Mărturii de la Kiev: „Se simte mirosul de cenușă în aer. E peste tot. E înfricoșător, pentru că nu poți vedea mereu ce a ars, pentru că nu știi de unde anume vine pericolul, dar știi că e acolo”
Liubov Dvoretska este senior program manager la o companie britanică de dezvoltare internațională și locuiește la Kiev. Ea nu a reușit, de rând cu miile de alți ucraineni, să părăsească țara și povestește de pe loc despre frica oamenilor rămași, lipsurile din magazine și persistența mirosului de cenușă în oraș.
„M-am obișnuit să ajut oameni, iar acum este prima dată când mă aflu în epicentrul unei situații, căutând ajutor și nu oferindu-l. E un sentiment foarte bizar pentru mine”, mărturisește ea.
— Cum se face că ați rămas la Kiev?
— Ei bine, avem trenurile care evacuează oamenii, dar problema e că am două pisici – una a mea, și alta care este a unei prietene, dar stă la mine încă dinainte să înceapă războiul. Așa acum mi-ar fi dificil să circul cu ele, am nevoie de o mașină. Însă e mai complicat să pleci cu mașina, în prezent. Toți cei care au vrut să plece, deja au făcut-o în primele zile și acum e greu să te evacuezi, dar sper să găsesc o soluție.
— Cum e situația acolo, în general, în aceste zile?
— Acum avem constant sirene, deși aproape că ne obișnuim – avem câte 10-12 pe zi. În unele părți ale orașului se aud explozii, în altele – nu, dar alaltăieri seara am avut două explozii, una lângă stația de trenuri și a lovit hotelul de alături. Totuși, stația a rămas funcțională și trenurile merg în continuare. A doua explozie a fost lângă o regiune nu departe de centru, nu departe de un pod peste Dniepr. E destul de înfricoșător. Eu cred că sunt norocoasă, pentru că lângă casa mea e încă relativ calm, dar niciodată nu poți ști… Câteva zile în urmă au fost lupte în stradă, probabil încercau să invadeze dinspre partea de Nord a Kievului.
Cu Rusia nu poți ști niciodată, nu te poți aștepta să-și respecte promisiunile sau orice reguli în război. Asta face ca totul să fie și mai înfricoșător.
— Cum găsesc oamenii mecanisme să reziste acum, când viața lor s-a schimbat radical, iar pericolul pare să fie peste tot?
— E tot mai greu cu fiecare zi. Primele zile încă se mai circula, erau produse în magazine și noi speram că poate totul se va termina repede. Dar nu s-a întâmplat. Acum oamenii sunt mai agitați și e mai multă disperare, vin solicitări de ajutor din diferite părți ale țării. Dar, pe de altă parte, avem încredere în armata noastră. Am văzut rânduri pentru a dona sânge pentru armată.
Numărul oamenilor care vor să ajute peste tot este inspirațional. Trei oameni din țări diferite și cu care am vorbit doar odată în viață s-au oferit să mă ajute, dacă reușesc să ajung acolo. Inclusiv asta e ceea ce ne face să mergem mai departe. Am și citit că nivelul de infracțiuni a scăzut practic la zero, pentru că toți acum se concentrează pe luptele cu rușii. Chiar și grupuri de care ne cam temem, în mod normal, cum ar fi „gopnicii” au oprit cu mâinile goale un tanc și soldați ruși, i-au capturat și predat armatei. Și atunci când și acești oameni să alătură luptei, înțelegi că țara asta nu va cădea și nu va ceda.
— Cum faceți rost de alimente și apă?
— Avem o problemă cu pâinea, pentru că aprovizionările sunt limitate. Am fost la un magazin alaltăieri și am făcut niște stocuri, însă practic a trebuit să vânez mâncarea pentru pisici, întrucât ucrainenii sunt mari iubitori de animale și au făcut rezerve. Mâncarea pentru animale era o problemă încă de la început. Am găsit cu greu, dar acum și pisicile mele sunt asigurate. Am vrut să cumpăr și niște mâncare pentru soldații noștri, dar în marketul din apropiere aproape totul e gol – nu sunt legume, carne, orez, mâncare conservată, au rămas doar cele mai scumpe produse.
