Mâncare, medicamente, țesături, înmormântări – cum femeile păstrează și transmit cunoștințele populare
Femeile joacă un rol special în păstrarea tradițiilor culturale ale popoarelor. Generații întregi, acestea au transmis fiicelor, nepoatelor și nurorilor cunoștințele și abilitățile care, în ciuda atitudinii adesea condescendente a societății, au asigurat în esență supraviețuirea familiilor și a întregilor comunități. Acestea sunt tradițiile ce țin de medicina și bucătăria populară, de țesut sau de ritualurile funerare.
Jurnaliștii „Mediaset” relatează cum femeile din Ucraina, Azerbaidjan, Kîrgîzstan, Tadjikistan și Moldova păstrează și transmit cunoștințele populare din generație în generație. Citiți cele șase istorii în materialul nostru.
Un fel de bucate care a salvat oamenii de foamete și a devenit o moștenire culturală
Unele bucate devin o adevărată parte a istoriei, un exemplu de coeziune socială. O astfel de mâncare – zatirka – este reînviată și popularizată de Liubov Filonenko din satul Krivaia Luka, regiunea Donețk, Ucraina. Zatirka, o mâncare simplă și sățioasă, a salvat mai multe generații de ucraineni de foamete. Liubov susține că în vremuri dificile, cum ar fi cel de-al Doilea Război Mondial, zatirka a fost cea care i-a salvat familia.
„Când eram încă mică, bunica obișnuia să spună: «Zatirka ne-a ținut în viață și ne-a salvat de la înfometare». În perioada ocupației, dar atunci războiul nu era atât de agresiv precum în prezent, a venit timpul evacuării și, literalmente peste munte, un alt sat a devenit refugiu pentru familiile noastre din Krivaia Luka”, își amintește Liubov.
Zatirka este un fel de mâncare foarte vechi, a fost gătit în epoca ciumei, respectiv, este vorba de aproximativ secolul al XV-lea. Pentru a găti zatirka, e nevoie de făină, sare și ouă. Și apoi, trebuie de frecat aluatul cu mâna o perioadă lungă de timp – de aici vine și denumirea (zatirka). După aceea, se stropește masa cu lapte și apoi se freacă din nou până când aluatul se transformă în bile mici. Adevărata zatirka se prepară o perioadă mai îndelungată.
Recent, zatirka a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural imaterial, mai întâi al regiunii Donețk, apoi al întregii Ucraine. În satul natal al lui Liubov, Krivaia Luka, unde aceasta s-a implicat în renașterea și popularizarea acestui fel de mâncare, acum nu sunt mai mult de 70 de locuitori. Satul este grav distrus.
„Acum totul este lovit, curtea noastră etno este spartă, dar cuptorul încă ține. Eu cred că acesta este un semn foarte bun. Cuptorul este sufletul fiecărei case”, spune Liubov.
Citiți mai multe despre zatirka, cum și cu ce se prepară, dar și cum a reușit să devină un exemplu de unificare în jurul ei în materialul News of Donbass.
Ingrediente simple și mult efort – specialitatea casei azerilor
Lavangi reprezintă cartea de vizită a bucătăriei din sudul Azerbaidjanului. Este un fel de mâncare tradițională a populației talysh (talysh este un grup etnic din Azerbaidjan), însă este adorată de toți azerii. Irada Melikova, la fel ca mama și soacra ei, își învață acum nora să gătească acest fel de mâncare ieftin, dar sățios. Lavangi este preparat exclusiv de femei, astfel că rețeta este transmisă din generație în generație pe linie feminină.
Lavangi este o umplutură pentru pui, pește sau vinete, care este considerată unul dintre cele mai importante feluri de mâncare ale festinului azer. Procesul de gătire în sine este complicat și lung, putând dura aproximativ 4 ore. Acesta este modul în care femeile transformă ingredientele simple și necostisitoare într-un fel de mâncare nutritiv și gustos, care poate hrăni o familie numeroasă și mulți oaspeți.
„Îl gătim pentru nunți, zile de naștere, sărbători. Îl gătim când vin oaspeți dragi. Acum, oamenii fac comandă la nunți și priveghiuri. Unele femei își câștigă din asta existența”, relatează Irada.
De la ce cuvânt provine denumirea de lavangi, cum se prepară acest fel de mâncare, câte tipuri de lavangi există și în ce constă secretul acestuia, citiți în materialul Meydan TV.
Ierburile medicinale și grija pentru sănătatea satului
În mod tradițional, nu doar rețetele culinare, ci și cunoștințele despre plantele medicinale și proprietățile lor sunt transmise pe linie feminină. Femeile colectează și păstrează aceste cunoștințe, au grijă de sănătatea familiilor, a locuitorilor satelor și raioanelor în care trăiesc și transmit aceste cunoștințe mai departe fiicelor, nurorilor și nepoatelor. Iraida Eni-Caldari din R. Moldova este una dintre aceste femei. Sătenii îi spun „vraci”.
Tot satul apelează la ea pentru ierburile și amestecurile sale. Oamenii vin, pur și simplu, pentru un ceai natural aromat sau în căutare de ierburi lecuitoare.
„Dumnezeu, când a dat o boală, a dat și planta pentru ea”, este crezul Iraidei.
În prezent, Iraida, la fel ca mama și bunica ei, a decis să-și transmită cunoștințele tot pe linie feminină următoarei generații – nurorii și nepoatei sale. „Când eu lucrez, mă strădui să fie nepoata lângă mine, ca să cunoască. Încerc să vorbesc utilizând termeni, adică denumirea plantei”, relatează Iraida.
