Monumentul torturii
E îmbucurător faptul că actuala guvernare e pornită să dea de lucru artiştilor plastici. Totuşi, iniţiativa premierului Vlad Filat de a ctitori şi instala în mai puţin de patru luni în faţa clădirii Parlamentului un Monument al victimelor torturii mi se pare puţin deplasată.
E adevărat că ştirea apărută în presa locală despre iniţiativa premierului a fost foarte laconică. Poate ca dl Filat nu se gândeşte la un ansamblu sculptural monumental, aşa cum au înţeles cei care au citit ştirea, ci doar la un act simbolic, bunăoară, la instalarea unui obiect destul de simplu – o bucată de stâncă sau o plachetă turnată în bronz, pe care să fie incrustată o anumită inscripţie omagială, ceea ce ar fi imposibil de realizat în 3 luni şi este o practică obişnuită în mai multe ţări europene. Nu ar fi şi prea scump.
Din comunicatele apărute în presă, însă, nu e clar dacă aşa stau lucrurile. Nu e clar nici dacă monumentul va fi dedicat victimelor torturii în genere, tuturor victimelor regimului comunist sau doar victimelor torturii din 7—8 Aprilie 2009. Presa a scris că Filat ar fi precizat: „Nu trebuie să uităm ceea ce s-a întâmplat la 7—8 aprilie 2009 şi nici oamenii care au luptat pentru libertate şi au fost supuşi torturii.” – o afirmaţie foarte generală şi, probabil, scoasă din context.
Criticul de artă Vladimir Bulat descrie situaţia creată în urma directivei premierului drept „delicată” şi că, se poate că graba, şi în acest caz, va strica treaba. O astfel de lucrare, consideră el, nu se poate face hei-rupist, fără un concurs, poate chiar internaţional, la care să se prezinte proiecte de lucrări, ca mai apoi, o comisie specializată, din care, eventual, să facă parte şi victimele sau familiile lor, să hotărască, care dintre lucrările propuse se potriveşte cel mai bine în primul rând tematic şi în al doilea rând cu locaţia sugerată de primul-ministru. (Poate astfel de placi comemorative ar fi bine să fie plasate mai curând pe pereţii exteriori ai penitenciarelor unde au avut loc cele mai crâncene torturi, şi nu în faţa Parlamentului? Plăci similare există deja pe unele puşcării din Europa.) V. Bulat ne mai aminteşte că în faţa Parlamentului a stat cândva monumentul lui Marx si Engels, semnat de sculptorul Dubinovski şi arhitectul Ciardanţev. Lucrarea (de o calitate artistică excepţională) a avut o soartă rea, fiind vandalizată şi distrusă în 1991 – fapt pe care îl deplâng. Dispariţia acestui monument a fost o mare pierdere pentru Chişinău. Se pare că nu e singura lucrare a sculptorului Lazăr Dubinovski dispărută în ultimii câţiva ani din capitala Basarabiei, ceea ce e foarte trist. Adevărul este că, dacă Marx şi Engels ar fi trăit acum în Chişinău, ar fi fost, probabil, printre primii la criticat conducerea „burghezită” a PCRM şi ar fi susţinut protestele postelectorale din aprilie 2009!! Marx a fost teoreticianul răscoalei! Nu afirma el oare în „Capitalul” că „revolta este o artă”!? Fiece popor are Marxul de care are trebuinţă, zicea Webb, noi, însă, am permis să ni se distrugă Marxul cu Engels cu tot…
E greşit ca o sculptură sau orice altă operă de artă, text, film, etc. să fie interpretată (doar) în termeni politici. Dar şi atunci când opera este explicit una de tip „angajat”, prin genialitatea creatorului său, iar Dubinovski, indubitabil, a fost un geniu, de cele mai multe ori, dobândeşte trăsătura duplicităţii, adică, este purtătoarea unui mesaj cel puţin dublat. Pe lângă o aparentă preamărire a subiectului pe care îl reprezintă, lucrarea mai poate implica şi o doză de ironie, critică, umanism şi, nu în ultimul rând, de frumos. E o prostie să distrugem sculpturile, filmele, cărţile, tablourile scrise/filmate/pictate/sculptate despre/dedicate dictatorilor, ucigaşilor, oamenilor pe care îi considerăm răi! Aceste obiecte, pe lângă valoarea lor artistică, pe care unii, din păcate, nu se silesc să o înţeleagă, mai sunt şi documente istorice! E de datoria noastră să păstrăm pentu urmaşi operele de artă (inclusiv ştiinţifice), chiar dacă acestea-s dedicate autorilor „Manifestului comunist”! – un text care merită, de altfel, citit! Dacă nu reuşim să păstrăm opera în sine, cum s-a întâmplat cu sculptura lui Dubinovski, atunci, cel puţin, putem transmite urmaşilor idea ei. O operă de arta