Jurnal de refugiat: „Oamenii vor 10 case, 10 insule. Pentru ce? Ei nu vor reuși niciodată să trăiască pe 10 insule”
A absolvit Academia zoo veterinară din Harkov. Este veterinară, instructor chinolog. Acum câteva zile, și-a luat părinții, câinii și pisicile și s-a refugiat din orașul său natal, Harkov, Ucraina, de frica războiului. Drumul până la Chișinău a durat câteva zile. Aici, și-a găsit o prietenă pe care o cunoscuse în anii de studenție, la Academia din Harkov. Încearcă să-și continue viața și speră să revină acasă, când s-ar încheia războiul.
Jurnal de refugiat, cu Ana Kornik, refugiată din Harkov
Primele explozii le-am auzit la ora 5.00 dimineața, pe 24 februarie. Era ziua mea de naștere și programasem să sărbătorim. M-am trezit de la acea explozie. Mi-am dat seama că s-a produs undeva departe, așa după cum îi resimțisem vibrațiile. La scurt timp, peste patru case de noi, a căzut prima rachetă. De atunci, am dormit prin subsoluri. Orașul Harkov e al doilea oraș ca mărime din Ucraina. Acesta a devenit ținta atacatorilor pentru că e aproape de frontiera cu Rusia, pe aici se intră în Ucraina și e în calea spre Dnepropetrovsk.
***
Mi-a fost frică din primele clipe. Simțeam că trebuie să plecăm, dar am rezistat timp de 11 zile, deoarece nu aveam puteri să mă despart de soțul meu, care are 35 de ani și intră în categoria celor cărora, pe timp de război, le-a fost interzis să plece din Ucraina. Ziua a 11-a de la începutul războiului a fost decisivă, pentru că, în apropierea casei noastre, rușii au atacat zeci de oameni care stăteau în rând după produse alimentare. Rândul era afară, că nu încăpeau toți în magazin. Trecea greu, pentru că produsele sunt pe sfârșite. Atunci au fost mulți morți și răniți. Mi-am luat părinții, cățeii și pisicile și am pornit la drum.
***
Calea a fost lungă, am ocolit zone întregi, am mers de la Sud spre Nord, ca să intrăm în R. Moldova printr-un punct vamal mai puțin aglomerat. A fost stresant, mai ales pentru părinți, care sunt în vârstă și au probleme de sănătate. Nu am mai fost niciodată în R. Moldova. Mă bucur că, timp de câteva zile, am reușit să-mi găsesc un loc de muncă. Voi face și în continuare ceea ce știu să fac cel mai bine. Și câinii, și pisicile noastre s-au adaptat ușor, doar că nu prea au prieteni aici și le e cam trist. De altfel, în Ucraina, câinii și pisicile sunt prieteni apropiați, chiar membri ai familiei. În aceste zile de război, foarte mulți se refugiază împreună cu ei. La noi, e inacceptabil să-ți părăsești animalele pe care le-ai adoptat. Foarte puțini îi lasă în voia sorții. În Ucraina sunt foarte bine dezvoltate școlile de dresare, școlile de sport pentru căței. La noi, bătrânii care nu mai pot practica sport singuri, își iau câini, ca să practice sportul, plimbările, împreună cu ei.
***
Sper ca, într-o bună zi, să putem reveni acasă, deși speranța se risipește tot mai mult. Zilnic urmăresc tot mai multe case distruse în orașul meu. Sectorul privat e ras de pe fața pământului. În sectorul cu blocuri etajate, oamenii mor prin subsoluri, atunci când casele sunt distruse. Aud că rușii tot spun că e o operațiune specială. Ei le spun povești celor din Rusia, cărora le este interzis să audă și vocile noastre, a celor care cu greu am ieșit din zona de război. Mă gândesc cum va fi atunci când, într-un viitor, vom reveni acasă, într-un oraș distrus, cu un cimitir plin de morminte proaspete. Orașul va trebui reconstruit, dar ce putem face cu sănătatea noastră psihică, ce va fi cu puterea noastră de rezistență, cu visele noastre?
