Declarațiile președintei CC, Domnica Manole, după ce Înalta Curte a declarat neconstituționale mai multe acte legislative
Președinta Curții Constituționale (CC), Domnica Manole, face marți, 27 aprilie, declarații pentru presă după ce Înalta Curte a declarat neconstituționale Hotărârile aprobate de deputații PSRM – ȘOR privind revocarea mandatului de judecătoare constituțională al ei și numirea avocatului Boris Lupașcu în funcția de judecător la Curtea Constituțională, dar și legea votată de deputații PSRM, cei ai Partidului ȘOR și platforma parlamentară „Pentru Moldova” în luna noiembrie a anului 2020, prin care Serviciul de Informații și Securitate (SIS) trece din subordinea președintelui în cea a Parlamentului.
Declarațiile Domnicăi Manole:
„Astăzi, Curtea Constituțională a pronunțat două hotărâri.
Prima dintre ele vizează o Hotărâre a Parlamentului prin care un judecător al Curții Constituționale a fost retras din funcție și o altă Hotărâre a Parlamentului privind numirea în funcție a unui nou judecător al Curții Constituționale.
În chiar textul Hotărârilor contestate ale Parlamentului se menționează că acestea pot fi contestate în contenciosul administrativ. Totuși, Curtea și-a confirmat competența de judecată.
În primul rând, competența sa de a exercita controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului îi este recunoscută în baza articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție.
În al doilea rând, autorii sesizărilor au contestat neconformitatea acestor Hotărâri cu Constituția, nu cu legea.
Mai mult, Hotărârile în discuție vizează o funcție de demnitate publică de rang constituțional, adică funcția de judecător constituțional. În Hotărârea sa cu nr. 13 din 20 mai 2020, Curtea a reținut că este competentă să-și exercite controlul în cazul în care sunt contestate hotărâri ale Parlamentului sau decrete ale Președintelui Republicii Moldova referitoare la funcții de demnitate publică de rang constituțional. Acestea sunt funcțiile prevăzute expres în Constituție sau care au un rol fundamental pentru ordinea juridică constituțională.
În fine, apelând la argumentul reducerii la absurd, Curtea a observat că, prin utilizarea unei asemenea tehnici, Parlamentul ar putea exclude de la controlul de constituționalitate orice hotărâre a sa, golind de conținut prevederile constituționale referitoare la posibilitatea exercitării controlului de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului. Continuând această logică, Parlamentul s-ar putea imuniza față de orice tip de control judecătoresc, constituțional sau de drept comun, coborând în derizoriu principiul separației puterilor în stat.
Atât standardele privind independența judecătorilor Curții Constituționale, cât și cele privind independența judecătorilor de drept comun sunt elucidate și bine-stabilite de Curtea Constituțională în jurisprudența sa. Astfel, într-o hotărâre în care a analizat organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a precizat că independența nu reprezintă un scop în sine și nu reprezintă un privilegiu personal, ci urmărește să-i asigure judecătorului protecție în vederea garantării realizării rolului său de protector al drepturilor și libertăților cetățenilor.
Într-o altă hotărâre a sa, Curtea Constituțională a stabilit că ea reprezintă un pilon al democrației și al preeminenței dreptului și contribuie la buna-funcționare a autorităților publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control al puterilor statului. Pentru a asigura supremația Constituției și separația puterilor Curtea Constituțională trebuie să-și poată exercita funcția în mod independent față de orice altă autoritate publică.
Una din garanțiile independenței este inamovibilitatea mandatului de judecător al Curții Constituționale. Articolul 137 din Constituție stabilește că judecătorii Curții Constituționale sunt inamovibili și independenți și se supun numai Constituției. Inamovibilitatea presupune imposibilitatea destituirii, a revocării sau a înlocuirii.
Interdicția revocării mandatului de judecător constituțional acționează de o manieră absolută în cazul autorităților care deleagă judecători constituționali. Având în vedere acest fapt, cele două Hotărâri contestate ale Parlamentului atentează la însăși esența Constituției, reconfigurând sistemul de separație și control al puterilor. Altfel spus, ele fraudează Constituția.
În consecință, Curtea a declarat neconstituționale Hotărârea Parlamentului privind anularea prin retragere parțială a Hotărârii Parlamentului nr. 121 din 16 august 2019 privind numirea unui judecător al Curții Constituționale și Hotărârea Parlamentului din 23 aprilie 2021 privind numirea unui judecător al Curții Constituționale.
Cea de-a doua Hotărâre a Curții pronunțată astăzi vizează două sesizări în care se contestă o Lege adoptată pe 3 decembrie 2020, prin care s-au exclus unele competențe ale Președintelui Republicii referitoare la Serviciul de Informații și Securitate. Autorii sesizărilor, trei deputați din Parlament, i-au solicitat Curții să efectueze inclusiv un control al procedurii de adoptare a Legii contestate, având în vedere pretinsa încălcare a procedurilor prescrise de Regulamentul Parlamentului.
Pentru a asigura un remediu efectiv împotriva viciilor de procedură care pot fi admise de Parlament la adoptarea legilor, Curtea are competența să examineze atât respectarea regulilor parlamentare stabilite expres de Constituție, cât și regulile care rezultă în mod implicit din Constituție. Curtea verifică dacă, la adoptarea actelor normative, Parlamentul optimizează principiul autonomiei parlamentare cu principiul preeminenței dreptului și cu principiul pluralismului politic, garantate de articolele 1 alin. (3) și 5 din Constituție.
