Decizia CtEDO în cauza Lebedinschi contra Moldovei
Curtea Europeană a Dreptului Omului (CtEDO) a prezentat astăzi, 16 iunie, hotărârea luată în cauza Lebedinschi contra Moldovei.
Adrian Lebedinschi, născut în 1976, în perioada de referinţă, activa în calitate de vice-comisar al sectorului Buiucani din Chişinău.
La 1 noiembrie 2008, reclamantul, fiind la serviciu, a fost lovit de o maşină. Înainte de a fi rănit, el a reuşit să evite accidentarea a doi civili.
După accident, reclamantul a fost dus de urgenţă la spital, cu diagnosticul: fractură incompletă la piciorul stâng, contuzie la piciorul drept, plămâni, sindrom de stres pulmonar şi şoc traumatic de gradul doi. Din cauza leziunilor, i-a fost amputat piciorul stâng, iar pe piciorul drept a fost implantat dispozitivul Ilizarov. Reclamantul are astfel proteză la piciorul drept.
La o dată nespecificată, autorităţile poliţieneşti au constatat că traumatismul reclamantului a survenit în timpul executării atribuţiilor sale de serviciu.
La 9 septembrie 2009 o comisiei medical-militară a Ministerului Afacerilor Interne (MAI) a stabilit că reclamantul este inapt pentru serviciul militar.
La 16 septembrie 2009, Comisia de expertiză medicală a vitalităţii din Chişinău a atribuit reclamantului primul grad de invaliditate. Un an mai târziu, autoritatea a confirmat gradul de invaliditate acordat.
În acelaşi timp, reclamantul a fost demis din funcţia sa.
La demiterea reclamantului i s-a calculat o indemnizaţie unică de asigurare în sumă de 36 655 de lei, calculată în temeiul Instrucţiunii provizorii privind asigurarea obligatorie de stat a colaboratorilor organelor afacerilor interne din 5 iulie 2004.
La 9 octombrie 2009, reclamantul a solicitat MAI, invocând aplicabilitatea Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, recalcularea indemnizaţiei unice, în cazul în care suma de asigurare constituind 743 850 de lei (salariul de 6198 de lei pentru 10 ani), iar procentul de pierdere fiind de 80%, astfel MAI urmând să achite suma de 595 080 de lei. MAI însă a refuzat.
La 11 noiembrie 2009, reclamantul a înaintat o acţiune în judecată împotriva MAI, invocând că a pierdut 100% din capacitatea sa de muncă şi a cerut 571 000 de lei (aproximativ 35 000 de euro) cu titlu de despăgubiri. În plus, reclamantul a solicitat plata dobânzii de întârziere, compensaţia prejudiciului moral.
Prin hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 5 octombrie 2010, a fost respinsă acţiunea reclamantului, instanţa considerând că MAI a aplicat corect Instrucţiunea din 5 iulie 2004. Instanţa a menţionat că potrivit Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, aceasta nu se aplică lucrătorilor de poliţie, cu excepţia celor angajaţi pe bază de contract.
Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2010, MAI a informat reclamantul că personalul de poliţie din care făcea parte a fost angajat prin contract individual de muncă.
La 15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel, invocând că în octombrie 1993 a semnat un contract cu MAI pentru o perioadă de nouă ani, zece luni şi douăzeci şi două zile şi că la 22 august 2005 a fost semnat un nou contract individual de muncă pentru o perioadă de cinci ani. Reclamantul a făcut distincţie între personalul cu care MAI a semnat un contract de muncă, cum era cazul său, şi cei angajaţi fără contract, şi anume trupele militare şi ofiţerii de carabinieri, unde avea loc un concurs pentru serviciul public.
Prin decizia din 16 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat şi a menţinut decizia instanţei inferioare.
În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolelor 6 şi 13 din Convenţie, că hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 5 octombrie 2010 şi decizia Curţii Supreme de Justiție din 16 februarie 2011 nu sunt motivate. El s-a plâns că prin refuzul instanţelor de a acorda compensaţie pentru pierderea capacităţii de muncă a fost încălcat dreptul său la respectarea bunurilor în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr 1.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art.6 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, observând că Curtea de Apel a respins acțiunea reclamantului pe motivul că dispozițiile instrucțiunii nu sunt aplicabile lucrătorilor din poliție, exceptând salariații angajați prin contract. În cererea sa de recurs, reclamantul a argumentat clar și explicit, prezentând dovezi, că a fost angajat în bază de contract.
Curtea a notat că chestiunea dacă reclamantul a putut beneficia de excepția rezervată pentru angajații prin contract putea fi distinsă logic și legal din chestiunea dacă instrucțiunile sunt aplicabile polițiștilor. Corespunzător, Curtea Supremă de Justiție putea furniza un răspuns specific la chestiunea respectivă și nu este posibil de a cunoaște dacă pur și simplu a ignorat argumentul reclamantului sau dacă a intenționat să-l respingă fără nici o motivare.
În ceea ce privește pretinsa violare a art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție, Curtea nu a putut specula în ceea ce privește finalitatea procedurilor, chiar presupunând că instanța supremă ar fi răspuns la argumentul reclamantului și opina că respingerea acțiunii reclamantului era arbitrară. În continuare Curtea a notat că nu există practică națională ce ar recunoaște dreptul la indemnizație pentru pierderea capacității de muncă a polițiștilor într-o situație similară cea a reclamantului. Corespunzător ea nu a putut stabili că interesul pecuniar a reclamantului a fost stabilit suficient pentru a impune plata compensației. Curtea a concluzionat că reclamantul nu poate pretinde o „posesie” în sensul articolului 1 Protocolul adițional la Convenție.
Reclamantul a cerut 47 300 de euro cu titlu de prejudiciu material, 3 200 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 2 300 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat reclamantului 3 200 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 2 300 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
