R. Moldova condamnată din nou la CtEDO pentru condiții inumane și degradante în timpul detenției în regiunea transnistreană
R. Moldova a fost condamnată din nou de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) într-un dosar pentru tratament inuman și degradant.
La 27 aprilie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Mîrca v. Republica Moldova și Rusia (cererea nr. 7845/06).
Potrivit rezumatului hotărârii, care a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova, cauza se referă la presupusa detenție ilegală a celor doi reclamanți, interdicția impusă acestora de a-și contacta rudele și relele tratamente suferite de către primul reclamant în timpul detenției sale în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.
Fiind acuzați de complicitate la evadarea unei persoane reținute, dată anterior în căutare de către structurile auto-proclamatei „republici moldovenești nistrene” (în continuare „rmn”) pentru un pretins omor, la 26 iulie 2004 reclamanții au fost arestați. În aceeași zi, „instanța de judecată” din orașul Bender l-a eliberat din detenție pe cel de-al doilea reclamant, care s-a angajat să nu părăsească orașul. Primului reclamant i-a fost aplicată măsura preventivă sub formă de arest pe o perioadă nedeterminată. La 26 noiembrie 2004 un pretins procuror din „rmn” a pornit urmărirea penală în privința reclamanților în legătură, incriminându-le complicitatea la evadarea persoanei reținute, acuzarea în acest sens fiindu-le înaintată la aceeași dată. Acel pretins procuror a indicat, inter alia, că pe parcursul urmăririi penale reclamanții au pretins că fuseseră supuși relelor tratamente de către miliția „rmn”, însă în lipsa oricăror dovezi de rele tratamente, plângerea lor a fost respinsă. La 20 mai 2005 „judecătoria orașului Bender” a prelungit arestul preventiv în privința reclamanților până la 9 septembrie 2005. Pretinsul procuror responsabil de caz a participat la acea ședință de judecată, însă nu s-a făcut nici o referire la participarea avocatului reclamanților. La 16 iunie 2005 reclamanții au fost condamnați la 3 ani de privațiune de libertate pentru complicitate la evadarea unei persoane, primul reclamant fiind ulterior eliberat în baza unui act de amnistie. La 3 ianuarie 2006, Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova i-a răspuns fratelui reclamanților că, din cauza situației tensionate din Bender, nu a fost posibil să defere justiției niciunul dintre milițienii „rmn”.
Ambii reclamanți s-au plâns în baza Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând condițiile inumane și degradante în timpul detenției, iar primul reclamant a invocat că fusese supus relelor tratamente în timpul detenției sale în „rmn”. De asemenea, reclamanții s-au plâns în baza Articolelor 5 § 1 și 6 § 1, motivând că fuseseră condamnați de către o instanță, care nu putea fi considerată independentă și instituită prin lege, și că fuseseră deținuți în baza unei decizii luate ilegal de către stricturile „rmn”. De asemenea, reclamanții s-au plâns în baza Articolului 8 din Convenție, din cauza refuzului autorizării întrevederilor cu rudele lor și că le fuseseră cenzurată corespondența. În cele din urmă, reclamanții s-au plâns în baza Articolului 13 din Convenție, invocând că nu dispuseseră de remedii efective în privința plângerilor lor în baza Articolelor 3, 5, 6 și 8 din Convenție.
Cu privire la jurisdicția statelor reclamate în baza Articolului 1, în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, Curtea a reiterat principiile generale menționate în hotărârile Ilașcu și alții v. Moldova și Rusia ([MC], nr. 48787/99, §§ 311-319, CEDO 2004-VII), Catan și alții v. Republica Moldova și Rusia ([MC], nr. 4337/04, 8252/05 și 18454/06, §§ 103-107, CEDO 2012) și, mai recent, Mozer v. Republica Moldova și Rusia ([MC], nr. 11138/10, §§ 97-98, 23 februarie 2016). Curtea a notat că, deși Republica Moldova nu deține un control efectiv asupra raioanelor sale de est, jurisdicția sa se răsfrânge asupra persoanelor care se află pe teritoriul său recunoscut de comunitatea internațională. Totuși, obligațiile pozitive ale Republicii Moldova în baza Articolului 1 din Convenție se limitează doar la luarea unor măsuri diplomatice, economice, judiciare și altele, în limitele competenței sale și ale dreptului internațional.
Cu referire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a notat că aceasta a contribuit militar și politic la crearea regimului separatist din „rmn” în anii 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, pre-citată, § 382). De asemenea, Curtea a notat că „rmn” continua să existe și să reziste eforturilor internaționale și ale Republicii Moldova de a soluționa conflictul și de a reinstaura democrația și statul de drept în regiune datorită suportului economic, politic și militar al Federației Ruse. Prin urmare, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra structurilor „rmn” în perioada relevantă, constatând responsabilitatea acesteia pentru încălcarea drepturilor reclamanților garantate de Convenție.
Astfel, Curtea a hotărât că Federația Rusă a încălcat Articolul 3 din Convenție cu privire la relele tratamente provocate primului reclamant, tratamentul medical insuficient în privința celui de-al doilea reclamant și condițiile inumane și degradante de detenție în privința ambilor reclamanți. De asemenea, Curtea a hotărât că Federația Rusă a încălcat Articolele 5 § 1, 6 § 1, 8 și 13 în privința ambilor reclamanți.
Curtea a obligat Federația Rusă să achite 20000 de euro primului reclamant și 12500 de euro celui de-al doilea reclamant, în calitate de despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum și 2100 de euro pentru costuri și cheltuieli.
