Mărturiile tânărului hărțuit în armată, după ce s-a aflat despre identitatea sa sexuală: „Acest sistem e construit cu anii, nu cred că-l vor schimba pentru mine”
Zilele trecute, un tânăr făcea public un mesaj video în care anunța că nu vrea să se întoarcă în armată, după ce acolo s-a aflat despre identitatea sa sexuală, iar el nu se mai simte în siguranță, pentru că este zilnic hărțuit. Totodată, el spunea că își asumă consecințele și înțelege că acțiunile sale vor fi apreciate ca dezertare.
Ulterior, Ministerul Apărării a declarat că s-a autosesizat pe marginea acestui caz și că a fost pornită o anchetă internă, lucru despre care a anunțat avocata tânărului, Doina Ioana Străisteanu.
ZdG a discutat cu Marin Pavlescu despre contextul în care s-a aflat despre identitatea lui sexuală, despre viața în armată, dar și despre ce ar vrea să facă mai departe.
–Cum și când ați ajuns la armată?
– Am împlinit vârsta de 18 ani și mă tot gândeam la serviciul militar, dacă voi fi încorporat sau nu. Mama îmi spunea să mă duc să-l fac, că e pentru toți obligatoriu. Îmi ziceau rudele că un an nu e așa de mult, totul va fi bine. Atât că ei, inclusiv mama, nu știau despre identitatea mea sexuală. Ceva m-a convins să o ascult pe mama și am sunat să cer informații. M-au întrebat dacă aș vrea să fac armata și am decis să fiu sincer, am spus că nu. Mi-au zis că nu am încotro deja. Apoi, tot timpul cât m-am aflat acolo, m-am străduit să nu afle nimeni despre identitatea mea sexuală, pentru că dacă se afla în brigadă, e clar că va fi rău.
–De ce beneficiați acolo? Ce primește un tânăr când ajunge acolo?
-Primim uniforma militară, bocani, două săpunuri, dintre care unul de rufe, un șampon mic, o pereche de ciorapi și hârtie igienică. În rest, îți cumperi tu… Fiecare militar primește lunar o soldă cu 150 de lei, comandanții de grupă au 165 de lei. La magazinul de pe teritoriu putem cumpăra obiecte de igienă personală sau dulciuri. Sunt unii soldați cărora părinții, de exemplu, le cumpără pastile – de dureri de cap, de burtă, pentru că la punctul medical nu prea au pastile.
–Cum a fost prima perioadă în serviciul militar?
– Primele zile era greu. Mă simțeam izolat. Nu se permitea să suni rudelor, ne-au permis abia la sfârșit de săptămână să sunăm, să spunem la ce unitate ne aflăm, doar câte cinci minute și cu difuzorul inclus. Conversația avea loc în prezența unui superior. Telefonul nu ni se dădea în mână. M-am simțit ca la închisoare acolo – nu aveam voie să mergem la veceu fără permisiune și când mergeam, îți dădeau timp cât să stai acolo, nu aveam voie să ieșim din cazarmă fără permisiune, nu puteam mânca normal, oriunde trebuia să ceri voie. Primele săptămâni mă numeau „Harry Potter” și „ochelarist”… Plus, când m-am plâns de dureri de spate și am mers la punctul medical, acolo nu mi-au făcut nimic. Acolo ei au trei-patru pastile, ca să înțelegeți, și îți dau același medicament, fie că te doare capul ori spatele. Ai rană la picior de la bocanci și ei își spun că au doar verde de briliant sau „Levomecol”, de care trebuie să te bucuri dacă îl au. Medicamente bune nu au, doar dacă să te tratezi la Spitalul Militar… Un căpitan mă întrebase de ce nu vreau să-mi satisfac serviciul miliar și i-am enumerat cauzele. Și el m-a întrebat dacă aș vrea să rămân, în cazul în care aceste minusuri vor fi eliminate. I-am spus că, în acest caz, de ce nu? Atât că, în curând nu cred că se va schimba nimic, pentru că acest sistem e construit cu anii și nu, ei nu îl vor schimba pentru un militar ca mine.
