Lecţia românească de justiţie pentru R. Moldova
Justiţia din România a devenit, în ultimii ani, un model pentru R. Moldova. În stradă, dar şi în Parlament, oamenii au cerut Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) din România, care are atribuţii similare cu cele ale Centrului Naţional Anticorupţie (CNA) de la Chişinău, să treacă Prutul, motivaţi de rezultatele pe care le-a atins instituţia, împreună cu celelalte organe de drept din România, prin trimiterea după gratii a unor nume grele din business şi politică.
Ziarul de Gardă a fost la Bucureşti, unde a analizat sistemul de justiţie din România, activitatea şi organigrama instituţiilor, dar şi modul în care justiţia de peste Prut, care la începutul anilor 2000 suferea aşa cum suferă astăzi cea din R. Moldova, a reuşit să reînvie din propria-i cenuşă şi să devină una cu adevărat performantă, un model nu doar pentru R. Moldova, ci şi pentru multe ţări din Europa.
Organizarea instituţională
În România principiile, structura şi modul de organizare a sistemului judiciar sunt consacrate în Constituţie şi în Legea privind organizarea judiciară. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin intermediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), echivalentul Curţii Supreme de Justiţie (CSJ) din Moldova, precum şi a 15 Curţi de Apel, 42 de tribunale, dintre care 4 specializate, 188 de judecătorii şi câteva instanţe militare. Totodată, pe lângă fiecare Curte de Apel, tribunal şi judecătorie funcţionează un Parchet. Parchetele sunt echivalentul Procuraturilor din R. Moldova şi îşi au sediul în localităţile în care îşi au sediul şi instanţele pe lângă care funcţionează.
Activitatea tuturor parchetelor este coordonată de Parchetul de pe lângă ÎCCJ, care are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public, minister condus de procurorul general al României. În cadrul Parchetului de pe lângă instanţa supremă funcţionează două structuri specializate, cu competenţă şi organizare speciale – DNA, echivalentul CNA-ului de la Chişinău, şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), conduse de către procuror-şefi. Totodată, activitatea procurorilor şi judecătorilor este apărată, susţinută şi apreciată de către CSM, asta pentru că, în România, spre deosebire de R. Moldova, şi procurorii, nu doar judecătorii, au statut de magistraţi. În România, CSM este format din 19 membri: trei membri de drept, procurorul general, ministrul Justiţiei şi preşedintele instanţei supreme (ca şi în R. Moldova), doi reprezentanţi ai societăţii civile (la Chişinău sunt trei), nouă judecători şi cinci procurori. Preşedintele este ales de către toţi membrii instituţiei. El îşi exercită mandatul pentru o perioadă de doar un an.
Salarii mari şi femei mai multe decât bărbaţi
La fel ca şi în R. Moldova, peste Prut, justiţia se face în săli de judecată, de către judecători, avocaţi şi procurori. În România, conform unor statistici oficiale, în aprilie 2015 activau 4733 de judecători. 73% erau femei şi doar 27% bărbaţi (!). Majoritatea judecătorilor reprezintă categoria de vârstă 36-45 de ani, iar aproape 3000 de judecători au intrat în sistem după Revoluţia din 1989. Ca o paralelă, în R. Moldova la începutul anului 2015 activau 441 de judecători. Aproape 53% dintre ei, respectiv 248, sunt bărbaţi şi peste 47%, adică 193 dintre ei – femei. În R. Moldova, conform informaţiilor oferite de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), nu există o statistică referitoare la vârsta medie a judecătorilor. Ni s-a comunicat doar că, în 2014, vârsta medie a angajaţilor din sistemul judecătoresc era de 37 de ani. Statistica aceasta nu este însă una relevantă, din moment ce au fost luaţi în calcul toţi angajaţii judecătoriilor, inclusiv grefieri şi secretare, care, în majoritatea cazurilor, vin în sistem direct de pe băncile facultăţilor. Totodată, în sistemul judiciar din România funcţionează 2780 de procurori. Bărbaţii şi femeile sunt în număr egal. La fel ca şi în cazul judecătorilor, majoritatea procurorilor au vârste cuprinse între 36 şi 45 de ani şi cea mai mare parte dintre ei au intrat în justiţie după 1989.
