Mărturiile unui tânăr de 21 de ani al cărui tată a fost la războiul de pe Nistru
Ion Pavlov, un tânăr de 21 de ani, originar din Cocieri, raionul Dubăsari, a ținut un discurs în cadrul mitingului de doliu care a avut loc la Complexul Memorial „Eternitate”, de Ziua Memoriei și Recunoștinței. Tânărul a spus povestea familiei sale, declarând că datorită tatălui său, el a cunoscut pacea.
Ion este student la Academia Militară, în cursul 3. Acesta povestește despre perioada războiului în care a luptat pentru pace tatăl lui: „Alături de toți bărbații din sat, nu a ezitat nici pentru o secundă să ia arma în mână și să-și apere țara”, spune băiatul.
„Eu nu am cunoscut războiul. Datorită tatălui meu, care l-a trăit, eu am cunoscut pacea. Am aflat de acest război ca fiecare copil din satul nostru, din povestirile părinților noștri, a rudelor, vecinilor și consătenilor mei. Pe platoul din Cocieri, s-au dus unele dintre cele mai dure lupte acum 33 de ani. Casa noastră e chiar lângă una din fostele Unități Militare a Armatei a 14-a.
Vin dintr-o familie simplă din Cocieri. Tata e născut în sat, mama e din Corjova. Toate rudele noastre sunt din aceste sate care au avut de suferit în urma războiului din 1992. Mai avem neamuri, cumătri, nani, prieteni și în celelalte localități vecine din stânga Nistrului. Niciodată nu am avut conflicte între noi și până azi ne înțelegem la fel de bine.
(…) Dar din păcate, acum 33 de ani, cineva a vrut să ne învrăjbească, să ne despartă. Oamenii din satul nostru nu au fost de acord și ne-am apărat. Am fost și suntem Moldova. Tata era muncitor simplu în sovhozul din sat. Mecanizator la Brigada de tractoare. Alături de toți bărbații din sat, nu a ezitat nici pentru o secundă să ia arma în mână și să-și apere țara. Să-și apere familia și neamul.
(…) Într-o zi, au fost atât de mulți, încât Bacul, arhiplin cu mașini și oameni, nu a mai ajuns pe malul celălalt și s-a răsturnat. Au înotat până la mal. Un vecin a reușit să o salveze pe mama din apă. Oamenii fugeau de război, de gloanțe, de rachete și obuze.
(…) A venit pacea mult dorită, însă nici atunci nu eram în siguranță. Tata a revenit pe tractor, ca să curețe terenurile rămase pârloagă. Printre mine. Nici nu a pornit bine la drum, că și a venit prima explozie.
Viața noastră continuă și tot ce ne dorim este să fie pace. Din păcate, atunci, 64 de bărbați în toată firea nu s-au mai întors acasă de lain platoul de la Cocieri. Povestea mea, povestea părinților mei, povestea familiei mele este istoria noastră, a tuturor. O istorie tragică pe care o purtăm cu noi, pentru a nu mai permite repetarea ei.
(…) Noi nu putem uita ce au făcut părinții pentru noi și le suntem veșnic recunoscători. Le mulțumim pentru lecțiile de viață, exemplul oferit și le promitem că Moldova noastră va sta mereu dreaptă, își va apăra pacea și va rămâne unită în față oricărei provocări.”