În plus, perioadele când magazinele sunt deschise sunt aleatorii, acum stau pe un chat de Telegram unde lanțuri de magazine scriu despre orele când se pot deschide.
Deci avem niște probleme cu aprovizionările, cel puțin la Kiev. Știu că e foarte problematic în suburbiile Kievului, unde s-au dus lupte grele. Li s-a tăiat electricitatea, internetul. Terapeuta mea stă în suburbie și nu a avut acces la lumină și internet trei zile, m-am speriat foarte tare. Abia recent mi-a scris că e în siguranță. Avem probleme umanitare în Herson, rușii nu dau coridor verde pentru ajutorul comunitar să treacă și oamenii să se evacueze, iar cei de acolo, practic nu știu ce să facă.
La Kiev, deși încă mai e mai mâncare în unele magazine, e foarte greu să ajungi acolo. Iar când ieși, se simte mirosul de cenușă în aer. E peste tot. E înfricoșător, pentru că nu poți vedea mereu ce a ars, pentru că nu știi de unde anume vine pericolul, dar știi că e acolo.
Stațiile s-au schimbat mult pentru că au devenit adăposturi în cazul exploziilor și sunt mulți oameni acolo. E foarte ciudat.
Am stat o noapte într-o stație de metrou, când au fost bombardamente puternice, și e foarte frig acolo, e foarte înfricoșător, pentru că nu poți ști sau vedea ce se petrece afară, dar stația însăși are multe zgomote puternice și la fiecare dintre acestea oamenii tresar, pentru că se gândesc la un potențial atac. Dar, de fapt, trece doar un tren, de exemplu.
Alt aspect interesant: mama mea, care tot e în Kiev, pe malul stâng, mi-a spus că lângă casa ei e relativ normal totul, exceptând magazinele golite și faptul că sunt foarte puține persoane pe afară, iar oamenii se străduie să rămână la rutina lor, chiar și în timpul alarmelor, ceea ce e absolut nebunesc, dacă mă întrebați, dar unii își plimbă câinii, de exemplu, ori văd cel puțin odată pe zi un copil care se joacă pe teren și mi se pare destul de straniu, mă întreb unde-s părinții lui și ce se petrece. Însă pot înțelege că se simte mai bine să fii afară, poți aproape să crezi că e o zi oarecare, până să vezi străzi goale, mașini lovite. Sunt foarte îngrijorată pentru Harkiv, din cauza bombardamentelor și distrugerilor, nu înțeleg de ce sunt așa de cruzi. Probabil pentru că, nu pot lua Kievul, își varsă acolo furia.
— Cum au fost primele zile, oamenii s-au așteptat la o asemenea ofensivă, la această escaladare?
— Cu două săptămâni înainte, noi urmăream situația și erau unele escaladări. Oamenii se gândeau dacă se va întâmpla sau nu și cei mai mulți erau foarte convinși că nu va porni o agresiune militară, cel mai rău lucru pe care-l așteptam erau niște atacuri cibernetice și poate că intensificarea conflictului în Est, dar niciodată nu am anticipat că Rusia ne va invada așa, pentru că nu are nicio logică… trăim în sec. XXI, nu ar trebui să fie războaie. Nu ne așteptam, probabil doar cei mai panicați se pregăteau de asta și au plecat din țară cu mai mult înainte, când încă totul mergea.
Știu că, cu câteva zile înainte de invazie, situația devenea cumva mai agitată – cei mai mulți aveam un rucsac sau bagaj pregătit cu cele mai importante lucruri. Eram cumva pregătiți să plecăm, când totul a început, dar nu toată lumea știa unde anume.
Să ai rucsacul lângă ușă, gata de plecare e un lucru, dar să-l apuci și chiar să fugi, neștiind când te întorci e cu totul altceva.
Cei mai mulți din colegii mei au încercat să planifice, ca să nu panicheze și când totul ar fi început, ei știau planul și ce pași să urmeze. Prima reacția a fost să salveze copiii, persoanele cu dizabilități și, în general, familiile. Doar unul din colegii mei bărbați a plecat, dar el oricum nu ar fi ajuns să lupte, pentru că are probleme de sănătate, însă majoritatea barbatilor au înțeles că trebuie să rămână și să lupte, în orice fel. Cei care au avut oportunitatea să meargă în sate, au încercat să se ducă încolo.
