„Locul perioadei sovietice este în muzeu, nu pe străzi”. Desovietizarea Letoniei. Unde s-a împotmolit R. Moldova?

La 28 iunie s-au împlinit 83 de ani de la începutul ocupației sovietice de jumătate de secol a Basarabiei. După mai bine de trei decenii de independență, R. Moldova încă „rămâne prizonieră a trecutului sovietic”. Același trecut de ocupație sovietică l-a împărtășit cu Letonia. 

Doar că în timp ce la Riga monumentele care glorifică soldații sovietici „eliberatori”, sunt demolate, la Chișinău acestea sunt protejate de stat și întreținute din bani publici.

Deși am pornit din același punct al istoriei pe calea libertății, letonii au conștientizat importanța desovietizării încă la început, iar astăzi Letonia este pe ultima sută de metri în definitivarea acestui proces, în comparație cu R. Moldova care s-a împotmolit la început de cale.

Letonia a fost invadată de Armata Roșie în luna iunie a anului 1940, cu 11 zile mai devreme decât R. Moldova. Teritoriile acesteia s-au aflat sub ocupație sovietică mai bine de jumătate din secolul al XX-lea, cu o scurtă întrerupere, când în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, timp de trei ani s-a aflat sub ocupație germană. 

„Din cauza URSS am rămas în urma dezvoltării de cinci ori”

După ce începe cu „partea luminoasă”, despre formarea națiunii și a statului independent leton în perioada interbelică, Karlis Krekis, ghidul Muzeului ocupației Letoniei, ne invită să descoperim „partea întunecată” a istoriei Letoniei. Aceasta începe cu o reprezentare video a împărțirii Europei ca urmare a înțelegerii secrete între Stalin și Hitler, cunoscută ca pactul Molotov-Ribbentrop, și care, în consecință, a dus la ocupația sovietico-nazistă a Letoniei.

Astăzi Muzeul ocupației Letoniei este cel mai vizitat muzeu din Riga, numărând peste 100 de mii de turiști anual. Amplasat în centrul istoric al capitalei letone, într-o clădire inaugurată în 1971, în cinstea aniversării de 100 de ani de la nașterea lui Lenin, istoria ocupației Letoniei este documentată și expusă pentru a educa publicul referitor la acest capitol dureros din istoria țării. 

Timp de mai bine de o oră, Karlis face o incursiune în istoria ocupației Letoniei, care a fost cea mai sovietizată dintre cele trei țări baltice. La fel, ca și în Basarabia, ocupația sovietică s-a manifestat prin colonizare forțată și alipire ilegală la URSS, prin execuții și represii, deportări în Siberia și exterminarea localnicilor în gulaguri, prin colectivizare și confiscarea averii, rusificare și denaturalizarea populației băștinașe. 

„Noi credem că din cauza URSS am rămas în urma dezvoltării de cinci ori, iar cel mai complicat subiect sunt consecințele, adică Letonia actuală și această moștenire sovietică de care încă încercăm să scăpăm”, spune ghidul în încheierea turului. 

„Tot ceea ce era sovietic era considerat a fi împotriva independenței Letoniei”

În această perioadă de ocupație, circa 44 de mii de persoane au fost deportate în Siberia, dintre care peste 10 mii au fost copii. Alți 200 de mii de letoni au fost închiși, reprimați sau deportați în lagărele de concentrare sovietice în anii de după război. Circa 300 de mii de letoni s-au refugiat din calea armatei sovietice în Germania și în Suedia. Între timp, a început un influx de muncitori, administratori, personal militar și familiile lor din Rusia și din alte republici sovietice. Astfel, că după încheierea războiului, ponderea populației letone a scăzut până la 52%. 

Respectiv, după proclamare independenței față de URSS în 1990 și restabilirea de facto a independenței în 1991, Republica Letonia s-a concentrat pe consolidarea identității naționale, revenirea la limba letonă și adevăratele valori culturale, de rând cu un amplu proces de desovietizare. 