Radu Nicolae, expert, Centrul de Resurse Juridice
Totul a început cu procesul de aderare a României la Uniunea Europeană şi presiunile din partea partenerilor externi. Justiţia din România, anterior acestui proces, probabil era la acelaşi nivel cu justiţia din R. Moldova de acum, subordonată şi controlată politic. În momentul în care intri în structurile astea, există anumite reguli şi trebuie să existe în interiorul ţărilor mecanisme care să prevină derapajele. De aici au început presiunile, iar UE, prin rapoartele de monitorizare a României, a cerut măsuri anticorupţie. Guvernul, condus de Năstase pe atunci, ca să încheie acest capitol de negocieri, a trebuit să livreze legi şi instituţii. Cred că nu neapărat politicienii au crezut în aceste legi şi instituţii, dar în 2000-2004 a fost o abundenţă de legislaţie anticorupţie, doar la nivel legal lucrurile urmând să rămână la fel, în opinia politicienilor. După legi, s-au cerut însă şi exemple de funcţionare a lor. Au fost sacrificaţi astfel unii politicieni de nivel local. Anume aceste sacrificări au arătat că nimeni nu mai e de neatins. A urmat schimbarea de guvern şi preşedinte din 2005, la conducere venind Traian Băsescu, care a mers în toată această perioadă, cel puţin în discursuri, cu mesaje anticorupţie. A contat şi noul guvern, care a selectat oameni din societatea civilă, dar şi magistraţi în funcţii de conducere care nu erau legaţi de trecut. Sigur că oamenii sunt importanţi. Ei, până la urmă, fac schimbările.
Magistraţii din România se pot lăuda cu salarii motivante, mult mai mari decât cele ale colegilor de la Chişinău. Treptat, odată cu reformarea sistemului şi creşterea performanţelor justiţiei, judecătorii şi procurorii, dar şi poliţiştii, au început să ridice salarii mult mai mari decât ceilalţi bugetari ai României. Astfel, conform unor date statistice, în România, un judecător sau procuror începător porneşte cu un salariu de cel puţin 700 de euro (aproximativ 15 mii de lei), iar acesta creşte în funcţie de vechimea în muncă. În această perioadă, peste Prut se discută din nou despre mărirea salariilor magistraţilor, iar dacă legea va fi aprobată, atunci un judecător sau procuror stagiar îşi va începe cariera cu o indemnizaţie lunară de peste 7 mii de lei româneşti, adică cu aproximativ 35 mii de lei pe lună. De exemplu, Livia Stanciu, preşedinta ÎCCJ, a avut anul trecut un venit doar din salariu de aproape 270 mii de lei româneşti, echivalentul a 1,3 milioane de lei moldoveneşti. Pentru comparaţie, Mihai Poalelungi, preşedintele CSJ, a ridicat în 2014 un salariu de 259 mii de lei (MDL). Este adevărat că acesta a ridicat şi o pensie de 195 de mii de lei (MDL). Chiar şi aşa, nu se poate compara, la nivel de venituri oficiale, cu şefa din România. „Prin faptul că s-au mărit salariile s-a ajuns, practic, să nu mai fie tolerată corupţia nici în interiorul sistemului”, explică Cristi Danileţ, membru al CSM de la Bucureşti.
Filmarea, înregistrarea şi distribuirea dosarelor
În România, spre deosebire de R. Moldova, filmarea unei şedinţe de judecată este un act dificil. Asta pentru că justiţiabilii au decis în urmă cu câţiva ani ca justiţia să nu se facă la televizor. Asta în timp ce, în R. Moldova, în unele cazuri, au fost filmate integral şedinţe de judecată în care martorii, cu lacrimi în ochi, făceau depoziţii. Astfel, pentru a putea filma măcar începutul unui proces, trebuie să trimiţi o cerere prealabilă instanţei, iar aceasta trebuie să fie acceptată de judecători, dar şi de părţile din proces. Dacă măcar cineva refuză, atunci nu poţi filma la acea şedinţă. Totuşi, la fel ca şi în R. Moldova, oricine poate participa la aproape orice şedinţă de judecată (cu excepţia celor interzise prin lege), în calitate de spectator. Dar, spre deosebire de R. Moldova, în România, odată ce un dosar ajunge în judecată, la el poate avea acces orice jurnalist sau activist pentru a putea face cunoştinţă cu probele acumulate de procurori. Astfel, dosarele sunt cu probele pe masă şi nimeni nu poate aduce acuzaţii privind dispariţia acestora din dosar, examinarea dosarului fiind una cu adevărat publică. Un alt element interesant. În România, odată ce un dosar este trimis în judecată, DNA-ul sau instituţia care l-a gestionat face public rechizitoriul (sau un rezumat al acestuia, structurat clar), adică actul final de învinuire adus unui inculpat. În acest mod, sunt evitate speculaţiile vis-a-vis de existenţa sau inexistenţa unor probe din acel dosar. În R. Moldova, rechizitoriul devine public abia în şedinţa de judecată, şi doar dacă asişti la examinarea dosarului. Totodată, în ţara noastră, probele din dosar nu sunt disponibile publicului larg decât atunci când un dosar a trecut prin toate instanţele posibile. Nu au fost însă puţine cazurile când instanţele au refuzat accesul presei şi la dosare finalizate, motivând cu faptul că presa nu ar fi parte pe acel dosar.
