Generația 7 aprilie 2009, care a devenit diaspora

• „Dimineața, m-au dus la judecătoria Buiucani. Fără avocat, fără procuror. Am intrat la judecător, m-a întrebat cine sunt, mi-a răspuns – „cinci, ieși!”. Am întrebat: „cinci, ce?”. „ – Cinci zile, ieși!”. M-au scos de acolo și m-au închis pe cinci zile. Asta a fost toată judecata”. 
• „Mă sunase o cunoștință și mi-a spus scurt: „Te rog, stai acasă” – sună important și acum îndemnul. „Ei azi o sa facă multe nelegiuiri”, a adăugat omul. 
• „Poliție, fum, bâte, urlete și mulți din colegii mei pe jos. Nu se uitau dacă e bătrân sau tânăr, trăgeau cu bâtele în noi. Era un haos total. Nici nu puteai vedea pe unde calci”.

La 11 ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009, tinerii de atunci își spun mărturiile din Germania, Canada, Italia. Ei sunt diaspora care nu se mai întoarce, pentru că țările în care au plecat, au devenit casa lor. Iar 7 aprilie 2009 a rămas o rană deschisă – simbolul unei generații dezamăgite. 

„Eram mulți în celulă. Îmi amintesc de un copil negru de bătăi…”

Pe 7 aprilie 2009, Vitalie Crețu era la serviciu – muncea la Spitalul Nr. 1, în calitate de electrician. De la colegi și radio, a aflat că în centrul Chișinăului se întâmplă „ceva straniu”, inițial. Apoi, a auzit că sunt ciocniri cu forțele de ordine și violențe, iar seara – că s-au devastat clădirile și sunt victime.

Pe 8 aprilie, a hotărât să iasă și el în stradă, să vadă cu ochii proprii ce se petrece. Îți amintește că se instaurase o stare de frică, se știa despre persoane dispărute și închise, iar părinții își căutau cu disperare copiii. Și-a zis că ar trebui să iasă în stradă și următoarea zi, pe data de 9 aprilie. Seara, l-au arestat. 

„Cât eram în piață încă, de mine se apropiau tot felul de persoane în civil care propuneau să intrăm cu forța în guvern. Le-am spus că aceste clădiri sunt ale noastre și nu trebuie să le distrugem, trebuie să ne lămurim omenește cumva. Am hotărât atunci că ar fi mai bine să ies din mulțime. Dar, am observat că două persoane mă urmăreau. Am făcut așa încât să urc în transport, până la postul meu de muncă. Mi-era frică deja, cunoșteam că sunt morți și dispăruți. În urma mea, urcaseră în autobuz și acele două persoane. Am așteptat un moment când nu erau atenți, la coborâre, și m-am dus în biroul unde stau electricienii. M-am schimbat în hainele de lucru, cu speranța că nu au să mă cunoască. Însă, nu a fost așa. Când am ieșit afară, am dat nas în nas cu ei. Deja erau trei. M-au dat jos și au început să mă bată cu picioarele. Eu strigam în gura mare. Pe unul l-am apucat de picioare și ei nu mă puteau da la o parte. Cât am strigat, s-a apropiat directorul spitalului. Le-a spus să cheme poliția, întrucât cele trei persoane erau în civil. A venit un automobil al poliției, m-au urcat și au spus că mă duc la sectorul Botanica. Dar, m-au dus la Comisariatul General. Acolo, s-a început. Bătaie… Mă puneau să semnez că am participat la devastări pe 7 aprilie, deși în acea zi eu fusesem la serviciu și toți știau asta. Mă puneau să scriu, am refuzat, m-au bătut. Nu am semnat…”, povestește Crețu. 

A doua zi dimineața, a fost dus la judecătoria Buiucani, unde i s-a dat sentința în câteva clipe, fără prezența unui avocat și a unui procuror. Judecătorul doar l-a întrebat cum îl cheamă și i-a dat cinci zile de detenție. Asta a fost tot. 

„Eram mai mulți în celulă. Îmi amintesc de un copil de 15-17 ani. Negru de bătăi… L-am întrebat de ce l-au bătut. Mi-a spus că a luat un cablu de la calculator și cu acela l-au bătut. Așa și n-am mai văzut să fie judecat cineva pentru acel copil… Tot aduceau pe unii, pe alții. Era o stare de frică totală. Eram când 10, când 15, toată noaptea luau și aduceau oameni. Bătuți toți. Noaptea tot îi băteau. Se auzeau prin alte camere strigăte și bătăi”, adaugă Crețu. 

Știe că atunci când a ieșit, „fugea ca iepurele”. L-au întâlnit rudele și au fugit cu toții să se ascundă. Frica intrase în oase.

Ulterior, Vitalie, cu ajutorul unui avocat, a ajuns la CEDO. Polițiștii care l-au bătut au primit condamnare cu suspendare și i-au acordat prejudicii de 10 mii de lei. Însă, doar doi dintrei ei. A treia persoană care l-a bătut așa și nu a fost găsită.

De un an, Crețu este stabilit în Germania și își dorește să-și aducă, cu timpul, și familia acolo. Spune că în R. Moldova e tot mai rău – „ne transformăm într-o gubernie a Rusiei” și că aici, pentru el, e foarte greu să trăiască. Totuși, speranța lui e că oamenii din R. Moldova nu înceta să iasă în stradă, de câte ori vor considera că e nevoie. 

