțeleg unde muncesc, necătând că mereu mă deplasez numai în mască și mănuși. Mă gândesc la oamenii din jurul meu și am grijă de echipament”, adaugă Alexandra. 

Acum, discută cu familia numai prin intermediul rețelelor de socializare, iar dacă au nevoie urgent de ceva, poate merge să le lase un pachet la ușă. Zice că nu mai comunică practic cu nimeni așa ca înainte, întrucât în prezent viața ei înseamnă doar traseul casă-muncă și invers. 

Își exprimă regretul că unii oameni și până azi nu iau în serios pandemia, punându-și semenii în pericol. „Eu tare vreau ca oamenii care nu au nimic de-a face cu medicina să înțeleagă lucruri simple – că tot ce s-a petrecut e o cale nouă de a ne schimba mentalitatea, e important ca așa ceva să nu se mai repete vreodată. Noi știm ce s-a întâmplat cu mulți pacienți, pe care nu i-am putut salva. Trebuie să fim grijulii, atenți, să ne protejăm unul pe altul. Oamenii nu vor să înțeleagă că dacă noi am dat cândva jurământul, nu înseamnă că suntem neapărat datori cuiva cu ceva. Ceea ce facem e alegerea noastră și o facem din suflet și din inimă. Mi-aș dori să ne schimbăm în acest sens, mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă faptul că noi avem dreptul să ne facem munca demn, frumos și în condiții normale, iar ei să nu se pună în pericol”, subliniază Alexandra. 

Susține că permanent încearcă să găsesc un moment care merge mai bine, ca astfel să ridice moralul pacienților de care se ocupă, întrucât a fi pacient în secția de Reanimare e foarte stresant. „Orice om de la Reanimare simte un val copleșitor de emoții  – permanent arde lumina, permanent se aud sunete de la alarme, permanent personalul e pe lângă tine, circulă de ici-colo. Pacientul e puțin timp singur și nu are liniște, nici nu prea poate dormi așa ca acasă, de asta are nevoie și de suport emoțional”, mai spune tânăra.  

Potrivit datelor MSMPS, de la izbucnirea focarului de COVID-19, în R. Moldova s-au infectat peste 1 300 de lucrători medicali. Bilanțul persoanelor infectate cu noul coronavirus în R. Moldova a ajuns la peste 6 mii cazuri. Circa 2 400 persoane au fost tratate de virusul COVID-19 şi 213 persoane au decedat din cauza infecţiei.