„Datoria noastră este să nu uităm, fiindcă Uitarea este Trădare”. Mesajele primelor persoane în stat la 83 de ani de la primul val de deportări
Șefa statului, premierul și președintele Parlamentului au venit cu mesaje prin care au amintit despre primul val de deportări din perioada 12-13 iunie 1941. „Avem datoria să păstrăm vie memoria nedreptății prin care au trecut bunicii și străbunicii noștri”, zice președinta Maia Sandu. „Poporul nostru nu și-a dorit niciodată război, doar pace”, a amintit și premierul Dorin Recean, în contextul acelor evenimente. „Trebuie să nu uităm și să vorbim despre acele crime, mai ales că lecțiile istoriei așa și nu au fost învățate, în Ucraina familii întregi sunt despărțite, iar copiii deportați”, a punctat președintele Parlamentului, Igor Grosu.
„Primari, preoți, învățători, fruntași agricoli – cei mai buni oameni din comunitățile noastre – au fost numiți „dușmani de clasă”. Multe familii au fost separate la îmbarcare, femeile și copiii au fost despărțite de soți și tați, iar o parte dintre ei nu s-au regăsit niciodată. Aproximativ 30-40 de mii de persoane au fost deportate din Basarabia în iunie 1941. (…) Tragedia deportărilor e tragedia poporului nostru – nu o vom uita niciodată. Avem datoria să păstrăm vie memoria nedreptății prin care au trecut bunicii și străbunicii noștri. Să le onorăm demnitatea umană, care i-a ajutat să țină minte cine sunt și de unde se trag, chiar și în condiții inumane, la capătul lumii”, scrie Maia Sandu, președinta R. Moldova.
Prim-ministrul Dorin Recean spune că suferința acelor oameni și nedreptatea la care au fost supuși nu trebuie uitate niciodată. „Poporul nostru nu și-a dorit niciodată război, doar pace. Nimeni nu ne-a întrebat însă ce alegere vrem să facem. În timpul primului val al deportărilor din 1941, în noapte de 12 spre 13 iunie, câteva zeci de mii de oameni nevinovați au fost smulși din casele lor, despărțiți de cei dragi și trimiși în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei URSS. Mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată, iar viața celor represați s-a schimbat pentru totdeauna”, declară oficialul.
Și Președintele Parlamentului, Igor Grosu a făcut o postare în acest sens. „Regimul comunist și cel putinist încearcă să treacă prin uitare memoria acelor crime, dar datoria noastră este să nu uităm, fiindcă Uitarea este Trădare. Trebuie să nu uităm și să vorbim despre acele crime, mai ales că lecțiile istoriei așa și nu au fost învățate, iar în Ucraina ocupată familii întregi sunt despărțite, iar copiii deportați. (…) Deportați la mii de kilometri, acești oameni și-au păstrat demnitatea și identitatea, lăsând în urmă lecții de viață pe care trebuie să le învățăm ca astfel de lucruri să nu să se mai întâmple.”
„Într-un sfert de oră să fiți gata!”
Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice. Echipe formate din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității băteau la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiți gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Primul val al deportărilor staliniste din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 02:30), când urmau să fie ridicate peste 32 mii de persoane, dintre care 6 mii să fie arestate, iar restul 26 mii de persoane – deportate.
Listele cu deportați au fost făcute de NKVD (fost Minister de Interne al Uniunii Sovietice) pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai.
„Era trecut de două noaptea. El zice: „Deschideţi, nu vă temeţi, mă cunoaşteţi doar”. Mama a deschis. Cum a crăpat uşa, au năvălit moscalii ruşi”.
Teodosia Cozmin, victimă a deportărilor, a povestit anterior pentru Ziarul de Gardă amintirea serii în care au fost luați cu forța de către autorități. „Mama s-a ridicat. Eu dormeam iepureşte şi m-am trezit. Am alergat după mama. Recunoscui vocea secretarului Sovietului sătesc, care i-a spus mamei să deschidă, să nu se teamă. Mama zice: „Dar ce căutaţi la ora asta?” Era trecut de două noaptea. El zice: „Deschideţi, nu vă temeţi, mă cunoaşteţi doar”. Mama a deschis. Cum a crăpat uşa, au năvălit moscalii ruşi”.
„Puţini copii înţelegeau tragedia prin care treceau, dar eu am simţit-o, am trăit-o cu fiecare celulă a corpului meu. Am memorat fiecare fragment din acei ani cumpliţi. Uneori, primeam scrisori de la bunicii mamei, rămaşi în Moldova. Ele ne încălzeau inimile şi ne făceau să plângem de dor şi disperare. Bunicii ne rugau să conturăm pe hârtie forma mâinilor noastre, ca să ne simtă mai aproape. Îmi aduc aminte de acele timpuri şi îmi vine să plâng. Fiecare amintire o trăiesc cu intensitate chiar şi după jumătate de secol”, îşi aminteşte Mihai Moroşanu, o altă victimă a deportărilor, declarând anterior pentru ZdG.
Au existat trei valuri de deportări, primul val 12-13 iunie 1941, al doilea val de deportări 5-6 iulie 1949 și al treilea val de deportări 31 martie – 1 aprilie 1951. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor au avut loc și între cele trei valuri.
Gabriela Munteanu, stagiară ZdG
