Războiul, o „bulă de confort” umplută cu sânge
Pentru prima dată în cei peste doi ani și jumătate de la începutul invaziei ruse în Ucraina, roata s-a inversat – trupele ucrainene au intrat pe teritoriul rus, ocupând aproape 100 de localități. Și este pentru prima oară de la cel de-al Doilea Război Mondial când a fost invadată Rusia. Ocuparea de către ucraineni a regiunii Kursk este cel mai important eveniment militar din luna august.
Peste 130 de mii de ruși s-au văzut nevoiți să fugă sau să fie evacuați. Asta deși, inițial, așa-numita mass-medie rusă declara că situația se află sub control. Acum, propaganda Kremlinului încearcă să convingă oamenii că Ucraina este țara atacatoare – dovadă fiind, potrivit acesteia, Kursk. Războiul însă nu a început la 6 august 2024, ci pe 24 februarie 2022, când armata rusă a invadat Ucraina din opt părți, încercând să ia Kievul și fiind sigură că „operațiunea specială” nu va dura mai mult de trei zile.
Cele trei zile s-au transformat în mai bine de doi ani de măcel al populației ucrainene de către agresorii ruși. Ucraina, evident, apărându-se, a trebuit să ia măsuri, care, uneori, pot fi similare cu cele ale atacatorilor, cum ar fi ocuparea teritoriului adversarului. Frontiera a fost slab apărată, în mare parte de soldați tineri, recruți, unii dintre care s-au predat sau și-au abandonat pozițiile, iar alții și-au pierdut viețile.
Curios este faptul că, până de curând, oficialii ruși, în frunte cu Putin, declarau că recruții (care, de regulă, au vârsta cuprinsă între 18 și 20 de ani) nu vor fi trimiși la război. Astăzi însă vedem că situația a luat o nouă cotitură – militarii tot mai des se pronunță în favoarea ideii de a trimite recruții în prima linie a frontului. Părinții acestora sunt, bineînțeles, îngrijorați, căutând ajutor la diverse ONG-uri, iar cei ai căror copii deja se află în Kursk și nu mai au legătură cu ei se adresează chiar și Ucrainei în speranța de a afla soarta lor, „dușmanul” dovedindu-se a fi mai deschis să întindă o mână de ajutor decât cei „apropiați”.
Dar ce face restul populației ruse? Tace! Pentru că „tăcerea este de aur”. Așa nu vei fi luat la ochi, iar în Rusia contemporană, „luatul la ochi” rezultă, deseori, cu detenția, și detenția – cu mobilizarea, mobilizarea – cu moartea sau, în cel mai bun caz, cu luarea în captivitate.
Astfel, oamenii preferă să tacă, să nu-și pună întrebări de felul: de ce țara lor a atacat-o pe cea vecină, de ce nimeni nu i se opune lui Putin, de ce puterea de decizie este în mâna oligarhilor, de ce un stat care produce gaz îl vinde scump propriilor cetățeni, de ce o țară cu resurse bogate trăiește în sărăcie?
Potrivit Serviciului Federal de Statistică Rosstat, doar 9,3% din populația F. Ruse se află la limita sărăciei. Manipularea statisticii Rosstat însă e o chestiune bine știută – chiar și acum, în calculele sale pentru anul 2023, acesta s-a bazat pe costul coșului minim de consum pentru trimestrul 4 din anul 2020. În trei ani însă lucrurile s-au schimbat, prețurile la fel. În timp ce oficialitățile ruse încearcă să prezinte o statistică îmbucurătoare, micșorând pe hârtie numărul săracilor în țară, realitatea a fost prezentată de Centrul pentru analiză macroeconomică și prognoză pe termen scurt. Instituția a calculat ponderea populației ruse care este nevoită să aleagă între a cumpăra alimente sau a cumpăra haine și încălțăminte, și asta pentru că nu are suficiente finanțe. Astfel, în anul 2023, numărul acestor oameni era de 33%, adică fiecare a treia persoană din Rusia este nevoită să facă această alegere.
Și, oricum, oamenii tac. Ei preferă să trăiască în sărăcie, jefuiți de propriul stat, conduși de un tiran, decât să lupte. Pentru că aceasta ar însemna să iasă din „zona de confort”, care de mult nu mai este confortabilă, dar, în schimb, stabilă, iar stabilitatea este un fel de obișnuință parazit. E mai bine să trăiești în sărăcie decât să-ți pui întrebări. E convenabil să zici că nu știi nimic și să rămâi în acea „bulă de confort”, care se îngustează pe zi ce trece sufocându-te, decât să începi să judeci.
Ucrainenii totuși i-au scos din această „bulă” mai întâi pe locuitorii din Belgorod, iar acum, pe cei din Kursk. Ceilalți ruși (bine, o bună parte dintre ei) continuă să rămână indiferenți nu doar față de soarta fraților vecini, dar și față de cea a concetățenilor, preferând să-și țină ochii închiși.
Tot cu ochii strâns închiși stau și cetățenii noștri care încă mai tânjesc după comunism și nu pot ieși din așa-numita „zonă de tânjeală” de mai bine de 30 de ani. Și asta în pofida faptului că acea perioadă le-a închis calea spre ascensiunea profesională, libertatea de a gândi și a vorbi, silindu-i să rămână blocați în această bulă.
Paradoxal, dar printre nostalgicii URSS se enumeră și tineri, care n-au nici cea mai vagă idee despre perioada respectivă – acestora „nostalgia” le-a fost transmisă odată cu laptele matern. Ei nu cunosc istoria, nu sunt la curent cu faptele și nici măcar nu-și pun întrebări, pentru că acest lucru i-ar determina să se informeze, iar informarea presupune efort, care, iarăși, te silește să ieși din zona de confort.
Între timp, războiul de la hotar se transformă într-o chestiune banală. Oamenii au încetat să se întrebe cine/ce ar putea pune capăt acestor atrocități, războiul riscând să devină, la fel, o „bulă de confort” umplută cu sânge. Cine sau ce ar putea să spargă această „bulă”? E nevoie oare de o bubuitură la ușa fiecărui „adormit”?