veritabilă rămâne vie în gândul oamenilor care au apucat să o vadă, să o perceapă, chiar şi după vandalizarea sau distrugerea ei. Nu cred ca iniţiativa dlui Filat să fie o încercare de obliterare a lucrării lui Dubinovski din memoria colectivă a chişinăuienilor. Nu cred nici ce spun gurile rele, care citesc iniţiativa Premierului nu atât ca un act de solidaritate civică, ci ca un început de campanie electorală a PLDM finanţată din bugetul de stat. Există doar zeci de texte publicate pe tema torturii din Aprilie, rapoarte ale organizaţiilor nonguvernamentale, câteva piese de teatru, un roman inspirat de evenimentele respective, nemaivorbind de reportaje şi filme documentare. Cu toate au calitatea de memouri pentru noi şi pentru generaţiile care or să vină, doar nu vrea premierul să zică indirect că basarabenii nu ştiu să citească? Nu cred gurilor rele. Nu ştiu din ce surse se va finanţa aşezarea Monumentului victimelor torturii, dar ar fi bine să existe o transparenţă cât mai mare în acest sens, ca să nu hodorogească gurile rele, nu de alta. Eu percep, optimist cum sunt, iniţiativa premierului moldav ca o chemare la o discuţie despre funcţiile spaţiului public din faţa Parlamentului…
De altfel, sculptorii chişinăuieni nu puteau sta nici ei cu mâinile în sân, sunt sigur că cel puţin unii dintre ei au transpus ce au văzut şi simţit la începutul lui aprilie în sculptură. Despre texte, teatru, muzică se ştie, despre alte forme de exprimare artistică a evenimentelor din aprilie trecut, însă, publicul basarabean nu ştie mai nimic.
Desigur, nu în ultimul rând, înainte de a se înălţa un astfel de Monument, ar trebui să se asculte şi glasul păţiţilor. Îşi doresc oare aceşti oameni şi familiile lor un „obiect” în centrul Chişlinăului care să le aducă aminte neîncetat din aprilie 2010 încolo despre chinurile prin care au trecut ei sau membrii familiilor lor? Zic asta pentru că aceşti oameni vor avea încă mult timp de înfruntat urmările torturii. În literatura de specialitate este descrisă „tulburarea de stres posttraumatic” – TSPT, o condiţie psihică care se poate observa la persoanele trecute prin evenimente terifiante sau care au fost martori ai unor evenimente de acest gen. TSPT se manifestă prin revenirea persistentă în câmpul conştiinţei suferindului a unor gânduri şi amintiri tulburătoare legate de chinul prin care a trecut în perioada experienţelor terifiante. Persoanele care suferă de TSPT pot avea coşmaruri repetitive, atacuri de panică sau flashbackuri – perioade în care persoana pierde contactul cu realitatea, retrăind intens incidentul traumatic, având efectiv sentimentul că trauma i se întâmplă din nou. Persoanele cu TSPT pot deveni indiferente faţă de persoanele apropiate, pot uşor deveni depresive, iritabile sau chiar reacţiona violent. Ciocnirea cu elementele care le reamintesc de incidentul traumatic poate fi foarte chinuitoare pentru ele, respectiv, preferă să evite anumite locuri şi situaţii care le activează respectivele amintiri. În ce priveşte aniversările incidentului, acestea sunt adesea foarte greu de depăşit. Tulburarea, care poate apărea imediat sau se poate declanşa după câteva zile, săptămâni, luni de la evenimentele traumatizante, poate fi însoţită şi de anxietate generală. (Adevărul e că torţionarii din aprilie mai hărţuiesc încă pe cei pe care i-au maltratat.) Până şi evenimentele cele mai obişnuite le pot provoca acestor persoane reamintirea traumei, provocând apariţia flashback-urilor. Tocmai de aceea, persoanele care trec prin experienţe terifiante preferă să nu atingă buba amintirilor, căci amintirile şi discuţiile în jurul acestor trăiri le provoacă dureri psihologice greu de suportat şi, sunt convins, cel puţin unii dintre ei nu-şi doresc monumente. Dacă e să aleagă ei, victimele, una din două: un monument care le-ar omagia patimile sau dreptatea, adică, pedepsirea torţionarilor, ce ar alege ei? Zic asta în contextul în care, iată, victimele evenimentelor din 7 aprilie susţin că dosarul de „neglijenţă în serviciu”, în care este cercetat ex-ministrul de Interne Gheorghe Papuc şi ex-comisarul general al municipiului Chişinău Vladimir Botnari, este „o încercare de anesteziere a opiniei publice şi de muşamalizare a cauzelor evenimentelor din 7 aprilie”.
Teodor AJDER