„Acest stat a fost creat pentru a păstra limba, cultura și tradițiile letone, care sunt vechi de secole. (…) În acel moment, bineînțeles, tot ceea ce era sovietic era considerat a fi împotriva independenței Letoniei. Era considerat rău, în sensul că e o crucificare și nu starea naturală a Letoniei. Trebuia să ne întoarcem la starea noastră anterioară, pentru că întotdeauna a fost vorba de continuitate”, relatează Karlis Bukovskis, directorul Institutului leton de afaceri internaționale.

Totodată, imediat după obținerea independenței, Letonia a restricționat cetățenia pentru locuitorii țării care au venit după prima ocupație sovietică din 1940. Aceștia au primit drepturi egale ca și cetățenii, cu excepția dreptului de a vota, de a candida la alegeri și de a deține proprietate, până când vor susține examenul de cetățenie, care constă în teste de limbă, istorie și jurământul. Această lege a afectat inițial aproape o treime din populație, apoi până în 2011, mai mult de jumătate dintre non-cetățeni au susținut examene de naturalizare și au primit cetățenia letonă. În continuare însă 10% din populația țării nu a dobândit cetățenia.

După ce a declarat ilegalitatea anexării sovietice, Letonia a revenit la Constituția interbelică din 1922 și a început să-și construiască treptat propriile structuri și instituții de stat. În 1991, Partidul Comunist Leton a fost interzis ca organizație considerată ostilă independenței Letoniei, iar proprietățile acestuia au fost naționalizate. Ulterior, legislația electorală a interzis participarea comuniștilor și a foștilor angajați ai organelor de securitate ale statului, dar și ale celor afiliați lor, la alegeri. 

„Ne întoarcem în Vest, aceasta a fost ideea”

Astfel, după primele alegeri de după independență, din 1993, vechea Constituție a fost revizuită și a fost adoptată o nouă Constituție pe deplin funcțională. Un an mai târziu, Rusia a pus capăt prezenței sale militare, finalizând retragerea trupelor în 1994. Astfel, obiectivele majore ale Letoniei din anii 1990 de aderare la NATO și la Uniunea Europeană (UE), au fost atinse în 2004.

„Ne întoarcem în Vest, aceasta a fost ideea. Acest lucru era esențial pentru reconstrucția statului nostru, pentru modernizare, pentru ca noi să nu mai fim țara post-comunistă. Astfel, ceea ce s-a întâmplat, a fost că guvernele care au urmat, fie că era vorba de guvernul de tranziție sau de cabinetul actual de miniștri, începând cu 1993, au mers pe ideea că trebuie să facem o transformare, trebuie să introducem diferite sisteme, politice, economice și sociale. Trebuie să facem asta și, ei bine, aderarea la UE, prin îndeplinirea tuturor cerințelor, este de fapt finalizarea procesului de desovietizare”, explică Bukovskis.

Astfel, cea mai mare parte a desovietizării Letoniei, susține expertul, în proporție de 90%, s-a produs până la integrarea țării în UE. 

Procesul de desovietizare a Letoniei a continuat și în anii care au urmat. În 2005, țara a condamnat regimul totalitar comunist care a ocupat și condus Letonia în perioada sovietică. Atunci, autoritățile letone au cerut Federației Ruse, în calitate de succesoare a URSS, să-și asume responsabilitatea și despăgubirile pentru daunele cauzate statului leton.

Procesul de desovietizare este unul gradual

Apoi, în 2013, pentru a face față rămășițelor ideologiei și practicilor sovietice în Letonia, parlamentul leton a aprobat interzicerea afișării simbolurilor sovietice și naziste în anumite situații. Interdicția vizează steagurile, imnurile, uniformele, svastica nazistă și secera și ciocanul sovietic. Apoi, în 2019, a înăsprit interdicția, răsfrângându-se și asupra evenimentelor comemorative, festive și de divertisment. Excepție la folosirea lor sunt cazurile în care acestea nu au legătură cu „glorificarea regimurilor totalitare sau justificarea crimelor acestora”.

