Istoria soldatului care și-a pierdut viața în războiul de pe Nistru și  despre moartea căruia rudele au aflat din știri

La 2 martie 1992, pe Nistru începea conflictul militar dintre băștinași și separatiști, cu implicarea, conform deciziei CtEDO din 2004, a Federației Ruse, la care au participat 29 de mii de persoane. Războiul, care a durat până în luna iulie a aceluiași an, a luat viața a aproape 400 de oameni. Printre luptătorii căzuți pe câmpul de luptă este și Valeriu Dumbravă, care avea doar 23 de ani.

Valeriu Dumbravă s-a născut la 31 iulie 1969 în satul Cioreşti, raionul Nisporeni, într-o familie cu 10 copii. Unul dintre frați, Nicolae Dumbravă, își amintește de Valeriu ca fiind un tânăr prietenos, ager și energic. 

„Nu era indiferent față de nimic, atât ce ține de lucru, cât și de viață. Pentru a-și menține forma fizică, era foarte, foarte implicat din punct de vedere sportiv, ca să obțină ceva. (…) Era o persoană foarte energică, foarte dinamică, care știa să lucreze în echipă, știa să fie prietenos, știa să aprecieze relația prietenească, relația omenească”, relatează Nicolae. 

Deși avea doar 23 de ani când a fost recrutat pe front, Valeriu avea deja formate principii clare și planuri de viitor. 

„Se pregătea să devină student la Institutul Pedagogic, cum se numea pe atunci, la Facultatea de Cultură, Fizică și Sport. Cam aceasta era orientarea lui: sau să aleagă, cum era pe atunci, Școala de Miliție, sau această facultate”, ne spune fratele acestuia.

Cu puțin timp înainte de a ajunge pe câmpul de luptă, Valeriu și-a întemeiat o familie. 

„În 1991 a avut loc nunta lor. Cu soția sa, Maria, au fost colegi de școală. Au prietenit, apoi și-au format familia. Locuiau într-o cameră de cămin în sectorul Ciocana”, precizează Nicolae.

Început de război 

Valeriu s-a înrolat în rândurile organelor Ministerului Afacerilor Interne (MAI) în 1990. În decembrie 1991 a primit gradul de subofiţer al batalionului nr. 1 al Brigăzii de Poliție cu Destinație Specială „Fulger”, iar la momentul declanșării conflictului militar, tânărul a fost implicat în lupte.

„A început din iarnă, afară încă era frig, era zăpadă, era înghețat Nistrul pe atunci. Și, practic, au fost implicați de prin luna februarie – martie, ceva de felul ăsta. Deja începuseră toate hârjonelile alea la Dubăsari. (…) De la acele mici hârjoneli de la Dubăsari, de la contactele cu folosirea armelor, s-a declanșat și mai tare acel război, care a continuat mai departe”, își amintește Nicolae perioada respectivă.

Potrivit bărbatului, o mare parte dintre luptători erau „băieți tineri, aproximativ toți de aceeași vârstă”. 

„La vârsta pe care o aveau, fiind plini de energie, de forță, erau hotărâți, foarte dârzi pentru a apăra ce au de apărat, pentru a îndeplini ordinele care le primeau de la superiori. Ei știau care era scopul lor în această misiune și erau «montați» foarte vitejește, pregătiți fizic, cu armele pe care le aveau, care nu erau atât de serioase”, relatează Nicolae.

„Mergând la acele lupte, soldatul avea nevoie de o garanție, pentru că oricare dintre ei putea să-și piardă sănătatea sau chiar viața”

Cei doi frați aveau posibilitatea să se vadă doar atunci când luptătorii reveneau la Chișinău pentru câteva zile. Valeriu și camarazii săi îi povesteau lui Nicolae despre evoluția pe front, dar și despre problemele care se iscau în timpul misiunii.

„Spuneau că sunt unele cazuri de trădări. De asemenea, susținerea pe care trebuiau să o aibă nu era adecvată, nici pe plan material, nici pe plan de garanții. Pe timpul acela, majoritatea aveau familie, era luptă deschisă deja. Mergând la acele lupte, soldatul avea nevoie de o garanție (asigurare socială, n.r.), pentru că oricare dintre ei putea să-și piardă sănătatea sau chiar viața”, relatează Nicolae. 

Din acest motiv, apăreau contradicții. 

„O mare parte (dintre soldați, n.r.) înțelegeau că statul era abia la început, nu avea posibilități de întreținere, nu avea capacități, însă când ești în situație de luptă, chestiile astea nu întotdeauna sunt înțelese și nu au cum să fie înțelese. Trebuie să fii motivat, trebuie să știi care e scopul și ce acoperire ai tu în spate. Ai familie, n-ai familie, ai sau n-ai părinți – nu are importanță. Tu îți oferi sănătatea și viața în schimbul unei garanții și a unei asigurări”, punctează Nicolae. 

O altă problemă era diferența dintre nivelul de asigurare cu echipament al țării noastre și cel al separatiștilor. 

„(Trupele R. Moldova, n.r.) erau asigurate mult mai inferior și cu muniții, și cu echipament, și cu tot de ce era nevoie pentru ca să facă față pe câmpul de luptă. Și asta pentru că nu s-au așteptat ca R. Moldova să se afle în stare de război, țara nu era pregătită pentru asemenea acțiuni”, afirmă Nicolae. 

Bărbatul susține însă că aceste contradicții erau discutate cu cei care le erau  conducători, iar principala poziție a luptătorilor era că „dacă au acceptat ordinul (de a pleca la război, n.r.), înseamnă că ei erau uniți și consolidați pentru a face față acelui jurământ care i l-au oferit comandantului.” 