„Un protest nu înseamnă neapărat o schimbare în bine”

În aprilie 2009, Lidia Oprea era studentă la Universitatea de Stat. În acea zi de 7, tatăl ei, decedat de 7 ani, ar fi serbat aniversarea de 61. Lidia locuia la Căminul studențesc nr. 6 și planifica să facă o masă de pomenire. Pregătise sarmale, plăcinte și a invitat câțiva colegi. Din acest motiv, a și stat în Piață mai puțin atunci. 

S-a dus acolo împreună cu colegele de cameră. „Câteva ore am tot strigat „Jos comuniștii!”, cu speranța că lucrurile se vor schimba. Apoi, am văzut că situația scapă de sub control, era fum, agresivitate… Îmi trecuse prin gând și că vom fi folosiți pentru interesele altora. Am decis să plecăm. Am revenit la cămin pe jos, pentru că lucrurile începeau să se agraveze și nu mai mergea transportul public”, spune Oprea. 

În drum spre cămin, au sunat-o toate rudele – mama din sat, fratele și surorile din Italia. Toți au insistat să stea acasă. „Ei nu știau că pe mine primul tata „m-a chemat” acasă. A mai sunat cineva din cunoștințe și mi-a spus scurt, ceea ce e actual și acum „Te rog, stai acasă”. Intunia că se vor face multe nelegiuiri”, mai spune Lidia. 

Altfel, ea fusese pentru o vară în SUA și își dorea acasă ceea ce văzuse acolo. Dar, era conștientă că pentru asta nu ar fi fost de ajuns să se dea jos comuniștii – „deși, de acolo trebuia să începem”.

„Un protest nu înseamnă neapărat o schimbare în bine. Schimbarea noastră înseamnă un proces lung și o cale anevoioasă, în care trebuie să fie implicați toți, inclusiv cei din diaporă”, consideră tânăra. 

Lidia Oprea locuiește acum în Canada. A plecat definitiv din R. Moldova în 2015, așa cum pleacă mulți, în căutarea unei vieți mai bune. Totuși, nu vede asta ca pe o tragedie. Și-a zis că e tânără, și dacă ar apărea această dorință, ar putea reveni oricând acasă. Consideră că lipsa de securitate i-a alungat pe atât de mulți oameni din R. Moldova, iar diaspora este, în prezent, paradoxal poate, un pilon pentru țară. 

„Și eșecul e un răspuns…”

Primul lucru care și-l amintește Alina Puica despre 7 aprilie 2009 e că era o zi caldă de primăvară și că trebuia să meargă la universitate – era studentă la medicină. Apoi, că se vorbea mult despre fraudarea alegerilor. Și abia în al treilea rând să soțul i-a zis să nu-i dea prin gând să se ducă la manifestații. 

„Sigur că am ieșit frumușel cu tot torentul la protest. Am pregătit tricolorul, cineva îl avea cu sine – ne-am luat pancartele și strigam din toți plămânii: „Unu, doi, medicina e cu voi!”. Am stat câteva ore așa. Era multă lume, gălăgie și haos. Între timp, prietena cu care eram pe acolo a spus că pleacă acasă, pentru că era pe tocuri și o dureau picioarele. Eu am zis că mai rămân. La aproximativ jumătate de oră după ce plecase ea, a început totul. Poliție, fum, bâte, urlete și mulți din colegii mei pe jos. Era un haos total. Nici nu puteai vedea pe unde calci. Îmi pierduse un pantof, la un moment dat. Bine că mi l-a dat cineva, dar vă jur că nu m-aș fi întors după el. Pe la Catedrală, țin minte că am și sărit prin tufele de acolo, așa cum eram în fustă. Reușisem cumva să prind un maxi-taxi, deși era plin ochi și să ajung acasă. Aveam zeci de apeluri pierdute de la ai mei, deși ei nu știau că eu am fost acolo”, își amintește Alina. 

Spune că își dorea atunci un viitor frumos acasă, de asta a și mers împreună cu alți tineri, să scandeze în Piață. „Nu am reușit. Dar, cred că și eșecul este un răspuns”, opinează ea. Adaugă că, pe lângă sperietură, mulți dintre colegii săi au rămas, pentru un timp îndelungat dezamăgiți, acesta fiind, indirect, unul din motivele pentru care o bună parte din ei au părăsit R. Moldova. 

În august, Alina  face zece ani de când s-a stabilit definitiv cu traiul în Italia. Este medic și deși, în prezent, nu e ușor să profesezi acolo, se declară recunoscătoare Italiei pentru ce i-a oferit. 

„Începuturile au fost grele, mai ales că plecasem cu jumătate de suflet. Cealaltă jumătate a rămas acasă. Ei bine, peste ani, pot spune că m-am recuperat. Am sufletul întreg aici. Am o țară care mă ajută, mă susține, mă instruiește. Și e alta decât țara mea de baștină. Aici, vine ca o mănușă vorba ceea: nu-i mamă cine te naște, e mamă cine te iubește și te îngrijește”, conchide ea.