În 2018, după aproape trei decenii de independență și un deceniu în calitate de stat membru al UE, Letonia a semnat acordul privind deschiderea arhivelor KGB. Karlis Bukovskis explică acest lucru prin faptul că procesul de desovietizare este unul gradual. De aceea, există probleme și provocări care trebuie rezolvate una după alta, pe măsură ce se maturizează societatea, lucru care se întâmplă ca urmare a procesului.

„Dacă ai mai mult 50 de ani de sovietizare, atunci nu poți să o anulezi nici măcar în 10 ani, așa cum am văzut, chiar și cu o transformare masivă precum e aderarea la UE. Societățile, mentalitatea și elementele de tip sovietic sunt încă acolo. Desovietizarea este un proces lung și complicat, iar multe lucruri necesită o bună sincronizare”, punctează expertul.

Astăzi, pentru Letonia, moștenirea sovietică pare să fie deja istorie. Din punct de vedere al modului în care funcționau lucrurile în perioada sovietică: sistemul economic și funcționarea lui, sistemul juridic și politic – toate au fost schimbate, constată Bukovskis. Iar invazia rusă în Ucraina se pare că a accelerat finalizarea procesului de desovietizare a Letoniei. 

„Locul perioadei sovietice este în muzeu, nu pe străzi”

Anul trecut, țara a început un proces de desovietizare a spațiilor publice. După ce au fost redenumite mai multe străzi care purtau numele diferitor personalități sovietice, Saeima, parlamentul leton a votat pentru suspendarea funcționării unei secțiuni dintr-un acord între Letonia și Rusia privind conservarea structurilor memoriale. Astfel, autoritățile letone au inițiat înlăturarea ultimelor 300 de monumente ridicate pentru a marca victoria sovietică asupra Germaniei naziste în 1945.

Culminația procesului de desovietizare a Letoniei, așa cum susține expertul, a fost demontarea monumentul „celor care au eliberat Letonia sovietică și Riga de invadatorii fasciști germani”, construit la mijlocul anilor ’80, și cunoscut ca Monumentul Victoriei din centrul Rigăi.

„Locul perioadei sovietice este în muzeu, nu pe străzi. A fost un monument al eliberatori, dar pentru societatea letonă a fost considerat o relicvă sovietică, pentru că, eliberatorii nu au plecat niciodată și au ocupat teritoriul timp de mai mult de 50 de ani, nu-i așa? Așa că, în acest caz a fost nevoie de mai mult de 30 de ani, pentru a-l demonta. Și anul trecut, din cauza războiului din Ucraina, și din cauza că Rusia este ocupată acolo, noi am luat decizii puternice cu privire la ceea ce vrem să facem și cum vrem să procedăm”, afirmă Bukovskis. 

Totodată, la sfârșitul lunii aprilie, în contextul războiului rus din Ucraina și în semn de solidaritate cu Ucraina, parlamentul leton a interzis organizarea evenimentelor publice pe 9 mai, cu excepția celor dedicate Zilei Europei. Potrivit textului legii, 9 mai simbolizează ocuparea și anexarea Letoniei ca parte a URSS, dar o anumită parte a societății o sărbătorește ca o zi de glorificare a regimurilor totalitare și de ocupație. 

„Totul va fi bine”

În filmul său documentar, „Totul va fi bine”, regizorul leton de origine rusă Staņislavs Tokalovs surprinde momentul demolării Monumentului Victoriei de la Riga, care avea o valoare culturală pentru mama și bunica sa, veterană de război, originară din Kursk, care a venit în Letonia în 1956.

Documentarul arată procesele care au loc în familia vorbitoare de limbă rusă din Letonia, prin prisma a două sărbători, cele mai importante pentru familia regizorului, și respectiv, pentru majoritatea vorbitorii de rusă din Letonia: Revelionul și 9 mai.

Personal Stanislavs nu a fost afectat de demolarea monumentului construit pe donații forțate, în încercarea de a lăsa acest monument ca simbol în Uniunea care se prăbușea: „Ei bine, acum înțelegând contextul, nu există o astfel de semnificație pentru mine. Singurul lucru pe care l-am simțit, a fost un fel de tristețe legată de trecerea timpului, de dispariția unor momente trăite și de schimbarea a ceva. Dar pentru mine nu are contextul acestui eveniment victorios, că bunica mea este importantă pentru mine, știu că este veteran de război, o respect, dar aceste povești mă vor duce la acest monument”, relatează el.

