Mărturii ale locuitorilor din Donețk și Lugansk despre „mobilizarea militară” și soarta celor care au ajuns pe câmpul de luptă: „La începutul mobilizării, bărbații erau scoși din transport, prinși pe stradă, la orice colț, sau primeau acasă citația de mobilizare”, „Oamenii sunt forțați și înșelați. Parcă ar fi prizonieri sau deținuți”

Rusia spune că scopul principial al „operațiunii speciale” pe care a început-o pe 24 februarie curent în Ucraina este protejarea locuitorilor din Donețk și Lugansk. Jurnaliștii de la Novaya Gazeta, publicație independentă din Rusia, au reușit să discute cu unii oameni din Donețk și Lugansk despre mobilizarea generală din cele două regiuni, dar și despre ce cred oamenii de acolo despre evenimentele care se întâmplă în Ucraina.

În Rusia nu există mobilizare, dar în cele două „republici”, pe care Rusia spune că le apără, a avut loc o mobilizare militară generală. După ce la 12 martie, Novaya Gazeta a publicat un articol în care martorii oculari povestesc despre modul în care a avut loc mobilizarea forțată în Donețk, la adresa redacției au venit multe scrisori de la rudele celor care au intrat în unitățile de luptă și chiar de la acei bărbați care se ascund de mobilizare.

Iată unele istorii ale oamenilor din Donețk și Lugansk

„Nu vrem să luptăm”
„Toți bărbații cu vârsta între 18 și 55 de ani trebuie să meargă la război. La începutul mobilizării, bărbații erau scoși din transportul public, prinși pe stradă sau primeau acasă citația privind mobilizarea. Unii bărbați fugeau spre locul de muncă de teamă continuă să nu fie luați. O săptămână mai târziu, mai multor bărbați le-au fost înmânate citațiile (știu sigur despre cei care lucrează în fabrici, în minister, în depozite). Totuși, nu toată lumea a primit aceste citații. Mulți bărbați stau acasă deja de trei săptămâni, cei care locuiesc la primele etaje au grijă să nu fie observați de afară, nu aprind lumina. Iubitul meu stă acasă împreună cu vreo 10 prieteni. Eu locuiesc într-un oraș nu departe de linia [frontului]. De trei săptămâni auzim constant bombardamente. Este foarte înfricoșător. Vrem pace!”, scrie Elena din regiunea Lugansk.

„Forțați și înșelați”
Serghei este student la Universitatea de Medicină din Donețk. Pe 22 februarie, el și colegii lui au primit un telefon de la decanat. Li s-a spus că nu vor fi mobilizați, dar trebuie să meargă la biroul de înregistrare și înrolare militară pentru a lua niște certificate.

„Prietenii mei au mers în aceeași zi, eu am decis să merg a doua zi și asta m-a salvat. Cei care au mers după acel „certificat” au fost imediat înregistrați în lista de „voluntari”. În general, nu cred că decanul nostru ar minți studenții din propria inițiativă. Cel mai probabil, toate acestea au fost făcute la indicația rectorului Grigori Anatolevici Ignatenko, care mai apoi a vorbit la televiziunea locală despre „studenții buni care au decis să apere republica”.