Ulterior, statul a decis alocarea unui ajutor unic atât participanților la războiul de pe Nistru, cât și familiilor soldaților decedați. Totodată, unul dintre părinții participanților la acțiunile de luptă căzuți la datorie, dar și persoanele cu dizabilități din rândul militarilor, primesc alocații lunare de stat.

Nicolae, despre moartea fratelui: „Foarte greu am trăit-o”

În ziua de 3 aprilie 1992, în satul Gâsca, raionul Căuşeni, grupul din care făcea parte sergentul de poliție Valeriu Dumbravă a căzut într-o ambuscadă. Drept rezultat, automobilul în care acesta se afla împreună cu alţi trei camarazi de luptă – Nicolae Ţurcanu, Andrei Izbaş şi Valeriu Corduneanu – a fost incendiat. Toți cei patru polițiști au ars de vii în maşina cuprinsă de flăcări. 

Nicolae spune că a aflat despre moartea fratelui său din știri, iar abia peste două zile după cele întâmplate a primit confirmarea oficială că Valeriu nu mai este în viață. 

„Am aflat din știri că s-a întâmplat un caz de rezonanță tragică la Gâsca. N-au fost spuse nume, dar au început să se răspândească informațiile. Pentru noi, informația despre cine a fost în acea mașină a devenit clară la distanță de, pare-mi-se, două zile”, își amintește fratele lui Valeriu. 

Bărbatul mărturisește că noutatea a fost una „șocantă”, dar trebuia să accepte gândul că „nu poți să schimbi nimic”. 

„Trebuie să-ți acumulezi rezistență pentru a trăi și a depăși această greutate psihologică. Nu mai poți să întorci nimic înapoi. Asta e situația reală care, din mare nefericire, s-a întâmplat. Foarte dramatic, foarte greu am trăit-o, nu numai eu, dar toată familia noastră – frații, surorile, părinții și soția lui, Maria. (…) Dar asta a fost o tragedie nu numai de familie”, spune Nicolae. 

El spune că părinții lui au fost foarte marcați de cele întâmplate.

„Tata, care a participat la al Doilea Război Mondial, a trăit această experiență pe propria piele. Fiind pe front, el tot a fost rănit, s-a întors acasă, și-a continuat viața, și-a format o familie. Dar oricum nu a fost ușor. Nu se poate în perioada pașnică să se întâmple asemenea chestii, sub pragul casei. Asta nu avea nicio explicație. Pentru mama a fost foarte greu, desigur. Din ce considerent să se întâmple așa ceva, pentru ce? Noi n-am plecat niciunde, n-am plecat pe un alt teritoriu să cerem ceva. Fiind la noi acasă, am pătimit pentru nimic”, subliniază fratele lui Valeriu.  

Despre războiul din Ucraina: „Nu există niciun motiv pentru aceste dezmățuri pe care Rusia și le permite. Sunt niște ambiții nesănătoase”

Nicolae face o paralelă cu situația prezentă, care are loc la hotarul țării noastre, susținând că „astăzi iarăși trăim o situație foarte dramatică cu războiul din Ucraina”.

„Nu există niciun motiv pentru aceste dezmățuri pe care Rusia și le permite și în Georgia, și în alte părți, și față de noi, și față de Ucraina. Sunt niște ambiții nesănătoase.

Toți știu carte, știu a citi, știu a scrie, nu mai sunt necărturari, tot ce este de descoperit, practic, s-a descoperit. Toți doresc să trăiască confortabil, să aibă condiții bune de trai, să călătorească în toată lumea, să aibă drumuri bune, să meargă la un cinematograf, la un teatru să privească un spectacol, să intre într-o bibliotecă să citească o carte, să-și construiască o viață, o familie. Ce fel de război poate să fie astăzi? Pe cine să cotropești? Pentru ce? Ce să faci? Ce să demonstrezi prin asta? Tuturor le place să aibă confort, să aibă condiții. Pentru aceasta nu trebuie să tindem la război, distrugere și nimiciri care se soldează cu oameni bolnavi, oameni schilodiți, copii fără părinți, părinți fără copii. 

(…) Și careva mai spune despre Dumnezeu și mai au îndrăzneala să spună despre religii ceva. Care religie? Ce religie e la dânsul? Acel conducător de stat care spune că Бог с нами (Dumnezeu este cu noi, traducere din limba rusă, n.r.). Care Бог? El știe cine e acest Бог al lui? Cred că nu știe. 

(…) Din prima zi a acestei tragedii, a acestui război, (…) eu am înțeles că nu o să aibă izbândă, pentru că ei nu sunt corecți. Dacă ar avea un substrat de corectitudine, și-ar fi atins scopurile. Dar asta demonstrează că nu e o chestiune corectă și nu e omenească. Ce nu este corect, până la urmă, se află. Cât de târziu n-ar fi, dreptatea și adevărul rămân la suprafață”, concluzionează Nicolae Dumbrăveanu.

Conflictul armat de pe Nistru a fost o tragedie nu doar pentru familiile celor care au decedat în cadrul luptelor sau care s-au întors de pe front schilodiți, dar și pentru apropiații zecilor de soldați care au fost dați dispăruți. ZdG a discutat cu Simion Carp, doctor în drept, profesor universitar și autor al lucrării „Procesul de căutare a polițiștilor, militarilor și voluntarilor dispăruți fără veste în timpul războiului de la Nistru din anul 1992”. Acesta a relatat poveștile câtorva dintre combatanții care nu s-au mai întors de pe câmpul de luptă, unii dintre ei fiind declarați dispăruți fără veste și până astăzi. Detalii aici.