„Mama a spus: „Azi nu te duci la școală, a început războiul”. Copiii războiului. Mărturii

În timpul războiului din Ucraina, R. Moldova a devenit casă pentru câteva zeci de mii de copii ucraineni. Unii sunt aici în tranzit, în timp ce alții încearcă să se acomodeze, mergând la grădiniță, școală și chiar la antrenamente de fotbal.

ZdG a discutat cu copii de la 10 la 17 ani, care au fugit de războiul din țara lor. Toți spun că vor acasă și că, deși au văzut cu ochii lor, ceea ce se petrece în Ucraina, încă le este greu să creadă că tot ce trăiesc este adevărat. 

L-am întâlnit pe Chiril, în vârstă de 13 ani, la școala internat din Cărpineni, devenită refugiu pentru mai multe mame și copii din Ucraina. Stă pe scaun, alături de fratele lui de patru ani, pe care încearcă să-l calmeze, cât cel mic plânge și spune că vrea acasă. 

„Acasă era înfricoșător: se auzeau des sirene, împușcături, explozii”

Chiril, fratele și bunica lui sunt din Mikolaiv și s-au oprit pentru câteva zile la Cărpineni, unde îi așteaptă pe părinți. Până a parcurge drumul anevoios, de câteva zile, spre Chișinău, băiatul spune că cei trei și-au petrecut timpul între adăposturile pentru bombe și casă. Ucrainenii se ascund de gloanțe și bombardamente în adăposturi improvizate din subsolurile clădirilor sau în stațiile de metrou. 

„A fost greu să ajungem aici, am pornit la opt dimineața, era ambuteiaj mare la graniță și am așteptat șase ore. Până la urmă, am ajuns cu bine și fără frică. Ne temeam doar că la vamă nu ne vor lăsa să trecem fără permisiunea părinților”, adaugă el.

Atunci când a început războiul, părinții băieților erau plecați peste hotarele Ucrainei – tatăl, la muncă, mama – pentru a face niște cursuri. „Așa a coincis că ei erau acolo, iar noi am rămas în oraș. Am plecat și acum suntem aici, iar ei vor veni curând după noi”, explică Chiril. 

Se bucură că au reușit să plece și că acum sunt în siguranță, însă mărturisește că ceea ce se întâmplă acum în Ucraina pare greu de crezut. 

„Cel mai dificil a fost să înțeleg că asta chiar are loc, că nu e o glumă sau un vis, că chiar a început un război. Adică, chiar faptul că așa ceva se petrece în lume, când noi, ca omenire, ne pregătim să ajungem pe Marte”, subliniază Chiril. 

Își amintește că a fost dureros să-și vadă orașul distrus. Apoi, cum casa și împrejurimile deveniseră un loc nesigur, iar adăpostul de bombe – un spațiu obositor. 

„Știu că atunci când ne întorceam din adăpost prima dată, am văzut un tanc pe jumătate distrus. Primele trei zile, eram permanent la acel adăpost. După, am aranjat casa și am început să stăm acolo. Era înfricoșător, pentru că se auzeau des sirene, împușcături, explozii. Frica cea mai mare era că poate cădea prin apropiere un obuz care încă nu a explodat. Casa noastră se află în apropiere de un centru comercial și de parcul zoo, iar pe lângă ambele au căzut obuze, așa că ne aflam între obuze care încă nu explodaseră”, punctează băiatul. 

El spune că, până războiul se va încheia, toată familia va merge să locuiască acolo unde decid părinții. Iar după asta, speră să se poată întoarce acasă. „Sigur că va fi greu să trăim la fel ca înainte, așa ceva nu se uită cu ușurință”, mai spune Chiril. 

Acum, cel mai mare vis al său e ca războiul să se termine cât mai repede. 

„M-am făcut alb la față de frică” 

Iaroslav, Timofei și Matfei sunt acum colegi la clubul de fotbal „Dacia Buiucani”. Băieții au venit de mai bine de două săptămâni în R. Moldova, împreună cu mamele lor. Ei spun că aici au fost primiți bine, dar că-și doresc să poată reveni acasă și să uite mai repede de tot ce au văzut că se face în țara lor. 

Iaroslav Petrov are 11 ani și își amintește cum a început totul pe 24 februarie. Era dimineața devreme și ar fi trebuit să meargă la școală. „Dar mama a spus: „Nu te duci la școală, a început războiul”. 

Întâi, Iaroslav nu a crezut, dar apoi a intrat pe internet să vadă – „și am înțeles că nu e de glumă”. 

Ceva mai târziu, în jurul orei 10, s-a auzit un zgomot puternic lângă casa lor. „A fost o explozie și m-am speriat foarte tare. Mi s-au înălbit buzele, zicea mama. A fost tare înfricoșător”, povestește băiatul. 

