Parcul din orașul italian Florența unde a locuit moldoveanca Viorica Zaiaț, care a murit singură la 45 de ani într-o baracă de lemn, îi va purta numele
Parcul Spitalului Universitar Careggi din orașul italian Florența, acolo unde și-a trăit ultimii ani din viață moldoveanca Viorica Zaiaț, care s-a stins din viață la 45 de ani se va numi „Zona verde Viorica Zaiaț”. Ideea a fost lansată de publicația Corriere Fiorentino și a fost adoptată rapid de autorități, transmite Corriere Fiorentino.
Conducerea Spitalului Universitar Careggi din Florența și reprezentanții primăriei orașului, în frunte cu primarul Dario Nardella, au hotărât să dedice un spațiu verde Vioricăi Zaiaț, moldoveanca moartă la 45 de ani de ciroză hepatică, într-o baracă de pe teritoriul grădinii respective.
În ultimii ani, femeia a îngrijit plantele și a avut grijă de pisicile fără stăpân care căutau adăpost în parcul din apropierea spitalului. Viorica trăia acolo, într-o baracă de lemn, deși era o femeie deosebit de educată și instruită, cu o facultate absolvită și vorbitoare de 6 limbi străine.
Deși nu există deocamdată un document semnat oficial, directorul general de la Careggi, Rocco Damone, a spus „da” ideii lansate de Corriere Fiorentino, cea de a dedica grădina Vioricăi. Potrivit presei locale, ideea a fost susținută și de autoritățile locale. Consilierul local Sara Funaro îi va contacta în următoarele ore pe cei de la Spitalul Careggi pentru a demara procedurile.
Viorica Zaiaț a murit la vârsta de 45 de ani, într-o baracă de lemn din curtea spitalului Careggi din Florența.
Viorica, șase limbi și o diplomă. Povestea moldovencei care a murit într-o baracă de lemn din Italia
Era o fată frumoasă, avea o diplomă de facultate și vorbea șase limbi. Viorica a murit pe stradă, la vârsta de 45 de ani, într-o baracă de lemn din curtea spitalului Careggi din Florența, uitată de toată lumea. Au fost cinci persoane la înmormântarea de la Trespiano. Nici măcar un preot, nici măcar o rugăciune. A murit fără să apară la știri. Era o persoană cu o inimă și o poveste. Nimeni nu o poate readuce la viață, dar povestea ei putem și vrem să o spunem, continuă autorul.
Era 20 octombrie 2011, când ne-am întâlnit cu Viorica. „Vin din Moldova și am pierdut totul – a spus ea pentru Corriere Fiorentino – mi-am pierdut soțul, casa, locul de muncă”. Caritas a ajutat-o: pături, haine, „o tabletă” pentru un nou început. Atunci Viorica a revenit la viață. A început să lucreze ca interpretă pentru un judecător. Muncă prost plătită, doar cât să cumperi de mâncare. Ar fi putut să-și refacă viața, să închirieze o casă, să redescopere iubirea, dar în adâncul sufletului său avea întuneric. Mulți i-au spus să meargă să facă tratament, dar ea a fost încăpăținată. După zâmbetul său se ascundeau chinurile.
Peste un timp, și-a găsit de lucru la Esselunga, la o casierie. Părea aceeași persoană, dar diferită. Unghiile îngrijite, părul curgător, strălucitor. Reuşise să învingă soarta. Ea a spus că și datorită acelui articol din Corriere Fiorentino a reușit să-și găsească de lucru. În sfârșit, viață nouă, era fericită. Așa mi-a spus. Locuia într-un azil de bătrâni. Cumpărase o mașină nouă, dar a avut un accident din care a ieșit cu viață printr-un miracol. A fost în spital, apoi a încetat să lucreze. La supermarket nu au mai văzut-o, niciunul dintre colegii săi nu știa nimic despre ea. Apoi, într-o zi, un telefon: „M-am întors să locuiesc în baracă”.
Un accident a fost suficient pentru a-i readuce fantomele. Viorica s-a întors acolo, în iadul putrescent din baracă… Părul ras la zero. Începuse să bea… Alvaro, un medic voluntar în vârstă, s-a îndrăgostit de ea, ajutând-o cu tratamentul. Și preotul Bisericii San Giovanni Battista, în fiecare zi. Îi oferea prânzul și cina gratuite. Erau doar ei în viața Vioricăi. Suflete rare. Au insistat: „Trebuie să te vindeci, trebuie să te întorci la clinică”. Viorica avea asistent social, o implora și ea. Dar nimeni nu a putut-o forța. Sau poate da. Într-o zi sună telefonul, doctorul, de cealaltă parte a receptorului: „Viorica a murit”.
Cel mai ieftin sicriu cumpărat de cei puțini care te-au cunoscut. La morgă Marius și Andrian, doi oameni fără adăpost… După înmormântare, ne-am dus să aflăm despre trecutul tău. În baracă am găsit fotografiile de la nuntă, le-ai ținut într-un jurnal. Așa am revenit la numele fostului ei soț. Am fost să-l vizităm la Rimini, el fiind italian. Viorica a locuit cu el aproape zece ani. Câte descoperiri, câtă viață în spatele fiecărui drum (…). De la el am aflat că tatăl Vioricăi a murit când ea era mică, mama ei a fost găsită moartă pe un drum de țară din Moldova. Astea sunt fantomele. De asta a început să bea, ca să uite…
Moldova, cea mai săracă țară din Europa. Născut la Sîngerei: copii beți în parcuri, noroi și zăpadă pe străzi, autobuze comuniste cu motoare care zboară, căruțe trase de cai, femei cu batiste, clădiri sovietice cu sobe. Și apoi orfani crescuți fără mame lăsate să fie îngrijitoare, sau supți de mizerie. Ea era una dintre ei. A confirmat și cel mai bun prieten al său, din Moldova. El a spus că Viorica a crescut într-un orfelinat în lipsa mângâierii.
