Parastasul satelor pe cale de dispariție: „Fiecare sat care dispare este o celulă sănătoasă care părăsește corpul uman”

Un fotograf din România cutreieră R. Moldova ca să imortalizeze ultimele zile ale satelor aflate pe cale de dispariție

Când a fost întrebat dacă vrea să vadă o școală fără elevi, Ștefan Susai nu a ezitat nicio secundă. Primarul din Pietrosu, Fălești, i-a deschis și atunci i s-au umplut ochii de lacrimi. Drapelul atârna ferfeniță pe undeva, iar în rest, părea că mai ieri plecaseră elevii de acolo: în unele săli de clasă totul era intact, rămăseseră materiale didactice, iar pe o tablă cineva a scris „Școală dragă, n-o să te uit niciodată”. „Din păcate, și acest sat va muri, ca multe altele”, dă verdictul Ștefan. 

De ani buni, el călătorește prin R. Moldova pentru a descoperi și fotografia, ceea ce încă nu s-a pierdut definitiv în zonele rurale. 

Sâmbătă, 2 octombrie, mergem împreună cu el spre Trușeni, ca să urmărim prin prisma acestei localități cum se schimbă în general aspectul satului din R. Moldova.

Case fără oameni 

Avem noroc de o dimineață senină, iar pe drumul dinspre Chișinău Ștefan își amintește despre o discuție cu Grigore Vieru, reprodusă mai apoi și în una din cărțile sale („Ultima casă din URSS”, lansată în 2009). Se întâmpla la Iași, pe str. Ștefan cel Mare, lângă Mitropolie. Grigore Vieru spunea odată că dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, atunci el viața întreagă a visat să treacă Prutul. Iar Ștefan i-a zis că și dincolo era cineva care toată viața își dorise să traverseze Prutul, să vadă satele, să vadă Moldova. Era el. 

Și odată ce a reușit, nu s-a mai oprit. 

„În copilărie, când auzeam că și de-o parte, și de alta a Prutului sunt români, nu înțelegeam și nimeni nu-mi explica situația. Dar când am venit aici, m-am atașat foarte mult și îmi plac satele. Moldova încă este autentică, într-o anumită măsură, încă sunt țărani autentici, încă este arhitectură rurală”, punctează el.  

Totuși, cam pe aici se oprește optimismul său în privința satului moldovenesc. 

Odată ajunși la Trușeni, lăsăm mașina deoparte și pornim la pas prin sat. Casele sunt pestrițe: unele construite după tipar „european”, altele lăsate în paragină. O uliță e asfaltată, iar altele câteva după aceasta – nu. Când trece câte o mașină, praful cade pe încălțăminte. 

 „Satele din apropiere de Chișinău au fost transformate în zone dormitor și practic și-au pierdut personalitatea”, adaugă Ștefan din mers. 

Îmi explică în voie că arhitectura a avut mult de suferit, pentru că, odată cu migrația, fiecare vrea să facă pe lângă casă ceea ce vede în afară, iar în felul acesta satele devin o formă lipsită de conținut. Cele care și-au păstrat aspectul de odinioară sunt adesea locuințe ai căror vechi proprietari au decedat și de care cei noi au uitat. 

„La Drepcăuți, Briceni, de exemplu, am găsit o casă foarte frumoasă și am întrebat a cui e. Mi s-a spus că oamenii de acolo au murit, dar pot să intru. Nu am mai intrat, dar am întrebat cine locuiește în celelalte case, atât de bine păstrate. Mi-au răspuns indicând spre majoritatea caselor: a murit, a murit, e pe moarte, a murit, și tot așa”, povestește cercetătorul. 

Lăsăm în urmă strada 27 august, în timp ce Ștefan vorbește despre problemele care vor apărea în sate, pe lângă depopulare – provocările climatice și calitatea apei. Opinează că, peste 20-30 de ani, s-ar putea să ne uităm în urmă și să spunem cât de bine este încă… 

Se oprește lângă o fântână cu găleată de tablă, ca să remarce că aceasta din urmă devine o raritate, iar la sate găsești tot mai mult plastic. Câinii de pe lângă ograda din apropiere se alertează. 

„Erau fără școală, dar știau ce înseamnă frumosul” 

Cât mai mergem, Ștefan dă clickuri pe aparatul de fotografiat, acolo unde observă detalii demne de păstrat. Continuă să vorbească despre o agresiune asupra satului, despre faptul că nu mai există meseriașii de odinioară, care să se ocupe de decorațiuni de lemn, bunăoară, și că se copiază tot ce se vede în afara R. Moldova. 

