O poveste colectivă despre mame nevoite să plece peste hotare și copii care mimau bucuria: Interviu cu Otilia Babara, autoarea filmului „Love is not an orange” 

Pe 18 octombrie curent, în Leipzig, Germania, a avut loc premiera mondială a documentarului „Love is not an orange” („Dragostea nu este o portocală”, n.r.), realizat Otilia Babara, originară din R. Moldova.  

Constând din imagini de arhivă private, documentarul povestește cum, la începutul anilor 90, femeile părăseau R. Moldova în număr mare și plecau peste hotare, în căutarea unui loc de muncă, pentru a-și întreține familiile. Neputând să se întoarcă acasă, ele găseau, totuși, o modalitate de a păstra legătura cu rudele din țară: trimițând cutii mari de carton pline cu cadouri și alimente la care puteai doar visa în acele zile. La rândul lor, copiii trimiteau casete video, în care arătau ce fac acasă. Acest schimb a devenit un ritual printre mii de familii. Camerele video și cadourile le-au permis acestor mame și copii să împărtășească o privire asupra realităților lor în timp ce erau despărțiți. 

ZdG a discutat cu Otilia Babara despre cum și cât a muncit la film, cum a fost să-și vadă filmul pe marele ecran și când urmează să apară și în R. Moldova.

— Recent, a avut loc premiera filmului peste hotare. Cum v-ați simțit văzându-l pe marele ecran? 

— A fost tare bine, nu m-am așteptat. Sigur că niciodată nu poți ști cum vor reacționa oamenii, mai ales că nu e un subiect ușor… Dacă i-aș fi făcut premiera acasă, m-aș fi așteptat că oamenii să reacționeze în felul în care i-am văzut aici, pentru că subiectul e mai cunoscut, dar cu public străin chiar nu am știut cum va fi și mă gândeam că oamenii probabil vor avea multe întrebări și nu vor înțelege foarte bine acest subiect. 

Eu am încercat să nu dau multe explicații în film, trebuie să știi istoria R. Moldova, ca să înțelegi fenomenul. Sunt unele detalii, dar nu fac o incursiune în istorie. Credeam că oamenii vor rămâne puțin confuzi, dar nu a fost deloc așa. Și apropo, chiar dacă subiectul nu e unul din cele mai fericite, oamenii au râs mult la film. Nu m-am așteptat și m-a bucurat că oamenii au reușit să vadă și umorul din spatele dramei. 

— Pe scurt, despre ce este, de fapt, filmul? 

— Filmul e construit din imaginile mai multor familii, care spun aceeași poveste. E o poveste colectivă similară, chiar dacă eu știu că unule din acele imagini sau familii nu neapărat că nu mai comunică, dar cumva au frântura asta în relații. Pentru mine era important să am motivul construcției casei, care era una din cauzele din care multe mame nu se întorceau acasă. Sunt și multe momente în care oamenii o să râdă. Mai ales că au râs și cei care nu știu toate dedesubturile. E important pentru mine să vezi nu doar partea tristă, ci să poți râde în unele momente. 

— Cum ați găsit oamenii care să accepte să se împartă cu aceste materiale video? 

— De fapt, am lucrat la acest film timp de opt ani și am început să-l filmez cu prietena mea cea mai bună și mama ei, care s-a întors acasă după 12 ani. Ele locuiau în aceeași casă, ele vorbeau una cu alta, dar nu prea mai exista o relație și asta era evident. Pe mine asta m-a marcat acest lucru și eu am început să filmez cu ele, să încerc să observ, să le înțeleg și simțeam că, poate, cumva pot să le ajut. Mă gândeam că ele nu pot să comunice mai deschis din cauza camerei… Am filmat o perioadă destul de lungă cu ele, însă simțeam că ceea ce vreau eu să capturez este invizibil. Era vorba de sentimente și emoții, iar asta poți să vezi la cameră prin expresia feței, gesturi. Dar nu era de ajuns. Simțeam că nu e în imagini ceea ce eu caut. 

Între timp, tot făceam interviuri audio, video și în scris, pentru a mă documenta, cu mama și fiice care au trecut prin asta. Iar cineva, la un moment dat, mi-a spus că are niște casete, pe care le trimitea mamei. După asta mi-a mai zis altă persoană același lucru. Atunci, m-am oprit și am întrebat detalii. 

Știam că mamele plecau din motive economice, iar o cameră de filmat, mai ales atunci, costa scump. Dar mamele le cumpărau second hand din Italia și le trimiteau acasă, iar copiii se filmau și trimiteau imagini înapoi, odată cu pachetele, ca ele să vadă ce fac acasă. 

Pentru mine asta a fost o mare descoperire: când am început să privesc aceste imagini, am înțeles că filmul era acolo, că ceea ce au am căutat era în fața mea, că emoțiile erau anume în acele fragmente. 

Așa, am început să lucrez mai mult pe partea asta. Sm început să mai scriu anunțuri pe grupurile de moldoveni din diaspora, cu rugămintea că dacă au asemenea imagini, să le împartă cu noi. Și da, oamenii au început să mi le trimită… 

— Cum ați ales ce rămâne în film și ce nu? 