Regizorul explică că odată cu venirea lui Putin la putere în Rusia, sărbătoarea de 9 mai a început să fie intens sponsorizată direct de Primăria Moscovei prin intermediul Casei Moscovei din Riga, și s-a transformat într-o sărbătoare care aduna circa 30 de mii de oameni, foarte activă, cu muzică tare, kebab și focuri de artificii. Astfel, atât evenimentul cât și memorialul deveniseră un moment de iritare pentru societate, în special după invazia rusă în Ucraina.

Comunitatea vorbitoare de rusă, care constituie circa 24% din ponderea socială a Letoniei, s-a arătat iritată de demolarea monumentelor sovietice și a organizat manifestații, asta în contextul în care are o experiență istorică și o memorie culturală diferită în care monumentul și evenimentul pe care îl glorifică sunt de o mare importanță.

„Comunitatea este împărțită în trei părți. Există 10% din cei pe deplin asimilați în societate și 10% reprezintă un grup radical care susține partea rusă. La mijloc se află acest grup de 80% care percep ziua de 9 mai ca fiind singura zi care le-a mai rămas, pentru că le-a fost cultivată din copilărie ca o zi unică. Așa că, eu cred că este mai mult o povară, și nici nu e vorba de 9 mai, dar e mai mult despre ștergerea trecutului și codului personal, care, din păcate, este folosit politic”, explică Stanislavs, precizând că atunci când e vorba de desovietizare „trebuie să procedăm foarte încet și cu grijă, folosind nu doar motive politice, ci și o privire mai largă asupra antropologiei, asupra istoriei ființei. Cred că fiecare subiect ar trebui să fie dezbătut în discuții deschise cu politicienii și cu oamenii care trăiesc, iar apoi procesul poate fi cu adevărat deliberat și pozitiv”.

Demolarea monumentului a fost una dureroasă pentru mama lui Stanislavs, la fel ca și pentru alți circa 80% din comunitatea vorbitoare de rusă, la care sărbătoare de 9 mai a fost cultivată și întipărită în memorie ca o zi unică. „Anul acesta de 9 mai, mama s-a dus la bunica, au stat și au mâncat tort, ceea ce înseamnă că tradiția nu a dispărut nicăieri și nu va dispărea din viața ei. Viața merge mai departe. Vom trece peste asta, vom merge mai departe. Întotdeauna doare să schimbi ceva, este inevitabil”, concluzionează Stanislavs, precizând că anume acesta este motivul pentru care și-a întitulat filmul „Totul va fi bine”. 

„Nu există o desovietizare incluzivă”

Experți locali se arată îngrijorați că graba cu care s-au operat și lipsa discuțiilor constructive în societatea despre soarta moștenirii sovietice, ar putea duce la divizare socială în societatea care și așa este dezbinată.

„Nu există o desovietizare incluzivă. Adică, dacă vorbim despre un trecut comun în care o parte a populației a căzut într-adevăr victimă regimurilor de ocupație, atunci, într-o anumită măsură, toți am căzut victimă a regimului sovietic. În moduri diferite, în versiuni diferite, dar într-un fel sau altul suntem cu toții acolo. Și de aceea, ar trebui ca toți să ne să vorbim despre acest lucru ca despre o problemă comună mai degrabă, decât să introducem acolo noțiunea de experiență și memorie divizată, să zicem, din punct de vedere etnic. De aceea, asta este ceea ce îmi lipsește – un proces comun cu care se confruntă întreaga societate, fără a separa memoriile, pentru că în felul acesta ele devin ierarhice”, susține Denis Hanovs, profesor antropolog și expert cultural, care este de părerea că monumentele trebuiau păstrate, iar în jurul lor create dimensiuni informaționale corespunzătoare și discuții calitative.