„Sunt niște lucruri care nu se potrivesc cu arhitectura de aici, iar primarii trebuie să intervină. Am văzut undeva o casă rotundă și-l întreb pe primarul de acolo cum a permis așa ceva. Cică-s niște băieți care au venit din Portugalia și aveau bani…

D-le, poți să ai bani, dar nu faci așa ceva în centrul satului, unde trebuie să păstrezi arhitectura. Străinii care mai vin vor să vadă aici autenticul, vor să vadă ceea ce caracterizează o națiune”. 

Altădată, fotograful dăduse de o casă deosebită la Sculeni și i-a spus primarului că ar vrea să o vadă. Au dat la o parte piatra din ușă, iar cel din urmă a exclamat că nu știa despre frumusețea pe care o are aici. 

„Au cumpărat casa niște tineri și și-au bătut joc de ea. Ne-am dus cu primarul să cerem ușile și geamurile ca să reproducem fața casei pe un perete și n-au vrut să ni le dea. Acum, când trec pe aici, mă uit cu tristețe la ce au făcut acolo. Le-am spus că și casa are suflet și că ar trebui să se gândească la oamenii care au făcut-o”, completează Ștefan. 

Una dintre cele mai frumoase case din R. Moldova a descoperit-o la Mălăiești. Era albastră, simplă, făcută de niște țărani. „Oameni fără școală, dar care știau ce înseamnă frumosul, apreciază Ștefan, dar moștenitorii și-au bătut joc de ea”. 

Din când în când, pe drumurile din Trușeni trece câte un biciclist, câte un copil sau un bătrân. Suntem la poalele unui deal, când ne oprim să întrebăm de o tânără dacă mai departe găsim case vechi. 

– Pe-aici te duci în centru, dar eu nu mă uit la case, zice. 

– Dar la ce vă uitați? – întreabă Ștefan.

– Mă uit la drum.

Când ajungem sus, pe deal, în întâmpinare ne vine un bărbat care duce la păscut câteva capre. Mai întâi e reticent față de încercarea de a-l fotografia, dar în câteva minute, Ștefan îl convinge să ne lase în ogradă. Ne arată casa și beciul și este gata să ne arate o locuință și mai veche, a mamei sale, dacă îl așteptăm câteva minute ca să ducă caprele în ocol. 

Suntem pe strada Livezilor. Cât ne aruncăm privirea peste garduri, ca să vedem casele vechi, în  speranța să putem descoperi mai ales ce se ascunde în ele, câini și pisici se plimbă prin colbul de pe uliță. 

Sătenii de pe pliante și din afara acestora

Nea Victor se întoarce, așa cum a promis, în 10 minute și ne conduce pe un drum de țară, plin de iarbă, nu de praf, spre casa în care a crescut. Maică-sa a murit când avea aproape o sută de ani, iar acum ograda e păzită de un câine slăbănog, prins în lanț. Ceva mai departe, stă tolănit porcul Volodia, iar dincolo răsare casa. 

Vopseaua de pe prispă se scorojește. La ușă stă prins un lacăt. În casă, sub o grindă sunt uitate fotografiile învelite în hârtie veche. Batistele înflorate au prins praf. La masă nu mai stă nimeni. Becul din casa mare nici nu mai arde. 

Dar casa are suflet. 

Proprietarul de acum se agită să ne arate spre tot ce indicăm, ca într-un magazin de antichități. Desface hârtia cu fotografiile vechi și rostește numele celor ale căror chipuri ni se perindă prin fața ochilor. Scutură de praf batista neagră cu flori și o întinde deasupra altor lucrări croșetate – „lucru de calitate!”. Ștefan găsește pe masă un număr al gazetei „Труд”, de la o întâlnire a lui Gorbaciov în Franța. 

Răsună click după click de la aparatul de fotografiat. 

La ieșire, lacătul e prins la loc, ușița de lemn de la prispă se închide și nea Victor ne roagă să pășim peste fânul din prag – „e pentru animale”.

Când ne vom întoarce la Chișinău, Ștefan va mărturisi că oamenii de aici sunt primitori, ospitalieri și dornici să vorbească  – „în general, așa cum îi arată pliantele despre Moldova”  și că foarte rar i se întâmplă să dea peste cineva care are o zi proastă. 

Uneori, ca și azi, în escapadele sale, reușește să dea peste oameni cu povești de viață ieșite din comun. 

Dar, în același timp, subliniază că orice discuție cu localnicii duce preponderent înapoi la trecut, decât la faptul cum ar putea fi păstrat pentru viitor măcar ce a mai rămas.  

„Când nu vor mai fi satele, rămân fotografiile”

Părăsim ulița, apoi încet și satul. Ștefan își amintește despre cum dispar școli sau case de prin alte părți ale R.Moldova. A mers de curând ca să facă fotografii la Horești, unde altădată școala găzduia peste o mie de copii, pentru că e convins că acesta a fost ultimul clopoțel care a sunat în instituție – „școala va dispărea, va fi închisă”. Și-a dorit să poată păstra fotografiile ultimilor elevi care vor intra în aceste săli.  