– Și ce faci de atunci?
– Mă ascund.
– Acasă?
– În altă parte, desigur. Acasă pot să mă verifice, să aducă o citație.
– Te ascunzi deja de patru săptămâni?
– Da, din 22 februarie nu mai merg nicăieri. Am venit și stau. În prima săptămână prindeau bărbații la fiecare colț. În a doua săptămână era mai puțin tensionat. Dar acum, rudele îmi spun că, din nou sunt polițiști la fiecare colț, îi verifică pe toți, pe unii îi duc la locurile de mobilizare.
– Dar colegii tăi de facultate?
– Cât timp au fost aici, am comunicat cu ei prin mesaje. Condițiile acolo erau dezgustătoare. Unii dintre ei nu aveau uniforme de iarnă și li se dădeau uniforme de vară. Prietenii mei au dormit jos, pe beton, până când părinții le-au adus covorașe și saci de dormit. Împreună cu cei trei prieteni ai mei mai erau câteva sute de oameni. Prietenii mei sunt încă norocoși, au fost trimiși în subdiviziunea militară, iar cei care au plecat mai târziu (care au fost mobilizați prin înșelăciune sau intimidări), au fost deja trimiși în artilerie, unii în subdiviziunea de lunetiști. Aici, de exemplu, în Gorlovka, minerii sunt în subdiviziunea medicală, iar studenții la medicină au fost trimiși pur și simplu ca luptători obișnuiți. Desigur, la început li s-a spus că va fi doar antrenamente, dar după câteva zile a devenit clar că sunt trimiși la Herson și Mariupol.

– Ce vârstă aveți toți?
– 22-23 ani.
– Acum ai legătură cu colegii tăi?
– Reușesc uneori să transmită mesaje părinților. Din câte am înțeles, au găsit un telefon undeva și trimit mesaje scurte „Suntem în viață” și gata, astea sunt toate informațiile.
– Care este starea lor de spirit? Ce dispoziție au?
– Ce fel de dispoziție poate fi când ai fost forțat și înșelat? Nimeni nu și-a dorit asta, aici nu sunt voluntari. Toate acestea se fac prin înșelăciune, șantaj – oamenii sunt șantajați prin concediere, exmatriculare din universități, închisoare, amendă de 200 de mii.

Un soldat avea dureri de stomac, avea sângerări, dar timp de patru zile nu i-au permis să plece. Spuneau: „Nu-i nimic, stai”. În a patra zi, când starea lui de sănătate a devenit critică, a fost eliberat. Peste câteva zile am aflat de la cunoscuții care lucrează într-un spital din orașul în care se aflau trupele militare că unul dintre recruții lor a murit din cauza sângerării gastrice. Nu știu dacă este anume acel soldat sau poate altul, dar cazul s-a întâmplat în același oraș.

– Știi ceva despre acei colegi care participă la lupte?

– Știu doar că, cei care au fost repartizați la artilerie, lunetişti, trăgători – au fost trimiși în Mariupol. Una dintre colegele mele de grupă a fost recent transferată în secția de chirurgie. Acolo, un student (dar nu de la universitatea noastră) spune că dintre toți recruții, acolo unde erau, doar el a supraviețuit.

„Nu ne-au acordat nicio protecție”
„Sunt din Donețk și confirm mobilizarea voluntar-obligatorie. Ruda mea apropiată a fost dusă pe front în prima zi, deoarece este un simplu muncitor la o întreprindere de stat și, după cum știți, nimeni nu cere acordul acestor oameni. Ne-am gândit că va reveni, întrucât are două certificate: unul din motive de sănătate și al doilea pentru îngrijirea unui bolnav. Cu toate acestea, certificatele nu l-a ajutat. A petrecut o zi în aer liber, îmbrăcat în haine ușoare în ploaie, apoi a fost trimis într-un loc necunoscut.

Din 10 martie, nu mai avem legătură cu el. Eu și locuitorilor republicii suntem foarte indignați de ceea ce se întâmplă. Ruda mea spune că împreună cu el erau și alte persoane cu certificate care confirmă că nu pot lupta, dar acest lucru nu deranjează pe nimeni. Sunt mulți ca noi: muncitori simpli… Sperăm doar că vom primi măcar un mesaj cu textul: „Sunt viu, sănătos. Voi fi acasă în curând”.

„Aș vrea să știe măcar cineva: războiul din Donețk nu s-a încheiat și nu a existat niciun fel de protecție care ne-a fost promisă”, spune Victoria din Donețk.