— Uneori primeam aceste imagini și oamenii spuneau că ei au casetele, dar nici nu mai țin minte tot ce e acolo. Îmi dădeau multe casete, pe urmă noi le digitalizam și vedeam tot. Și când persoana îți dă tot, tu vezi că acolo, într-adevăr, e o bucată din viața lor, pentru că-s ani la rând filmați. Cred că a fost o mare încredere din partea tuturor acestor oameni, eu nu m-am așteptat la asta. Unii nici nu mai știau ce au și ne dădeau casetele, dar alții chiar subliniau că ei cred despre povestea asta că trebuie spusă și că ei au încredere în mine că voi alege ceea de ce am nevoie. S-a mers mult pe încredere. 

Am avut mai mult de 100 ore de material, dar pentru mine era clar că povestea pe care vreau să o spun sau ceea pe ce vreau să mă concentrez e, totuși, istoria prietenei mele. 

În copilărie, toate prietenele mele trăiau fără mamă și, pe mine asta m-a marcat. Mama mea nu a plecat niciodată, iar faptul că prietenele mele locuiau fără mama părea ciudat pentru mine și chiar le invidiam, pentru că ele primeau pachete cu multe lucruri care îmi păreau fascinante. Pe atunci, se trăia cu ceai negru și pâine, iar când cei din jur primeau lucruri la care tu nu ai acces, ca și copil ți se părea fascinant. La un moment dat, am și întrebat-o pe mama: dar tu când te duci? (râde)

— Iar cei cu părinții plecați, probabil, voiau inversul… 

— Exact, noi când eram copii, nu intram în așa multe detalii și doar când am mai crescut, am înțeles, de fapt, prin ce au trecut ei. Eu am și văzut cum s-au schimbat atitudinile prietenei mele, de la cum era entuziasmată de încălțămintea și hainele pe care le primea și cum, pe urmă, a început să le urască. 

Îi spunea mamei că nu mai vrea să-i trimită nimic și că o vrea pe dânsa înapoi. Și mama îi explica că nu poate veni, că trebuie să facă una sau alta, că trebuie să termine casa, că fata trebuie să termine facultatea. Tot timpul intervenea ceva. Ea nu mai putea deja să vadă aceste obiecte, a început să simtă o aversiune față de ele. Și, după asta, relația s-a rupt, practic, pentru că nu exista prezența fizică și comunicarea. 

Pe mine m-a afectat tot prin ce a trecut prietena mea. Mama ei a revenit, dar ele nu neapărat aveau o relație mai bună, mama ei îmi povestea mie despre asta, pe de o parte și, pe de alta, prietena mea tot mie îmi zicea, iar eu absorbeam din ambele părți tragedia lor și atunci am început să fac filmul. Am bazat narațiunea filmului pe povestea prietenei mele. Filmul e bazat pe sentimente și cum acestea se schimbă cât mama lipsește, până când relația se rupe. Eu așa am ales imaginile. 

— De multe ori, noi credem că acolo e o traumă de care oamenii nu vor să discute, dar se vede că totuși, au nevoie să se vorbească despre asta… 

— Da, au fost și persoane care s-au gândit că au aceste casete, dar nici nu se pot uita la ele și nici nu au curajul să le dea cuiva. 

— Pentru dvs. cum a fost din punct de vedere emoțional să treceți prin toate aceste materiale video? 

— Eu aveam o idee despre cum vreau să fac acest film și ce vreau să spun. E una atunci când tu vorbești cu oamenii și ei îți povestesc experiența lor, dar e alta când tu vezi cu proprii ochi asta. Din imaginile de acolo poți să vezi cum noi am construit mult, însă totodată, observi acolo cum copiii rămași acasă, în foarte multe momente, încercau să mimeze bucuria. Erau conștienți, de exemplu, că asta îi vom trimite mamei și ea trebuie să vadă că la noi totul e bine. Era diferența asta dintre ceea ce tu știai că e în spate și ceea ce decideau să arate cei de acasă. Erau multe momente în care noi încercam să ne prefacem că totul e bine pentru mama, ca ea să fie liniștită. 

De altfel, în film, mama, ca personaj, este invizibilă. Nu apare fața ei, ea apare doar ca o voce care comentează, de după cameră, imaginile. Ele, chiar dacă aveau această posibilitate de a filma, înregistrau doar ce le înconjoară, voiau să arate cum e orașul, unde stau, ce văd, fructele exotice, magazinele. Dar tare-tare rar mamele întorceau camera să se filmeze. Copiii se filmau pe ei, povesteau ce fac la școală, cum sunt zilele de naștere, dar mama niciodată nu se filma pe ea. Cred că asta s-a potrivit în sensul că mamele chiar au fost invizible în viața copiilor în perioada asta… 

— Cum a fost pentru cei care apar în documentar să se vadă pe marele ecran, dacă au reușit? 