La fel ca şi în R. Moldova, toate şedinţele de judecată din instanţele româneşti sunt înregistrate audio. Totodată, la fel ca şi în R. Moldova, doar că, cu aproape 10 ani mai devreme, în România dosarele sunt distribuite aleatoriu prin intermediul unui program specializat, ECRIS, un sistem informatic la nivel naţional de gestiune electronică a dosarelor. ECRIS a fost dezvoltat începând cu anul 2001 cu fonduri europene. Repartizarea aleatorie a dosarelor către completele de judecată a început în august 2004. Şi în România, ca şi în R. Moldova, la acest capitol există probleme. Acum câţiva ani, inclusiv un raport al Curţii de Conturi din România arăta că există riscul „dirijării” dosarelor către anumite complete de judecată. În acest sens, au existat şi încă există dosare penale pe numele unor judecători. Singura diferenţa faţă de R. Moldova la acest capitol e însă una majoră şi absolut necesară: persoanele vinovate de fraudarea sistemului chiar sunt pedepsite.
2004, punctul de pornire
În România, reforma justiţiei a fost iniţiată cu adevărat la începutul anilor 2000, mai exact, în 2004. De fapt, aşa-zisa reformă, aşa cum afirmă Cristi Danileţ, judecător şi membru al CSM din România, a început imediat după 1989, doar că, fără mare efect. Astfel, la finele anului 2003, în România, se consemna un singur dosar cu un om politic condamnat pentru corupţie, doar câţiva magistraţi condamnaţi pentru corupţie la închisoare cu suspendare, o lipsă totală de transparenţă şi o încredere a populaţiei în justiţie de doar 22%. Ce a urmat? În 2004, România, aflată în proces de aderare la Uniunea Europeană, presată de instituţiile europene, a început a face legi şi a crea instituţii menite să lupte cu corupţia. „În mintea lor era: facem legi, numim oameni… Au crezut ei, politicienii, că vor putea tot timpul controla justiţia, prin numiri în funcţii… Dar, după ce au numit nişte oameni în funcţii, s-a demonstrat că ce au gândit de-a lungul anilor, după ’90, că se va întâmpla, că ei pot controla totul, s-a dovedit a fi greşit”, explică astăzi Daniel Morar, omul care a condus DNA din 2005 şi până în 2012. Astfel, în septembrie 2004, guvernul condus de Adrian Năstase, cel care ulterior avea să fie condamnat pentru acte de corupţie, a promovat o nouă lege privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. În 2006, a fost contractat un credit de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, în valoare de 110 milioane de euro, iar Guvernul României a contribuit cu alte 36,1 milioane.
Sorin Ioniţă, preşedinte Expert Forum
Justiţia din România se vede din afară, poate puţin mai bună decât este în realitate, dar ea nu se vede bine doar din R. Moldova, iar ăsta e un semnal important. Am discutat cu judecători de la Curtea Supremă din Bulgaria care au început să înveţe româneşte ca să poată citi ştirile de pe site-uri, ca să vadă în ce constau aceste schimbări. În parte, tot ce se vorbeşte este justificat. Sigur că mai sunt multe lucruri de rezolvat, şi probabil ceea ce vedeţi dvs. din Moldova e doar vârful justiţiei. Sunt VIP-urile. Este DNA-ul, care ia marile cazuri, dar sunt judecătoriile de ţară, unde probabil nu s-a schimbat foarte mult, iar oamenii simpli încă nu simt o mare schimbare. Dar, vorbind despre succesul privind dosarele mari, cu nume importante, trebuie să constatăm că aici s-a ajuns prin presiune politică din partea partenerilor internaţionali, dar şi graţie unor campioni care au vrut să facă reforme şi care, uneori cu anumite sacrificii, le-au împins înainte. Fără Monica Macovei, care a fost pusă de Traian Băsescu ministru al Justiţiei şi care a dat drumul lucrurilor, care a identificat nişte oameni şi i-a pus în nişte funcţii, care, la rândul lor, au mers înainte, nu se putea. E şi cazul DNA, care, din 2005, după ce a venit Daniel Morar la conducere, s-a transformat dintr-o instituţie comodă în ceea ce este astăzi.