„E impresionant și îngrozitor când știi că erau o mie de copii și acum sunt 80. O clasă cu patru copii… E ceva ce nu poate fi descris. Și satul va muri. Când stai și te gândești că au trecut războaie mondiale, s-a dezintegrat URSS și acum, pe timp de pace, satul acela, ca și multe altele, dispare. E ca un bolnav legat la aparate – va muri. Mă doare de fiecare dată când văd situația acestuia și știu ce a fost”. 

Altădată a reușit totuși să determine niște tineri să se gândească de două ori la ce vor să facă cu casa lor moștenită. Era în satul Larga, în vara anului 2015, iar casa aceasta era impresionantă  – „cu tâmplărie deosebită și obloane la geamuri”. Ștefan s-a oprit ca să se uite în detaliu. Au ieșit afară doi tineri și, din vorbă în vorbă, au spus că acum acolo locuiește bunica lor, iar după ce va muri, vor dărâma casa și vor face una europeană. 

„Le-am zis că ar trebui să o păstreze – era și așa bine întreținută – și că nimeni nu are nevoie de casa lor europeană. În schimb, case cum erau pe atunci, nu prea mai găsești.

Mi-a dat replică bărbatul: „poate noi nu mai știm să apreciem ceea ce e important”. Și eu i-am zis că poate are dreptate. Am trecut pe acolo și încă e intactă, în continuare îngrijită”, afirmă fotograful. 

În opinia sa, se întâmplă ca localnicii să fie în lumea lor și să nu acorde atenție frumuseții care îi înconjoară, în schimb, venind din exterior, cineva le poate explica, „iar ei câteodată înțeleg și din toate discuțiile astea ies lucruri bune”. 

Cea mai veche fotografie – una din 1915 – Ștefan a găsit-o la Cioropcani, într-o casă închisă de vreo 20 de ani. Nimeni dintre cei cu care a mers într-acolo – primar ori șeful casei de cultură – nu a recunoscut vreo față din fotografia respectivă. „Întâi dispar casele, apoi satele și rămân numai fotografiile”, enumeră Susai. 

– Și atunci, cum ar trebui să ne uităm la fenomenul depopulării și depersonalizării satelor?

– Cu îngrijorare. Există un document guvernamental „Moldova 2030” – și acolo se spune că într-o perioadă scurtă vor dispărea multe sate, populația va migra, iar viitorul satului e incert. 

– Și atunci ce putem face?

– Părerea mea este că ar fi nevoie de susținerea unui Program național de salvare a satului. Moldova, din punctul meu de vedere, fără sate, nu va fi o țară, ci un stat oarecare, cu o populație oarecare. Am mai spus, fiecare sat care dispare este o celulă sănătoasă care părăsește corpul uman. Moldova fără sate nu mai este nimic. 

Ștefan are editate câteva cărți despre satele, casele, locuitorii și tradițiile din R. Moldova. Consideră că e important să poți răsfoi și vedea zestrea, fotografiile recuperate, care au fost aruncate anterior și că ceea ce a reușit să mai găsească prin zonele rurale de aici le-ar putea fi de folos cercetătorilor care vin după dânsul – „cartea e ca și cum ai tăia o felie din timp și ai oferi-o celorlalți”.

I-ar fi plăcut însă mai degrabă să poată fotografia ceea ce a reușit să surprindă cu ani în urmă artistul Mihai Potârniche – sate în care viața pulsa. „N-aș fi vrut să găsesc așa ceva, să fac niște fotografii dramatice. Eu vin și mă uit doar la ce a rămas în urmă. Și atunci mă cuprinde tristețea”, admite Ștefan. 

Dincolo de asta, sfatul lui e ca elevii să fie îndemnați să fotografieze cât mai mult prin zonele rurale – orice găsesc, să viziteze, să vorbească cu oamenii în vârstă, ca poveștile lor să nu dispară odată cu dânșii, odată cu casele și satele lor. 

Atunci când am ieșit din Trușeni, în oglinda retrovizoare a mașinii s-a văzut satul dispărând încet – case mai noi și mai vechi, pietre, praf, pisici, câini, biciclete pe drum, mașini grăbite. 

Și, odată cu acestea, avalanșe de alte amintiri legate de sate, de tot felul de sate în care am crescut, unde creșteau copiii altor rude, sate pe care le-am vizitat pentru muncă sau pentru a admira vreun râu ori iaz, sate care însemnau și încă înseamnă acasă pentru mulți moldoveni plecați de ani buni.

Nu s-au mai auzit clickuri la aparatele de fotografiat ori filmat. Liniștea care s-a instaurat era și despre trecut, și despre viitor.