Am contactat-o ​​pe Victoria. Ea a spus că ruda ei se află „în afara republicilor” și încă nu se știe nimic despre soarta acesteia. Potrivit Victoriei, a început următorul val de mobilizare: „La autogara centrală a orașului meu, din nou, bărbații au fost luați pur și simplu din autobuze”.

„Oamenii de la putere pur și simplu au înnebunit”
Svetlana are 32 de ani și vorbește foarte atent cu jurnaliștii de la Novaya Gazeta. Se simte că este speriată.

– Nu numai în Donețk oamenii sunt tratați ca niște câini. În Lugansk bărbații la fel sunt prinși pe străzi. Sunt luați cu forța. Oamenii sunt speriați, le este frică să iasă din casă. Foarte înfricoșător. Pur și simplu vin, vă întreabă vârsta, vă încarcă într-un autobuz și vă iau. Nu există niciun fel de citații. Nelegiuire totală. După ora 18:00 este periculos să ieși afară. Ei stau în diferite cartiere ale orașului și îi întreabă direct pe trecători: „Vârsta?”, „Vârsta?”, „Vârsta?”. Și îi iau imediat.

Aici colectăm alimente, produse de igienă personală, haine, pentru că cei care au fost mobilizați nu sunt hrăniți și deseori li se ia ceea ce transmit rudele.

Coletele noastre ajung, dar acolo au „legile închisorii”, ceea ce transmitem noi ajung la alții. Este un fel de coșmar. Este groaznic să trăiești cu o asemenea atitudine din partea autorităților. Dacă o persoană refuză să meargă cu ei, amenință cu violență. Oamenii de la putere sunt pur și simplu nebuni. Este un idiotism.

– A fost cineva mobilizat din familia ta?
– Nu. Încercăm să prevenim acest lucru. Prin toate mijloacele.
– Există cineva care poate fi mobilizat, dar se ascunde?
– Desigur. Pentru ce? Aceasta este o prostie totală.
– Sunt mulți care se ascund?
– Cu siguranță. Toți cei care au posibilitatea se ascund.
– De ce se ascund oamenii?
– Pentru ce? Familiile noastre sunt aproape împărțite în jumătate! Prin linia [dintre Ucraina și „LDNR”]! Și acum toți tații sunt mobilizați să meargă acolo, împotriva copiilor lor? Asta e o prostie! O situație absurdă! Unii cunoscuți au suferit accidente vasculare cerebrale – atacuri de cord chiar înainte de a ajunge acolo. Și, desigur, mulți se ascund.

– Au fost din cei care au vrut să meargă?

– Da. Întotdeauna există asemenea oameni. Fără ei nu se poate întâmpla așa ceva, este ceva firesc. Dar ei sunt puțini. Desigur, îmi asum un risc acum când vorbesc. Cu toții trăim cu frică. În general, pe străzi sunt în mare parte femei. Sunt foarte puțini bărbați. Suntem ca într-o cușcă, înspăimântați, speriați. Toată lumea este speriată. Tuturor le este foarte frică de tot.

– Există vreo rezistență în rândul oamenilor?

– Nu! Cum să se opună oamenilor înarmați? Seara au venit la noi acasă patru persoane înarmate, cum să opunem rezistență? Nicicum. Ce fel de rezistență?! Desigur că nu. Toată lumea vrea să trăiască.

– Ce fac femeile?

– Femeile lucrează pentru întreaga familie. Dar ce putem face? Eu am un copil mic – ce pot face? Eu merg la muncă. Și eu trebuie să trăiesc cumva. Nu avem încotro. Am avut unde pleca, dar acolo pur și simplu au distrus tot orașul. Din păcate, nu avem libertatea de a alege, de a vorbi.

– Orașul despre care vorbești este pe teritoriul Ucrainei?

– Da. Este groaznic. Cu toții așteptăm ca asta să se termine. Este o nebunie. Atunci, în 2014, într-o clipă au tras o linie, doar că nu ne-a afectat atât de mult. Acum… Este o lume a absurdității în care trăim. Pur și simplu este imposibil de înțeles.