–Dar credeți că armata ar putea deveni un loc de revoltă pentru mai mulți tineri? Ați văzut că și altor tineri li se par problematice anumite lucruri?
-Da, mulți militari nu sunt de acord cu ce se petrece acolo. Uitați, tu faci baie doar de două ori pe săptămână. Uneori, nu schimbi lenjeria, ți-o dau ruptă sau îți spun că nu au și trebuie să porți în continuare aceleași haine încă o săptămână, dacă este nevoie. Punctul medical e un dezastru complet – te duci acolo să ceri ajutor și ei îți spun – „Dar ce e asta? E nimic. Am văzut soldați care își făceau serviciul militar cu rănile deschise, se vedea carnea. Și nimeni nu protesta”. Iar noi, cei recent încorporați, venim să ne plângem la ei, ca și cum. În schimb, când vine câte o verificare de la minister, ei deja sunt anunțați și știu despre asta. Și cred că orice nu ai spune, ei îți dau argumentul că aici nu ești acasă, unde faci ce vrei, la armată faci ce trebuie. Nu poți demonstra absolut nimic nimănui.
–Cum ați ajuns prima dată să cereți ajutor de la psiholog? Cum e văzut asta de alți militari?
-Prima dată a fost în curs de instruire. M-am dus să vorbesc despre ce mi se întâmplă. Ceilalți mă întrebau – „Tu ce, ești debil să te duci la psiholog?” Eu răspundeam că cel care se duce la psiholog nu are neapărat probleme mintale, ci merge acolo pentru a se împărtăși cu ceea ce îl chinuie. Mă întrebau despre ce vorbesc acolo și le-am răspuns că sunt lucruri personale… O locotenentă m-a prins că plâng în dormitor la noi odată și s-a dus să spună comandantului de companie, iar acela a zis că este de părere că aș avea nevoie să merg la o convorbire cu psihologul. M-am dus și, la intrare, psihologul a zis: „Iar tu, Pavlescu. Ce iar s-a întâmplat la tine? De ce plângi iar?” A încercat să mă liniștească: mi-a spus că așa e serviciul, că prin asta toți trec, că e doar un an, nu așa de mult, că ar trebui să mă iau în mâini. Am zis că nu pot, mi-e greu să rezist. Moral și psihologic mă simțeam distrus, simțeam că ceea ce mă înconjoară nu e pentru mine. Eu voiam ca psihologul să înțeleagă că mă deranjează inclusiv când aud cum aici tinerii se fac unul pe altul „p***ras”. Când m-am simțit total distrus, îmi era deja indiferent dacă atunci când îi voi spune psihologului despre identitatea mea sexuală, va spune apoi tuturor. Nu mai aveam puteri. Și când i-am recunoscut ei, plângând, ea a spus că știa. Am rămas șocat. Am întrebat de unde. Ea mi-a spus despre înregistrare. Probabil persoana care îmi dăduse să sun acasă, înregistrase convorbirea și cred că o și arătase altora.
Ulterior, începuseră să apară vorbe și printre militarii mai în vârstă. Discutau despre mine pe lângă fumoar. Stăteam odată la magazinul de pe teritoriu la rând și acolo erau doi militari din cei mai în vârstă. Se uitau la mine și unul l-a lovit pe celălalt peste fund, apoi m-a întrebat: „Îți place?”.
Am auzit și pe etaj vorbe, îmi ziceau că la mine la punctul de control vin „p***rași”, că se tem de ce legături am eu, de cine vine pe la mine. Eu le spuneam că la mine vin oameni obișnuiți în vizită, cum și la alții.
Altădată am fost numit acolo „pedofil”, „p***ras”. Pe lângă fumoar, când vedea că trec, aceeași persoană dintre superiori începea să vorbească – „Aista e acela despre care se vorbește?”. Sau când explicam odată de ce m-am așezat, cu permisiune, tot acea persoană – superior, mi-a reproșat acest lucru. Când i-am dat explicații, a zis că-mi permit prea multe și că „vezi, că acuș iar o să mergi la psiholog”.
