Femeile războiului. Viorica Tătaru, jurnalistă: „În război nu există femei și bărbați, toți sunt deopotrivă – luptători, voluntari și vor să își ajute țara”
Jurnalista Viorica Tătaru, timp de o lună, s-a aflat în Ucraina, cuprinsă de bombardamente. La Bucea a văzut cum se dezgroapă cadavrele din gropile comune, la Mîkolaiv a reușit să fugă de sub o ploaie de rachete, la Lviv s-a baricadat noaptea într-o școală, acoperind geamurile cu bănci, la Kiev a dormit într-un subsol cu zeci de ucraineni, cu pisicile și câinii lor și cu aer insuficient. A urmărit nu doar scenele războiului, a urmărit și femeile războiului – voluntare la gătit de mâncare sau la pregătit cocktailuri Molotov, femei gata să își apere orașele sau mame îngropate în parc, alături de copiii lor.
Jurnalistă de război – la început din întâmplare
Camera, microfonul, haine pentru câteva zile, trusa de machiaj – Viorica Tătaru și le-a pus pe toate în geanta de călătorie și, pe 23 februarie, a mers la Odesa împreună cu o echipă de ziariști, inclusiv din România. Urma să filmeze reportaje despre situația tensionată din Ucraina, despre oamenii de acolo și speranțele lor că totul va fi bine. Nu a fost să fie. A doua zi dimineața a început războiul. „Ne-am trezit cu această veste, pe care ne-a fost greu să o credem și ne-am dat seama că nu ne întoarcem la Chișinău, așa cum am planificat.”
În prima zi de război, în orașul Odesa nu au fost explozii. Nu a explodat decât panica locuitorilor, care au început să facă niște cozi lungi la bănci, la benzinării și la ieșirile din oraș, povestește Viorica. Așadar, ea și echipa din care făceau parte reporteri și cameramani, toți bărbați, s-au pornit spre Kiev. „Era o senzație ciudată să vedem toată coloana de mașini care ieșea din Kiev, în timp ce noi intram. A doua zi dimineața ne-am trezit de la sunetul exploziilor și am ieșit la filmări – atunci am văzut prima casă bombardată, apoi altele.”
Școala – dormitor, băncile – baricadă
De la Kiev au plecat spre Lviv, trecând prin Vinnîțea, unde au ajuns la ora 1 noaptea. „Aici au început cele mai mari greutăți. La miezul nopții, nu reușeam să găsim un loc unde să ne adăpostim, între timp zburau rachete și se auzeau explozii.” Viorica spune că au fost la primăria localității să ceară un loc unde să stea peste noapte. Funcționarii, care la ora aceea, erau în clădire, agitați și răspunzând la nevoile locuitorilor, le-au spus că singurul loc unde îi pot duce este o școală. Acolo le-a fost descuiată o sală de clasă.
„S-au scuzat că nu aveau nimic, nici măcar niște pături. Dar erau câteva covorașe pe care se putea dormi. Un perete era construit doar din sticlă, așa că noi am ridicat o baricadă din bănci. Ne gândeam că dacă una dintre rachetele care se auzeau periodic va nimeri în geamuri, sticla nu va sări direct în noi. A fost cea mai grea noapte, pentru că se trăgea încontinuu”.
Spre dimineață, au început să sune alarmele și au fost anunțați că trebuie să meargă într-un adăpost mai sigur. Au fost duși într-un subsol cu locuitorii. „Orele petrecute acolo erau foarte grele și decurgeau lent – multă lume, lipsă de oxigen, oamenii aveau cu ei și animalele – câini, pisici. Dar nu am fost noi cei care să ne plângem, eram conștienți că ei erau într-o situație mult mai complicată.”
Martoră la scene care nu pot fi publicate
A doua vizită a Vioricăi Tătaru în Ucraina s-a încheiat la sfârșitul săptămânii trecute și a durat ca și prima, în jur de două săptămâni. De această dată multe din scenele la care a fost martoră au rămas după cadru, fiind mult prea groaznice ca să poată fi publicate.
La Mîkolaiv, echipa s-a aflat în ziua în care a fost distrusă clădirea administrației regionale, iar centrul orașului a fost făcut ruine. „Nu știu ce fel de noroc am avut să fim întotdeauna în paralel cu exploziile. La câteva zeci de minute după ce am plecat din centrul Mîkolaivului, acolo a fost aruncată o bombă și 10 oameni au murit. Într-o dimineață, zăbovisem o jumătate de oră pentru că nu găseam un microfon, iar când am ajuns la locul de destinație – satul Novoselovka de lângă Cernihiv, aflasem că cu o jumătate de oră mai devreme o rafală de rachete făcuse praf totul.”