„Parcă ar fi prizonieri sau deținuți”
Olga scrie din Donețk. Ea crede că tot ceea ce se întâmplă este ilegal și cere ca informația pe care o oferă să fie răspândită:

„Totul este adevărat, este teribil. Bărbații sunt luați de pe stradă, scoși din autobuze, mașinile sunt oprite, citațiile sunt aduse la domiciliu, universități și locuri de muncă. Peste tot este scris că sunt voluntari, dar aceștia sunt nevoiți să meargă la biroul de înregistrare și înrolare militară fiind amenințați că vor fi concediați, exmatriculați sau că riscă răspundere penală. Logodnicul meu a primit și el citație, au sunat și au spus să o ridic de urgență, în caz contrar va răspunde penal. Logodnicul meu a mers la biroul militar de înregistrare și înrolare pe 26.02.22.

Oamenii sunt aduși de pe tot teritoriul „LDNR”, de la 18 la 55 de ani. Bărbații nu sunt învățați ce trebuie să facă, nu trec nici controlul medical.

În prima zi li s-au dat uniforme și pantofi, au fost duși la o școală din orașul Ilovaisk, au dormit pe jos, au stat jumătate de zi afară, în frig. În primele zile nu i-au hrănit, după care li s-a dat ceva de mâncare de câteva ori pe zi. Apă caldă nu aveau, iar apă rece aveau uneori. Sunt foarte mulți oameni, nu au WC, doar o groapă afară. Este o atitudine inumană, mulți băieți s-au îmbolnavit. În timpul nopții încărcau ceva în mașini.

Odată prietenul meu nu a închis [telefonul] și am auzit o discuție cu un superior al său. Aveam impresia de parcă ar fi prizonieri sau deținuți, era înfricoșător să aud și să înțeleg că totul se întâmplă cu cetățenii țării tale. Mulți băieți și bărbați se simt rău și sunt luați de ambulanță pentru că nici măcar nu le este verificată starea lor de sănătate. Un tânăr a spus că are astm, dar oricum l-au luat și, într-o zi, din cauza condițiilor, și-a pierdut cunoștința. Sunt luați tineri cu astm bronșic, boli de inimă, vedere slabă și alte afecțiuni de sănătate.

Pe 3 martie 22, ora 6:00, pe toți i-au trezit, le-au dat arme. Unora nu le-au dat cartușe, nu le-au arătat cum să folosească armele. Au stat afară în ploaie toată ziua, noaptea au fost duși la gară și urcați în tren. Acolo au fost hrăniți o singură dată. Timp de o săptămână nu au făcut baie, unii erau bolnavi, nu li se spunea unde și cu ce scop îi duc. Au fost duși la Herson și de acolo, legătura cu ei a fost întreruptă.

Prietenul meu a spus că atitudinea și condițiile sunt strașnice, ar spune multe, dar nu poate. De mai bine de o săptămână nu avem legătură, nu este clar ce se întâmplă cu el, cu ei acolo. Au promis că vor exista antrenamente, o pregătire elementară, dar în realitatea bărbații au fost duși în locuri și cu scopuri necunoscute, dar, de fapt, putem presupune unde sunt.

Cineva stă în spatele mobilizării și trimiterii în punctele fierbinți a bărbaților care nu au fost antrenați să lupte. Acești oameni ar trebui să fie trași la răspundere.

E înfricoșător să citești listele de prizonieri, răniți și morți… E înfricoșător să nu știi unde sunt și ce s-a întâmplat cu ei. Trebuie să salvăm viețile bărbaților și tinerilor noștri. Aproape că nu mai sunt bărbați în oraș, rămân doar copii, adolescenți și bătrâni. Situația este grea, bombardamentele continuă, iar familiile rămân fără putere, protecție și ajutor”.