Odată, când ședeam în formație, un plutonier m-a întrebat la apelul de dimineață: „Pavlescu, îs drepte vorbele despre tine?”. l-am întrebat ce vorbe anume și el a zis că eu știu, că aș fi „de acesta”, că este și înregistrare.
Un militar din companie se lua destul de des de mine „Tu doar ești gay, ție nu-ți plac fetele, tu nu o să faci copii. Ești „p***ras”. I-am spus că indiferent dacă aș fi sau nu, nu ar trebui să-și permită să vorbească așa cu mine. A spus că-i este indiferent – „eu măcar pot să mă duc să fac copii cu o fată, dar tu nu”. I-am spus că nu are dreptul să îmi spună asemenea lucruri, iar el a început să spună că „ce, o să te duci să te jălui”? M-a lovit cu pumnul în piept, iar cu mâna mă ținea de gât. A doua oară când a vrut să dea cu pumnul, am reușit să îl opresc. Mi-a rămas vânătaia pe gât, dar nimeni nu m-a întrebat despre asta la inspecția de seară. Eram așa de obosit, încât m-am dus în camera de alături să plâng… A venit să-și ceară scuze: „Hai scuză-mă, *lea, în ***da mă-sii”.
–Spuneați că ați ajuns și la gânduri suicidare…
-Se aflase despre identitatea mea sexuală și eram transferat la punctul medical, unde aveam diverse obligații de îndeplinit, eram scris că sunt un fel de ajutor. Am început să mă simt și mai rău acolo. Îmi doream să fiu la libertate și să îmi fie mai bine, chiar dacă m-ar fi considerat nebun. Pe atunci, a fost prima tentativă. Iar a doua oară, cred că tot din cauza insuficienței… unei susțineri. M-a întrebat maiorul de ce fac asta, că nu mă va ajuta cu nimic, că nu mă va trimite la psihiatru și chiar dacă mă duc, o să mă întorc înapoi, pentru că nu am probleme mintale, iar la revenire ar fi scris doar că am probleme cu adaptarea. Dar, ar fi inclus și partea despre identitatea mea sexuală. A spus că doar o să-mi facă mai rău, pentru că va afla absolut toată lumea. Țineam acea lamă în buzunar și întrebam șase zile la rând de comandant dacă pot merge la psiholog. Mi s-a spus că merg prea des. „Soldații nu se duc niciodată și nu zic nimic, dar tu prea des te duci. Ce ai? Ce e cu tine?”, a zis. Aveam nopți nedormite, începusem să tremur. Era sfârșit de august, început de septembrie… Când vorbisem psihologului despre acestea, a zis că eu prea mult mă gândesc la ce mi se întâmplă, să mă uit în jur, că e frumos, aici e bine… Vorbeam atunci afară cu ea, țin minte. Biroul era ocupat, și ea era ocupată. A zis că poate vorbi doar repede. I-am spus că nu mai pot, că și acum vreau să-mi tai venele. Aveam lama în mână și am vrut să o ascund în buzunar. A văzut și a cerut-o. I-am spus că nu are sens, că e tot mai rău ce mi se întâmplă. A spus că dacă voi face o prostie, mă va trimite la psihiatru. O săptămână nu puteam ajunge la ea, și apoi am vorbit doar 15 min… Problema nu era rezolvată, sigur…
–De ce v-ați luat acum concediu?
-Am fost în concediu deja de două ori, câte cinci zile, din motiv că mama are probleme de sănătate, pe care nu le-a rezolvat la timp… Medicamentele pentru ea se găsesc destul de greu la noi, apropo.
–Cât de protejat v-ați simțit la armată?
-După ce au aflat că sunt homosexual nu m-am mai simțit în siguranță. Să fii numit zilnic cu cuvinte urâte, cum ar fi „pedofil”… nu te simți nici în siguranță, nici susținut. Nici nu poate fi vorba despre siguranță.
–Ce v-ați dori să faceți, după ce se rezolvă cazul dvs.?
-Aș vrea să învăț, să urmez niște cursuri, îmi place să gătesc. Și, probabil, voi pleca peste hotare, așa cum mi-au scris să mă sfătuie mulți.