Tratamentul și prevenirea bolilor cu ajutorul plantelor, adică fitoterapia, au rădăcini străvechi și sunt larg răspândite în diferite culturi din întreaga lume. De exemplu, în Grecia antică, Hipocrate și alți medici foloseau plante medicinale în practica lor. Până în prezent, medicina chineză și ayurveda indiană folosesc pe scară largă plantele și preparatele pe bază de plante. Dar, bineînțeles, chiar și ierburile naturale nu pot fi întrebuințate fără control, și nici medicina științifică nu poate fi înlocuită de cea tradițională.
Ce este fitoterapia, cum se completează reciproc medicina tradițională și cea modernă, dar și cum își transmit femeile cunoștințele de medicină tradițională generațiilor următoare, citiți în articolul Ziarului de Gardă.
Covoare, muncă grea și ajutor reciproc
Țesutul, realizat în mod tradițional întotdeauna de femei, a jucat un rol important în comunități timp de secole. Acesta include confecționarea de haine, elemente decorative, ale căror modele ascund povești întregi și, bineînțeles, realizarea de covoare durabile.
Locuitoarele satului Muras din Kîrgîzstan țes covoarele Leilek, care sunt renumite nu doar în țară, dar și în străinătate. Acestea sunt calitative și rezistă sute de ani. În mod tradițional, sătencele din Muras țes aceste covoare manual și învață meșteșugul țeserii covoarelor de la o vârstă fragedă. Femeile din sat țes covoarele împreună, ajutându-se reciproc.
„Covoarele mari le facem câte cinci femei”, relatează meșterița Jaldîz Șaidulaeva. „Există covoare mici pentru mașină, covoare pentru rugăciuni, preșuri – ele pot fi făcute de sine stătător sau câte doi. Dar este mai bine să le facem împreună, să nu ne plictisim.”
Munca este grea, dar sătencile trebuie să o facă pentru a se întreține. Cu toate acestea, din cauza închiderii graniței dintre Kîrgîzstan și Tadjikistan în urma conflictelor, covoarele aproape că nu amortizează munca investită de artizane – acestea trebuie să achiziționeze materiile prime din Uzbekistan. În ciuda acestui fapt, femeile își continuă munca. În primul rând, aceasta a devenit principala sursă de venit în sat, deoarece lipsa apei îngreunează agricultura. În al doilea rând, în acest fel, femeile locale păstrează meșteșugul tradițional Leilek.
Despre tehnica țesutului covoarelor, cât timp și cât fir este necesar pentru a face un covor, dar și câtă muncă se investește în acest meșteșug, vezi materialul Kloop.
Bijuteriile din mărgele ca sursă de venit
În Tadjikistan, meșteșugurile tradiționale nu sunt doar tradiții culturale, dar și o oportunitate de a-ți câștiga existența. Odinamoh din Tadjikistan face kokulbofi de mai bine de 60 de ani. Kokulbofi este confecționarea de șiruri de ață împodobite cu mărgele, care sunt împletite în cosițe. Cunoștințele privind crearea acestor obiecte de artizanat se transmit din generație în generație pe linie maternă.
„Prin meșteșug, prin muncă cinstită, am crescut opt copii”, spune cu mândrie Odinamoh.
De-a lungul anilor, femeia și-a transmis abilitățile fiicelor, nepoatelor și fetelor din vecinătate. Pentru meșteriță, este important ca meșteșugurile naționale ale femeilor să fie transmise de la o generație la alta.
Citiți mai multe despre ce este kokulbofi, ce mai poate face meșterița și cum se transmite meșteșugul acesteia de la o generație la alta în materialul Your TJ.
Tradițiile găgăuze și pregătirea pentru propria înmormântare
Adesea, femeile sunt cele care păstrează nu doar tradițiile legate de supraviețuire, dar și de pregătire pentru moarte. Ce și cui trebuie să dai, ce și unde se află, ce obiecte rituale să pregătești – în multe culturi, femeile se ocupau în mod tradițional de toate acestea. Pentru găgăuzi, un popor turc din sudul Moldovei care a adoptat și profesează ortodoxia, funeraliile sunt unul dintre cele mai importante evenimente. Pregătirea pentru acestea aici este condusă în mod tradițional de femei.
Zinovia Stamova din Găgăuzia încă în copilărie obișnuia să se „joace de-a înmormântarea”: spăla știuleți de porumb cu o cârpă, îngropa acești „morți” la marginea grădinii și bocea la „mormintele” lor. După ce a crescut și a adoptat tradițiile de la mama sa, Zinovia a organizat ea însăși zeci de înmormântări adevărate, conform tuturor regulilor găgăuze.
De regulă, în timp ce trupul defunctului se află în casă, rudele și cunoscuții vin să-i onoreze memoria și să-și ia rămas bun – aduc buchete de flori, rugându-l pe defunct să transmită salutări rudelor decedate. Slujba de înmormântare a defunctului are loc acasă în a treia zi. După aceea, cortegiul funerar merge la cimitir. Acesta este condus de un bărbat care poartă o găleată cu apă.
Acum, Zinovia, în vârstă de 89 de ani, nu mai organizează înmormântări, dar le spune femeilor și rudelor vecinilor cum să trateze și să-și ia rămas bun de la decedat în mod corespunzător și se pregătește pentru propria înmormântare.
„Îi spun fiicei mele că totul trebuie să fie pregătit. Am și totul cu ce să mă îmbrace. Mi-am pregătit și broboade, și totul. Ea trebuie să stea lângă mine. Ca să nu plece nicăieri, eu am pregătit totul”, spune Zinovia.
Despre modul în care se desfășoară ritualurile funerare în Găgăuzia, cum se fac pregătirile pentru ele încă în timpul vieții, citiți în articolul NewsMaker.