Hanovs susține că desovietizarea este un proces important, dar este esențial ca societatea să recunoască diversitatea interpretărilor istoriei, pe de o parte a celor care privesc perioada sovietică drept o ocupație, iar de cealaltă, a celor care au luptat împotriva nazismului. Altfel, susține el, societatea ratează șansa de a își confrunta trecutul.

„Trebuie să recunoaștem dreptul oamenilor de a gândi astfel, pentru că asta înseamnă egalitatea și pluralismul memoriei. Doar așa am putea aborda acele momente mai întunecate din istoria noastră, care ne conduc acum la discursuri radicale. Cred că asta ar face ca mediul nostru în societate să fie mai sănătos. Aerul ar fi mai curat, în sensul că am putea înțelege cum suntem manipulați de politicienii radicali”, explică expertul.

În aceeași ordine de idei, Karlis Bukovskis crede că atât timp cât acceptarea perioadei sovietice este sporită în societate, va exista o gândire și un sentiment alternativ care poate fi utilizat de politicieni. „Nu cred că trebuie să păstrăm așa ceva. Dar, pe de altă parte, nici să uităm și să ștergem complet din mentalitatea noastră o parte din istoria care a fost violentă și nefericită pentru societatea noastră, nu este neapărat cel mai bun lucru”.

Totodată, Hanovs subliniază că în lipsa unei politici integrative a memoriilor, acele memorii alternative ajung să fie folosite în politica externă a altor state. „Vedem că propaganda lui Putin funcționează tocmai acolo unde nu există o politică de memorie incluzivă în statele naționale nou-înființate, unde experiențele unui grup social, pur și simplu, nu sunt articulate și nu se lucrează cu ele”.

Unde s-a împotmolit Moldova?

În centrul Chișinăului, chiar în fața Academiei de Știință a Moldovei, monumentul dedicat soldaților care au „eliberat” Moldova de ocuparea germano-fascistă se înalță pe fundalul culorilor drapelului ucrainean pictate pe Hotelul Național după ce Rusia a invadat țara vecină. Exemplul în sine sugerează starea de fapt a procesului de desovietizare din R. Moldova. 

Deși are aspirații europene, R. Moldova nu se grăbește să realizeze procesul de desovietizare. Acesta a început în primii ani de independență, însă nu a ajuns mult mai departe de mutarea monumentului lui Lenin din fața guvernului. Dovadă sunt zecile de monumente ale ideologului rus din fața instituțiilor publice din țară, dar și cele ale soldaților sovietici care împânzesc R. Moldova.

Deși încă în 1991, a fost adoptată o decizie prin care aceste monumente, de rând cu alte simboluri comuniste, să fie lichidate, în 2008, pe timpul guvernării comuniste, cinci dintre acestea au fost reincluse în registrul monumentelor ocrotite de stat.

Imediat după tentativa de lovitură de stat din august 1991, de la Moscova, parlamentarii din Moldova au decis scoaterea în afara legii a Partidului Comunist al Moldovei și interzicerea activității acestuia pe teritoriul țării.

Doi ani mai târziu, folosindu-se de anumite ambiguități legale, Parlamentul repune în activitate partidul, astfel formațiunea este reînființată sub denumirea de Partidul Comunist al R. Moldova (PCRM) și sub conducerea lui Vladimir Voronin.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, așa cum punctează unii observatori ai timpurilor, are loc mai degrabă o resovietizare a Moldovei. Așa că astăzi nu avem o condamnare foarte clară a regimului sovietic comunist care a ocupat timp 50 de ani acest teritoriu, chiar dacă o lege în acest sens a fost votată de Parlament în 2012. Totodată, deși legiuitorii au luat atunci decizia de a interzice simbolurile comuniste pe teritoriul R. Moldova, aceasta a fost amânată de Curtea Constituţională, care a readus aceste simboluri în legalitate, la cererea PCRM.

Deschiderea arhivele fostului KGB a început în R. Moldova în anul 2010, odată cu crearea Comisiei privind studierea și evaluarea regimului comunist totalitar din Moldova. Atunci președintele interimar Mihai Ghimpu a cerut desecretizarea și transferarea către Arhiva de Stat a tuturor dosarelor din perioada comunistă. Însă și acest proces s-a împotmolit, întrucât accesul la arhive a fost posibil doar pe scurta perioadă de existență oficială a Comisiei.

Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor, constată că R. Moldova încă mai rămâne prizoniera trecutului sovietic. „Nouă ne-au fost impuse niște pseudovalori străine, cu Pușkin și cu Kotovski pe stradă. Și nu e vorba doar de monumente, ele fac parte dintr-un complex întreg de reminiscențe ale trecutului care mențin nostalgia după trecut. (…) De aceea, noi suntem mari restanțieri în decomunizare și desovietizare”, relatează istoricul.

Istoricul susține că frica, lipsa de curaj și a voinței politice, dar și „coloana a cincea a Rusiei”, așa cum sunt numiți cei care reprezintă interesele Federației Ruse în R. Moldova, au dus la tărăgănarea procesului de desovietizare a țării. Totodată, Anatol Petrencu subliniază că revenirea la valorile noastre naționale și consolidarea identității naționale sunt esențiale pentru depășirea moștenirii sovietice și a nostalgiei după trecut.

„Noi trebuie să ne distanțăm de acest trecut. Noi dacă ne-am distanța de aceste pseudovalori, am crea spațiu pentru valorile noastre naționale. Ne-am redobândi identitatea și demnitatea. Am face un pas înainte. Asta este calea viitorului. Noi cu ce ne ducem în Europa? Cu Lenin și cu Stalin? Noi ne ducem cu valorile noastre”, afirmă istoricul.

Abia după mai bine de trei decenii de independență, R. Moldova a revenit oficial la limba română, după ce parlamentul a aprobat o decizie în acest sens acum trei luni. Iar proiectul de lege privind schimbarea Zilei Victoriei cu Ziua comemorării și reconcilierii în memoria celor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial încă trenează pe fundalul manifestațiilor nostalgicilor după URSS, aduși de Blocului Comuniștilor și Socialiștilor în fața Parlamentului.

„Moldova nu se grăbește și poate întârzia”

Astfel, în timp ce Letonia este un stat prosper în care moștenirea sovietică a rămas în mare parte doar în memoria oamenilor, R. Moldova rămâne a fi una dintre cele mai sărace țări din Europa, în care monumente soldaților „eliberatori” sunt protejate de stat, comuniștii încă mai ocupă fotolii în Parlament, iar simbolistica regimului ocupant defilează an de an pe 9 mai pe străzile Chișinăului. 

Vitalie Manski, regizorul rus, refugiat la Riga din 2014, renumit pentru filmul său documentar „Martorii lui Putin”, observă că R. Moldova nu se grăbește să scape de moștenirea sa sovietică și atenționează că ar putea întârzia. „Problema moștenirii sovietice e că aceasta influențează percepția oamenilor asupra lumii înconjurătoare. De aceea, monumentele, denumirile – asta e o chestie importantă pentru identificarea personală a omului. Și eu, îmi permit să presupun că într-adevăr, Moldova, m-am plimbat puțin pe aici și am observat că, nu prea se grăbește să scape de această moștenire și poate întârzia. Știu că a învăța să te razi pe barba altuia, nu multora le reușește, dar gândiți-vă”. 

În timpul discuțiilor cu publicul de după ecranizarea filmului său documentar „Frontul de Est” la Cahul, în care a arătat fața războiului din Ucraina, întrebat dacă a prevăzut vreodată că politica promovată de actualul regim de la Kremlin ar putea ajunge până la invadarea unui stat independent, regizorul își amintește despre cum l-a înspăimântat renașterea simbolurilor sovietice odată cu venirea lui Putin la putere. „Istoria Rusiei e în primul rând o istorie a creării unui imperiu. Asta deja e în codul genetic al oamenilor și e o bombă cu ceas. Iar dacă tu o încălzești și la un moment dat întorci aceste simboluri, acest imn imperialist – e o provocare. Începi să trăiești și să simți, cum sub acest flag și acest imn, țara devine alta”, explică Manski.