Primele zile a fost posibilă circulația prin țară. Eu, personal, nu m-am așteptat că vor veni la Kiev chiar atât de repede. Inițial, planificam să rămân, dar acum s-au schimbat foarte mult lucrurile și am nevoie să plec, dar nu din țară, ci din Kiev, pentru că este principala țintă.
Prima zi a fost foarte dezorientată, încerci să nu panichezi, deși nu știi ce să faci. Înțelegi că autoritățile erau mai pregătite decât populația, pentru că dădeau instrucțiuni, încercau să păstreze calmul. Plus că și armata era pregătită, iar asta a ajutat mult, în special primele două zile. Deci, ne agățam de credința asta unică în armata noastră.
Începând din ziua a doua, am început să ne mobilizăm resursele interioare, iar acum practic toată lumea pe care o cunosc face voluntariat într-un fel sau altul. Încerc și eu să găsesc ceva util să fac, dar nu mai e așa simplu, pentru că par să fie mai mulți voluntari, decât munca pentru ei.
Din a treia zi, au impus stare de asediu și nu poți ieși din casă sau din refugiu după anumite ore, deci e mai complicat să faci voluntariat fizic. Dar toată lumea face ceva, caută și oferă ajutor. Cred că este o auto-organizare exemplară în rândul oamenilor din Ucraina. Ne-am dovedit a fi buni la asta.
— Această mișcare civilă a fost menționată și de presa națională drept un aspect pe care Putin și armata sa nu l-a anticipat…
— Presupun că da. Urmăresc știrile când și cât pot, discursurile lui Putin, dar și ce spun autoritățile noastre și cred că autoritățile ruse sunt blocate atât de tare într-o bulă a lor, încât nu mai înțeleg realitățile. Putin spune că suntem o națiune, dar nu este așa.
Am și cunoștințe la Moscova, pe de altă parte, și știu că oamenii de acolo nu vor ieși la marșuri, pentru că se tem.
În Ucraina, între timp, oamenii sunt gata să lupte cu mâinile goale. Doar că acum, acești oameni gata să lupte cu mâinile goale, au arme.
Presupunem că planul era să ia repede Kievul și să pună un președinte loial Rusiei, însă ucrainenii luptă nu neapărat pentru președintele lor și
chiar cel mai rău scenariu nu va opri ucrainienii de la rezistență.
Un lucru care mă sperie acum, dar pe care îl și înțeleg cumva, e că suntem plini de ură și asta pentru că ei continuă să atace obiecte civile – spitale, grădinițe, universități, adăposturi de animale. Suntem tot mai furioși cu fiecare zi. Autoritățile ruse încă cred că ne pot face supuși cu forța. Chiar dacă numai un singur ucrainean va rămâne pe acest pământ, va continua să lupte. Dar nu vrem să se ajungă la asta.
— Ce le-ați spune oamenilor din Rusia și lui Putin?
— Știți, cred că avem toți un mesaj general, care s-a spus și navei ruse. Dar, dacă aș face apel la altă parte din mine, aș ruga oamenii să înțeleagă că Ucraina nu e Rusia și că noi nu am avut nimic împotriva Rusia până să ne invadeze țara. Acceptați faptul că suntem o națiune separată, independentă, suverană și că libertatea a fost și rămâne valoarea noastră de bază și că vrem și ca voi să îmbrățișați această valoare, dar noi nu încercăm să v-o impunem, așa că vă rugăm nici voi să nu ne impuneți cu forța valorile voastre de supunere și ignoranță.
— Ce veți face când se va încheia războiul, în primul rând?
— Vreau, pur și simplu, să iau un cocktail. Și nu Molotov (râde, n.r.). Seara, înainte de război, am fost în barul meu preferat din Kiev și am plecat la 3 dimineața, Mai târziu, m-am gândit – Doamne, mai trebuia să stau acolo! A fost foarte greu să înțeleg această schimbare de paradigmă a doua zi și nu știu cum și când ne vom întoarce la viața normală, dar știu că viața se va schimba mult.