Astfel, sunt modernizate instituţiile, iar judecătorii primesc mai multă putere şi libertate. Totodată, se încearcă o lustraţie, interzicându-se să ocupe funcţii de conducere celor care au fost colaboratori, informatori sau agenţi ai serviciilor de securitate. CSM-ul este scos de sub influenţă politică, sunt mărite pensiile magistraţilor şi, totodată, scăzută vârsta de pensionare, ceea ce a determinat plecarea masivă din sistem a multor judecători şi procurori din vechiul regim. Se majorează salariile judecătorilor şi procurorilor (2006 şi 2009). Principiul specializării judecătorilor este înscris în lege. Totodată, se redactează un profil al magistraţilor, care stă la baza recrutării lor. În acelaşi timp, justiţia se transparentizează, fiind înfiinţate birouri de presă în fiecare instanţă şi parchet. A fost scăzută şi vârsta de promovare în instanţe, fapt ce a determinat ocuparea acestor funcţii de către tineri specialişti. Reformele au continuat şi încă mai continuă. De exemplu, în august 2013, Guvernul a aprobat ordonanţa de urgenţă care prevede ca magistraţii corupţi să nu mai beneficieze de pensiile de serviciu. Potrivit ordonanţei, legea se va aplica retroactiv şi magistraţilor condamnaţi înainte de intrarea în vigoare a legii. Acum, un element important ce contribuie la menţinerea independenţei justiţiei în România este controlul din partea instituţiilor europene prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), un proces de verificare regulată a progreselor pe care România şi Bulgaria le au în ceea ce priveşte reforma sistemului judiciar, corupţia şi crima organizată. Asemenea rapoarte sunt întocmite anual.
Element important: corupţia – atentat la siguranţa naţională
Un alt element important în lupta cu corupţia a fost includerea actelor de corupţie în cadrul atentatelor la siguranţa naţională, fapt discutat şi acceptat la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Aceasta a şi fost una din promisiunile electorale ale lui Traian Băsescu, ales, în decembrie 2004, preşedinte al României. A fost un pas decisiv, care a permis includerea în marile anchete ale DNA-ului şi a informaţiilor venite oficial, de la Serviciul Român de Informaţii (SRI). În ultimii ani, mai mulţi politicieni au ajuns în puşcărie după ce acuzarea în privinţa lor s-a construit pe mandate de siguranţă naţională. Cu alte cuvinte, interceptări telefonice obţinute în baza unor informaţii operative au putut fi folosite, ca probă, în instanţă. O statistică publicată de revista românească Lumea Justiţiei arată că numărul mandatelor de interceptare pe siguranţa naţională aprobate în 2014 şi 2015 este de peste 4700. Altfel spus, în fiecare zi lucrătoare, ÎCCJ emite câte 10 mandate de interceptare pe siguranţa naţională.
Dar, poate cel mai important element în lupta anticorupţie din România au fost oamenii, selectaţi în baza unor criterii dure. „Oamenii sunt decisivi… dovadă e faptul că aceleaşi instituţii, cu aceleaşi atribuţii, cu aceiaşi bani, nu performează sub comanda unor oameni, dar performează sub comanda altora”, afirmă, într-un interviu pentru ZdG, Daniel Morar, actual judecător la Curtea Constituţională a României, ex-procuror–şef al DNA. Iar rezultatele reformelor sunt vizibile. Oameni consideraţi intangibili – şi, important, din diferite partide – s-au aflat sau încă se mai află în penitenciare, condamnaţi pentru infracţiuni de corupţie. De exemplu, anul trecut, DNA a solicitat Parlamentului încuviinţarea urmăririi penale pentru 9 parlamentari şi pentru 12 miniştri, iar hotărârile judecătoreşti definitive în dosarele DNA au dus la confiscarea unor bunuri de peste 310 milioane de euro. În consecinţă, în 2014, încrederea populaţiei în justiţie practic s-a dublat faţă de 2004, fiind de aproximativ 44%. Pentru comparaţie, în 2011, an în care a început oficial reformarea justiţiei în R. Moldova, conform Barometrului Opiniei Publice (BOP) din luna mai, 24% din cetăţenii R. Moldova afirmau că aveau încredere în justiţie. Acum, când reforma este aproape de final, conform datelor celui mai recent BOP, din aprilie 2015, în justiţia din ţara noastră au încredere doar 14,6% din respondenţi. Efectul reformei este invers.
P.S. Joi, 29 octombrie, ZdG a publicat un interviu cu Daniel Morar, despre cum a reuşit să reformeze DNA. În ediţiile viitoare, în acest ciclu de articole despre reforma justiţiei din România, vor urma interviuri cu Cristi Danileţ, judecător, membru al CSM din România, Bogdan Gabor, procuror, şeful Secţiei procurori şi vicepreşedintele CSM, dar şi cu Laura Codruţa Kovesi, ex-procuror general al României, actuala şefă a DNA. Totodată, toate aceste informaţii, plus alte opinii şi sfaturi de la oameni de peste Prut pentru justiţia din R. Moldova, vor putea fi urmărite şi în cadrul emisiunilor realizate de Reporter de Gardă, difuzate la postul de televiziune Moldova 1 în fiecare joi.