„Este josnic să dorim unul altuia moartea”
Ekaterina provine dintr-un localitate mică, care, potrivit ei, este situată „pe teritoriul temporar necontrolat al Ucrainei”, deși oficial în Rusia se obișnuiește să se spună „Republica Populară Donețk”. Mobilizarea în localitate a început pe 19 februarie.

L-au luat pe tatăl ei. Iată ce spune ea:

„Au fost aduși la biroul militar de înmatriculare și înrolare și au fost încadrați într-un pluton antitanc. Prima noapte au petrecut-o în clădirea unei școli profesionale. Pe 23 februarie au fost transferați într-un alt oraș, stabiliți într-un cămin, în care erau două toalete pentru 500 de persoane. Apă în clădire nu era. Aveau probleme și cu apa potabilă. Totuși, până seara au fost hrăniți. O zi sau două mai târziu au fost transferați la (…), un sat de lângă Volnovaha, unde au stat câteva zile. Nimeni nu i-a hrănit. După cum spunea tata, au prins o gâscă și au gătit supă din ea. Împreună cu el în acel sat erau 70 de oameni din localitatea noastră. Bărbații au început să se îmbolnăvească, soțiile lor au pregătit pentru ei pachete cu haine calde, mâncare și medicamente. Aceste colete foarte greu au fost livrate. De pe 5 martie, timp de o săptămână, nu am avut nicio legătură cu ei. Nu a reușit să primească al doilea colet, deoarece plutonul său a fost transferat în alt loc. O săptămână mai târziu, a scris că este viu, a spus unde se află. Acum din nou nu avem legătură cu el”, spune Ekaterina.

L-au luat și pe fratele ei în vârstă de 20 de ani, chiar de pe stradă din Donețk: „A fost trimis la Novoazovsk, repartizat în divizia de lunetiști. Încă din copilărie a avut probleme cu vederea și splina, nu este apt pentru serviciul militar. I s-a permis să plece acasă, deoarece are pneumonie”.

Am sunat-o pe Ekaterina.

– Știi unde au fost trimise rudele și prietenii tăi?

– (…) Fiul vecinului nostru a fost trimis lângă Sumî (are 19-20 de ani), cineva a fost trimis în Crimeea, cineva lângă Harkov. Femeile s-au panicat, unele au mers la autoritatea militară din Donețk pentru a afla ce se întâmplă. A doua zi, în localitatea noastră au venit reprezentanții Ministerului Securității Statului și au organizat o „discuție explicativă”, au spus că civilii nu au fost trimiși în prima linie. Și l-au schimbat imediat pe șeful căruia se supun cei mobilizați. Pentru ca nimeni să nu sune pe nimeni și să nu spună nimic.

– Unde este tatăl tău acum?

– Locul de dislocare este permanent schimbat.

– Tatăl tău nu a încercat să se ascundă?

– Nu, nu s-a ascuns. (…) Și în familia noastră există poziții politice diferite. Este clar că nu au fost mobilizați de bunăvoie. Nu pot răspunde pentru el, nu știu ce simte acum, nu avem legătură cu el. Dar au fost cei care nu au vrut să meargă. Sunt și din cei care sunt încă ascunși. Mulți oameni se ascund.

– Cunoști pe cineva?

– Nașul surorii mele a încercat să se ascundă, dar nu a reușit. El are viziuni pro-ucrainene. Și a fost trimis acolo unde se desfășoară luptele.

– Când fratele tău își va reveni, îl vor lua din nou?

– Da.

– El vrea sau nu?

– Nu cred că vrea. Nu am vorbit cu el despre asta. El face jurnalism sau, după cum cred eu, propagandă. Altfel nu este posibil. Cu siguranță nu există mass-media independentă acolo. Și chiar înainte de toate aceste evenimente, am discutat despre asta cu el. A înțeles că trebuie să plece, că asta nu poate continua.