Povestindu-ne despre vizita la Bucea și Irpin, suburbiile Kievului, Viorica deseori ezită și ne tot întreabă dacă asta este sau nu pentru interviu – ororile pe care le-a văzut sunt greu de redat. La Bucea a fost pe marginea gropii din care au fost scoase pe rând 40 de cadavre, iar la Irpin a văzut un oraș al mormintelor.
„Eu nu am văzut oameni legați, pentru că atunci când am ajuns corpurile lor au fost deja culese de pe străzi, dar am văzut oameni răniți, cu corpul plin de așchii de la bombe, am văzut un om cu o gaură în cap, era clar că nu au nimerit întâmplător în el, ci s-a tras special ca să fie omorât. Am văzut mormintele oamenilor în Irpin, îngropați în parcul de lângă casă, mormântul unei mame și al copilului ei, împușcați numai pentru că au ieșit din adăpost.”
La Irpin, oamenii au stat 35 de zile fără să iasă din subsoluri, fără curent electric, fără apă și uneori fără mâncare.
Femei rămase la război – nu pentru că nu au reușit să fugă, ci pentru că asta au ales
Viorica a urmărit cum se descurcă femeile în timpul războiului. În general, mamele cu copii s-au refugiat, dar multe femei au ales să rămână – nu pentru că nu au avut cum să plece, ci pentru că au vrut să se implice și să ajute ca Ucraina lor să fie apărată.
„În război nu există diferențe, nu există femei și bărbați. Toți sunt deopotrivă. Nu mai există nici diferențe de etnie sau de limba vorbită. Toți au același scop – să își ajute țara și fiecare face tot ce poate.”
Ne-a povestit despre femeile care s-au angajat să asigure filtrele la punctele de control dintre localități, despre cele care coseau saci pentru ca să fie camuflați militarii și tehnica de luptă, despre femeile care cărau nisip sau confecționau cocktailuri Molotov și ne-a povestit despre Irina, o femeie care făcea de mâncare în curte pentru toți locuitorii. Ieșea în fiecare zi, făcea focul, punea un ceaun uriaș și gătea din produsele pe care le aduceau voluntarii, apoi oamenii veneau, fiecare cu farfuria lui, și mâncau. „Ne-a chemat și pe noi să mâncăm, dar am refuzat, pentru că știm că abia lor de le ajunge, noi mai găsim un magazin să cumpărăm”.
Ce-i drept, zile și orașe la rând nu au găsit un magazin întreg. Când au dat de unul și au întrebat vânzătoarea dacă este pâine, aceasta a început să plângă – nu avea de mult. Nu prea erau nici farmacii rămase întregi. În zonele mai liniștite erau amplasate corturi de prim ajutor, unde femeile puteau merge să își ia produse de igienă atât de necesare, în rest nu aveai de unde să cumperi un absorbant. Pentru femeile închise în adăposturi săptămâni la rând, care nu aveau nici măcar un spațiu intim, acest detaliu era mai chinuitor decât veșnicul țiuit al sirenelor și bubuitul periodic al exploziilor.
Viorica Tătaru: „Asta am înțeles din această experiență – că ucrainenii sunt un popor rezistent și optimist. Îi admir pentru efortul lor, pentru mobilizare și pentru cât de mult se implică fiecare”.
În Ucraina, pe ele se țin serviciile medicale și sociale
Potrivit Entității Națiunilor Unite pentru Egalitatea de gen și Abilitarea Femeilor, UN Women, în timpul războiului, în Ucraina femeile reprezintă 80 la sută din totalul persoanelor angajate în domeniul sănătății și asistenței sociale. Totodată, peste 10 milioane de oameni au fost forțați să își schimbe locul de trai din cauza atacurilor armate, iar 54% din cei care au nevoie de asistență umanitară sunt femei.
Datele Biroului Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA) arată că din cele peste 3,7 milioane de persoane refugiate din Ucraina în diferite state, 90 la sută sunt femei și copii, iar UN Women atenționează că acestea sunt supuse unui mare risc de trafic și abuz.
Acest articol a fost elaborat în colaborare cu UN Women, în contextul răspunsului umanitar la criza refugiaților și pentru a ilustra importanța implicării semnificative a femeilor în procesele umanitare și cele de menținere a păcii.