— Ei nu au reușit, pentru prima dată filmul a apărut pe marile ecrane marți și am invitat persoana de la care practic am folosit cel mai mult material video. Ea chiar a avut foarte mult material filmat. Dar în film apar mai multe familii, e cumva o poveste colectivă, pentru că ne-a afectat acest fenomen al migrației pe foarte mulți și e, de fapt, povestea a mai mult de jumătate de țară. Am vrut să construiesc o amintire colectivă a fenomenului și, de asta, am vrut să apară în film mai multe familii. 

Pe ea am invitat-o la premieră, eu fizic nu o cunoscusem până la asta, am discutat mai multe online, pe Zoom, ca să înțeleg povestea ei. Am cunoscut-o acum fizic pentru prima dată și a fost foarte emoționant  pentru ea să vadă filmul. 

Am fost tot timpul alături și ea cred că a fost ca un rollercoaster de emoții: acum plângea, apoi râdea, apoi iar plângea. I se schimbau din două în două minute emoțiile. Pentru mine asta este important, acesta a fost și scopul pentru care am făcut filmul. Noi toți știm despre acest fenomen și cam toți avem pe cineva care este plecat din țară, dacă nu din familie, atunci din apropierea noastră, însă cumva nu vorbim niciodată deschis despre asta. 

Acesta rămâne un fel de subiect tabu, ne rezumăm la a spune că da, mama a fost plecată. Sau, cum am avut eu un caz, când am contactat-o pe o fostă prietenă, despre mama căreia știam că a fost plecată, s-o întreb de imagini: „Ce ai în vedere? Nu, mama nu a fost plecată”. Într-atât de dureros a fost, că începe și negarea. Dar după film, femeia de care spuneam mai devreme, mi-a mărturisit că vede altfel ceea prin ce a trecut și că a fost un fel de terapie pentru ea.

— Dar despre ce sunt părțile unde râd oamenii? Cum credeți că găseau resurse să facă asta?

— Eu cred că e foarte mult legat de felul în care noi alegem să ne arătăm viețile. Copii încercau să „fabrice” uneori asemenea momente, pentru că știau că acum vor înscrie pentru mama. Dar uneori chestia asta cu momentele în care rudele de acasă erau fericite e mai degrabă o rebeliune, este o scenă în care copiii, pur și simplu, își fac de cap. Noi avem această vorbă care spune că totul va fi bine și adesea ne încurajăm că, în pofida faptului că acum e greu, va fi bine mai târziu. Atitudinea asta că totul va fi bine e foarte prezentă. Ei încercau reciproc să se încurajeze. 

— Cum v-ați simțit în momentul când ați știut că filmul e gata? 

— Am simțit o mare ușurare, pentru că simt că l-am dus după mine, l-am cărat ca pe o piatră, iar asta probabil din cauză că am simțit o mare responsabilitate pentru prietenii mei și starea lor de acum, dar și pentru faptul că, în copilărie, foarte naiv, i-am invidiat. Pe mine foarte tare m-a marcat, să văd că nu mai există o relație, când de fapt ambele părți făceau eforturi ca lucrurile să meargă bine. Mie mi se pare foarte complicat să abordezi subiecte de acest fel, de asta mi-a luat mult timp să înțeleg dacă direcția în care merg este corectă, dacă eu mă simt bine cu felul în care spun povestea asta. Din acest motiv, am vorbit cu mai mulți oameni, nu doar cu o familie. Pentru mine, acest timp a fost greu, dar important. Eu acum mă simt împăcată și oarecum eliberată de istoria asta. 

— De ce ați ales să vă ocupați de filme, și de ce documentare? 

— Bunelul meu a fost cameraman și, în copilărie, mă purta cu dânsul peste tot. El mi-a dat un „Zenit”, când eram mică, și noi mergeam peste tot cu el – și-n pădure, și la piață, și eu trebuia mereu să observ, să văd, să caut, să fiu atentă la ce se petrece în jurul meu. Eu așa am crescut și atunci când trebuie să merg la facultate, asta am ales. Bunelul a rămas foarte surprins, iar eu l-am întrebat: la ce te-ai așteptat? (râde) Cam asta a fost povestea. Cred că de asta a fost film –  pentru că atunci când creșteam cineva de lângă mine îmi zicea să mă uit în jurul meu, să văd, să observ. Asta m-a influențat. Iar documentare am ales să fac pentru că această comunicare cu oamenii e foarte importantă pentru mine. Eu tot timpul vreau să ajut, nu neapărat în moduri clasice, iar acesta e felul meu de a-i ajuta și de a comunica cu ei. 

— Când apare filmul „Love is an orange” în Moldova? 

— Eu sper că în curând. Cu siguranță, anul viitor încercăm să facem o premieră. Sper să aibă loc Festivalul „Cronograf” și atunci acolo mi-ar plăcea să aibă loc premiera. Dar chiar dacă nu se va întâmpla acesta, cu siguranță vom încerca totuși să facem o premieră aparte la Chișinău. 

— Vă mulțumim!