– Vei părăsi „Republica Populară Donețk”?

– Da. voi merge în Rusia.

„Am fost foarte surprinși de această evacuare”
Vitali are 18 ani și este din „Republica Populară Donețk”. A scăpat ca prin minune de mobilizare. Fiind student la o universitate rusă, acesta a fost lăsat să plece de pe teritoriul „republicii”, unde se afla în vacanță. Tatăl său a fost mobilizat.

– Cum ai reușit să mergi în Rusia?

– La punctul de control (înainte de graniță) mi-au verificat documentele. Nici nu credeam că voi ajunge în Rusia, dar aveam un certificat de la o universitate rusă și nu eram înregistrat la biroul militar de înrolare. Eu am intrat în Rusia, celorlalți nu le-au permis.

– Cum l-au luat pe tatăl tău?

– La locul de muncă al tatălui meu au venit 400 de citații. Și tatăl meu este ofițer de rezervă. În urmă cu un an, a fost chemat într-o tabără de pregătire militară, în „Republica Populară Donețk” asta este o procedură absolut normală: oricine poate primi o citație și trebuie să meargă la biroul de înregistrare și înrolare militară pentru a trece o pregătire militară de cinci zile. Pe 20 februarie a venit, la fel, o asemenea citație de pregătire militară și tatăl meu a fost luat.

– Unde au fost trimiși?

– Am sperat până la urmă că cei mobilizați nu vor fi trimiși în (…) [în zonele de luptă]. Aceștia sunt muncitori obișnuiți, mineri. Dar acum o săptămână s-a dovedit că la Mariupol au murit mai multe persoane din rândul celor mobilizați.

– De unde ai aflat?

– Orașul nostru este mic. Toată lumea se cunoaște. Soțul prietenei mamei era și el la Mariupol.

În Donețk trebuia să fie organizat un protest împotriva mobilizării. Însă centrul orașului a fost bombardat cu o rachetă Tochka-U. Nimeni nu înțelege cine a lansat-o, dar se spune că scopul acestei rachete ar fi fost „anularea” mitingul din apropierea administrației președintelui nostru Pușilin.

Unii dintre mobilizații noștri au fost trimiși (…) la niște exerciții. Și acum câteva zile, mulți dintre acești bărbați au început să-și sune rudele de pe teritoriul Ucrainei… Este înfricoșător când muncitorii obișnuiți sunt trimiși să lupte. Tatăl meu la început a primit arme, dar nu și cartușe.

– Știi unde este acum tatăl tău?

– Era în Volnovaha. Acolo ei păstrează ordinea publică. Dar acum câteva zile au fost mutați înapoi pe teritoriul „Republica Populară Donețk”. Și, în ciuda faptului că ei nu participă la ostilități, au deja patru morți și câțiva răniți în batalionul lor din cauza minelor.

– Când a început evacuarea oamenilor, ați presupus la ce va duce asta?

– Nimeni din cercul meu nu a fost evacuat. Cu toții avem apartamente, muncim. Era bine. Am fost surprinși de evacuarea din orașul nostru, pentru că totul era liniștit. Nici măcar în 2014 nu au fost asemenea evacuări pe scară largă.

– Care sunt stările de spirit din familia ta?

– Încercăm să nu fim descurajați. Ne amintim de 2014. Atunci nu era apă, nici electricitate, nu se putea cumpăra nimic din magazine. Acum avem niște bani, reușim cumva să trăim. Când tatăl meu a ajuns în Volnovaha ne făceam griji pentru că acesta nu mai este teritoriul „Republicii Populare Donețk”. Sperăm că în curând va fi demobilizat. Ne încurajăm unii pe alții.

Eu mă consider rus, deși tatăl meu este ucrainean. Acum e greu să te simți rus. Mulți oameni din lume au început să-i trateze urât pe ruși deoarece cred că oamenii simpli iau parte la asta. Nu este adevarat”.