Astăzi, în Harkov le este greu nu doar ucrainenilor, ci și rușilor de acolo, care nu pot pleca în Rusia, deoarece nu pot ieși din Harcov, prin est… Am o prietenă care a încercat să plece, dar a ales să ajungă în R. Moldova, după care în România, încercând cumva să ajungă în Rusia. Nu cunosc dacă a reușit. Am pierdut legătura cu ea.
***
Am prieteni într-o localitate nu prea îndepărtată de Harkov, la Tzirkuny. De la 24 februarie, când localitatea lor a fost deconectată de la curent electric, de la telecomunicații, nu mai știu nimic despre ei. Au fost blocați și nimeni nu poate ieși de acolo, nu se mai poate refugia. Acum câteva săptămâni, când m-am văzut cu ei, nimeni nu se gândea că războiul e atât de aproape de noi. Eu sunt din categoria persoanelor care nu urmăresc viața politică. Auzeam știri, dar nu îmi trecea prin cap că e atât de periculos, atât de aproape. Singurul lucru pe care l-am făcut, în urma unei alerte, a fost să-mi adun actele, într-o mapă. Dar îmi tot ziceam că e bine să fie toate împreună, în cazul unei inundații sau a unui incendiu.
***
Aici zilele trec greu. Am fost în căutarea unui loc de muncă și mă bucur că am găsit. În tot acest timp, nu m-am putut debarasa de gândurile despre război. Frământările mele sunt legate de despărțirea de soț, pe care mi-a cauzat-o războiul. Nu îmi fac probleme pentru apartament… E o valoare materială. Dar soțul, bunelul de 85 de ani, care nici nu mai poate merge singur, alte rude, vârstnice sau bolnave, care nu pot pleca din Ucraina. Despărțirea de familie e cea mai grea. Îmi imaginez câte coșmaruri vom trăi chiar și după acest război. Da, uneori mă gândesc cum ar trebui să se încheie acest război. Eu sper ca părțile să se înțeleagă, să-și retragă forțele și să revină pacea. Altfel va fi cel de-al treilea război mondial. Uneori am impresia că eu mai bine îmi înțeleg animăluțele, decât pe oamenii politici. De obicei, oamenii râvnesc la bogății, sunt lacomi, nu se satură… Câinii nu râvnesc la bunuri străine. Oamenii vor 10 case, 10 insule. Pentru ce? Ei nu vor reuși niciodată să trăiască pe 10 insule.
Dacă nu ar exista râvna aceasta după bogății, nu ar fi și războaie. Banii, banii spălați în sângele celor omorâți în lupte, sunt mobilul războaielor.
La câini cum e? Dacă nu le place ceva, latră puțin și conflictul s-a epuizat. În război se omoară unii pe alții, dar nimeni nu poate spune pentru ce.
***
Mă întreba cineva dacă într-adevăr sunt pământuri rusești în Ucraina. Sigur, nu sunt. Dacă Rusia nu s-ar fi implicat, încă în 2014, Ucraina ar fi fost integră. Sunt vorbe goale cele despre presupusa suferință a rușilor din Donbas sau Lugansk. Nimic rău nu li se întâmpla acolo. Până la acest război, cei din zonele respective se hrăneau și de la Rusia, și de la Ucraina. Credeți că cineva s-a plâns că nu li se respectă limba, că sunt marginalizați? Sunt invenții ale celor care nu se satură de pământuri și de bogății.
***
Chiar dacă ne descurcăm aici, în Moldova, să știți că nu e ușor. Nimeni, nicăieri nu te așteaptă. Ca să mă debarasez de stres, mă uit la cățeii mei, la pisicile cu care am venit în Moldova, și încerc să urmez logica lor, ordinea lor de viață. Ei se obișnuiesc cu noile condiții și mă gândesc că și vom supraviețui. Deși, uneori, nu mai simți pământul sub picioare, ei îmi conferă o senzație de stabilitate. Te trezești de dimineață, într-o țară, într-o casă străină, cu gândul la cei dragi, prinși în focul războiului, și te grăbești să ieși cu ei la plimbare. Și ziua începe altfel. Mă gândesc că, dacă ei s-au adaptat, și noi vom reuși.