Frații Timofei și Matfei Kyshik, de 12 și 10 ani, adaugă că și pentru ei primele ore și primele zile ale războiului au însemnat multă panică și frică. „În prima zi, pe la cinci dimineața s-au auzit explozii. Și au urmat câteva încă până seara”, spune Timofei. 

„La început, ne temeam foarte tare, apoi părinții au început să adune pașapoartele, lucrurile noastre. Și am așteptat câteva zile”, completează Matfei. 

Drumul până la Chișinău a fost destul de anevoios, iar copiii spun că, până a trece granița, se temeau să nu cadă vreun obuz prin apropiere. În schimb, odată ajunși, oamenii s-au oferit să-i ajute – familiile lor au fost cazate în apropiere de Chișinău, iar ei au început să frecventeze clubul de fotbal. 

„Ne plac aici mult terenurile de fotbal, oamenii, copiii cu care jucăm. Dar acolo sunt toți cei dragi: tata, bunica, bunicul și, din cauză că am părăsit clubul, ne-am despărțit și de prietenii de acolo. Vrem să ne revedem cu ei, totul să se aranjeze și să ne restabilim procesul de antrenament. Să mergem la turneu. Să uităm cu toții de asta”, punctează Iaroslav, care visează să se întoarcă la Odesa lui, iar ulterior, din postura de fotbalist, să ajungă la Campionatul Mondial. 

Timofei spune că și el are mulți prieteni care au rămas în Ucraina. Tot acolo sunt cunoscuții și bunica, și deși se simte bine aici, îi este foarte dor de tot ce era acasă. Visul lui e să câștige „minim un Balon de Aur”, iar al fratelui lui, Matfei  – să se termine războiul, să ajungă la Barcelona când face 16 ani, iar la 18 – în selecționata de fotbal a țării sale. „Dar până ce, azi mi-e foarte dor de rude, prieteni și de club”, subliniază băiatul. 

„Mă îngrozește ideea că războiul ar putea dura jumătate de an sau un an”

Cu o zi înainte să înceapă războiul, Andrei Gorai (17 ani) s-a întâlnit cu prietenii săi, au discutat și și-au spus că nu ar putea începe un război, pentru că el nu ar fi în avantajul Rusiei. 

„Totuși, înainte de asta, până pe 20, vorbeam cu mama pe tema respectivă și spuneam să pregătim bagaje de urgență și să punem documentele într-un singur loc. Așa că atunci când a trebuit să plecăm, doar am mai adăugat unele lucruri de care aveam nevoie. Am luat câteva tricouri, pulovere și pe motan în rucsac. Așa am pornit la drum”, își amintește Andrei. 

Inițial, își amintește el, totul fost mai degrabă neclar, decât înfricoșător. 

„Noi inițial am mers într-o localitate din apropiere de Odesa, acolo am stat câteva zile, iar apoi am ajuns la Chișinău. Voluntarii ne-au ajutat să ajungem de la punctul vamal până în oraș. Primele zile aici au fost minunate, de la conștientizarea faptului că nimic nu zboară spre casa ta, iar alături nu va începe nimic… Un fel de liniște…”, mai spune tânărul.

Andrei afirmă că ține legătura cu prietenii care au rămas acolo, dintre care o mare parte se ocupă de voluntariat și ajută cum pot, dar rămâne îngrijorat atât în privința lor, cât și a duratei războiului. 

„Mă îngrozește ideea că ar putea dura jumătate de an sau un an. Vreau să pot reveni acasă, la prieteni, în mediul meu obișnuit”, zice Andrei. Cel mai mare vis al său să-și găsească un post de muncă și să se poată realiza în viață. 

Șase milioane de copii ucraineni sunt în „pericol iminent”

Datele prezentate la 21 martie, de organizația „Salvați Copiii”, arată că până la șase milioane de copii ucraineni care nu au părăsit încă țara sunt în pericol iminent pe măsură ce tot mai multe școli și spitale sunt ținte ale atacurilor militarilor ruși.

„Zonele urbane din întreaga Ucraină sunt bombardate în mod repetat, străzi întregi s-au transformat în moloz. Bombardamentele necruțătoare au forțat cel puțin unul din cinci copii din Ucraina – adică peste 1,5 milioane – să fugă din țară”, transmite Salvați Copii. 

În fiecare secundă, un copil din Ucraina devine refugiat, anunța UNICEF la mijlocul lunii martie. Potrivit autorităților din Ucraina, peste 100 de copii au fost uciși până acum în timpul războiului.

De la începutul invaziei ruse în Ucraina, aproape 340 de mii de refugiați au traversat frontiera cu R. Moldova. În țară au rămas circa 100 de mii de refugiați, aproape jumătate dintre ei fiind copii.