Curtea a reținut că, în cadrul procedurilor de legiferare, principiul pluralismului politic presupune că Parlamentul trebuie să asigure posibilitatea participării opoziției parlamentare la adoptarea legilor. Astfel, chiar dacă majoritatea parlamentară are o viziune consolidată cu privire la necesitatea unei legi și voturile sale ar fi suficiente pentru a o adopta, majoritatea în discuție trebuie să asigure dreptul deputaților din cadrul opoziției parlamentare de a participa prin formularea întrebărilor și a propunerilor la proiectul de lege.
În același timp, Curtea a reținut că, în cadrul procedurilor de legiferare, Parlamentul trebuie să asigure deputații cu posibilitatea de a examina conținutul proiectului de lege printr-un schimb de opinii. Această etapă a procesului de legiferare este necesară, deoarece ea le oferă deputaților posibilitatea de a înțelege esența proiectului de lege propus spre examinare și contribuie la edificarea încrederii societății că legea a fost discutată pe larg până la adoptare.
Curtea a observat că de la prezentarea raportului Comisiei juridice, numiri și imunități asupra Legii contestate în ședința plenară și până la votarea ei în două lecturi a trecut aproximativ un minut. Este evident că într-o perioadă atât de scurtă, deputații din opoziția parlamentară nu au avut posibilitatea să supună dezbaterii Legea contestată prin formularea de întrebări și luări de cuvânt, deși dezacordul acestora cu privire la adoptarea Legii contestate era cunoscut de la începutul ședinței plenare.
Mai mult, având în vedere faptul că, în ultimii cinci ani, competența Președintelui Republicii de a coordona activitatea Serviciului de Informații și Securitate a fost supusă modificărilor frecvente, Curtea a reținut că interesul opoziției parlamentare de a formula întrebări și de a lua cuvântul cu privire la necesitatea modificărilor propuse era justificat. Astfel, Curtea a subliniat că acordarea posibilității deputaților de a-și susține punctul de vedere cu privire la proiectul de lege supus examinării reprezenta un element central al procedurii parlamentare.
În acest context, Curtea a reținut că votarea Legii contestate într-un regim accelerat, fără a-i asigura opoziției parlamentare posibilitatea de a pune întrebări sau de a lua cuvântul asupra subiectului supus examinării, excedă marjei discreționare a Parlamentului în domeniul organizării procedurilor parlamentare. Chiar dacă procedurile parlamentare au fost însoțite de proteste din partea opoziției parlamentare, acest fapt nu poate justifica adoptarea Legii contestate într-o procedură lipsită de dezbateri. Majoritatea parlamentară putea avea în vedere proceduri alternative, cum ar fi, de exemplu, amânarea ședinței plenare, organizarea consultărilor cu opoziția parlamentară pe marginea subiectelor cu privire la care există divergențe etc.
Curtea a subliniat că respectarea procedurilor parlamentare nu se limitează doar la asigurarea posibilității deputaților de a formula întrebări și de a avea intervenții la tribuna Parlamentului cu privire la proiectele de legi supuse examinării. Această abordare ar fi prea formalistă dacă deputații nu ar avea posibilitatea să solicite modificarea proiectelor de lege. Din acest motiv, articolul 73 din Constituție le garantează deputaților prerogativa de a prezenta propuneri și amendamente la proiectul de lege. Prerogativa în discuție le permite deputaților să propună modificarea proiectelor de legi dacă, de exemplu, acestea conțin prevederi care afectează în mod disproporționat drepturile și libertățile persoanelor. Prin urmare, acest element poate fi considerat central pentru procedura parlamentară. Legea fundamentală nu stabilește un termen pentru exercitarea dreptului în discuție. Pentru ca acest drept să fie garantat, parlamentarilor trebuie să li se acorde o perioadă de timp rezonabilă pentru formularea propunerilor și a amendamentelor la proiectele de legi examinate de Parlament.
În această cauză, Curtea a observat că, pe 1 decembrie 2020, proiectul Legii contestate a fost înregistrat la Secretariatul Parlamentului. În următoarea zi, pe 2 decembrie 2020, Comisia juridică, numiri și imunități a întocmit un Raport asupra proiectului de lege contestat. Ulterior, pe 3 decembrie 2020, Parlamentul a adoptat în două lecturi Legea contestată.
Curtea a reținut că, în cazul examinat, termenul oferit de Parlament pentru formularea propunerilor și amendamentelor la proiectul Legii contestate în prima lectură și în a doua lectură este insuficient, în special având în vedere obiectul de reglementare al Legii contestate, care viza excluderea unor competențe ale Președintelui Republicii referitoare la Serviciul de Informații și Securitate.
Curtea a reiterat că Parlamentul poate stabili termene pentru depunerea amendamentelor. Termenele în discuție trebuie să fie rezonabile, pentru a le permite deputaților să analizeze conținutul proiectului de lege și să formuleze amendamente. Având în vedere faptul că, în această cauză, Parlamentul nu a oferit un termen minim pentru formularea propunerilor și a amendamentelor la proiectul Legii contestate, acțiunile acestuia nu se încadrează în marja lui discreționară în domeniul organizării procedurilor parlamentare.
Stabilind încălcarea procedurilor parlamentare care își au o bază în principiile constituționale, Curții i-a fost suficient să declare neconstituționalitateaLegii nr. 218 din 3 decembrie 2020 pentru modificarea unor acte normative”.
Curtea Constituțională a declarat marți, 27 aprilie, neconstituționale Hotărârile aprobate de deputații PSRM – ȘOR privind revocarea mandatului de judecătoare constituțională a Domnicăi Manole și numirea avocatului Boris Lupașcu în funcția de judecător la Curtea Constituțională.
Tot marți, 27 aprilie, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională legea votată de deputații PSRM, cei ai Partidului ȘOR și platforma parlamentară „Pentru Moldova” în luna noiembrie a anului 2020, prin care Serviciul de Informații și Securitate (SIS) trece din subordinea președintelui în cea a Parlamentului.
