Într-o expediție a memoriei în Buriat-Mongolia

Faptul pare neverosimil, or nimeni n-ar mai vrea să viziteze locurile sinistre ale trecutului. Dar Mihai Brădescu, ex-șef al Biroului Interpol de la Chișinău, pensionar MAI, a vizitat acum doi ani locurile unde au fost deportați în 6 spre 7 iunie 1949 părinții și bunicii lui. Drept urmare a acestei deplasări, a scris cartea „Sub aripi de înger”, care a văzut lumina zilei la sfârșitul anului 2022 la București, locul actual de trai al acestuia.

Mihai s-a născut la Zun-Hurai în 1955. De acolo păstrează un fel de ,,spravkă” (adeverință, n. r.) scrisă și semnată de ofițerul pentru regim (regimul era o instituție care supraveghea deportații sau surghiuniții aflați într-o localitate anume, o dată pe săptămână, n. r.), precum că în RSSM revine (în 1957) Brădescu Boris, soț, Brădescu Olga, soție și Brădescu Mihail, „плод депортации”, adică plodul deportării. Mihai are impresia că împuternicitul pentru regim ar fi lăsat un mesaj perfid pentru viitorul copilului de doi ani, al cărui sens nu-l poate înțelege, altminteri ar fi scris simplu „Mihail Brădescu, fiul lui…”

„A fost ruga mamei să vizitez Buriat-Mongolia”

Mihai Brădescu este primul din cei 9 copii ai familiei de deportați și unicul care a văzut lumina zilei (în 1955) la Zun-Hurai, un sat din Buriat–Mongolia, unde în iulie 1949 a fost deportată bunica de pe tată, Sofia Brădescu, împreună cu cei doi fii ai săi. Mihai avea doi ani când, împreună cu părinții și bunicii, a revenit la baștină. Era 1957, când liderul sovietic Nikita Hrușciov a demascat (parțial) ororile lui Stalin și a permis revenirea la baștină a tuturor deportaților.

Stigmatul „fiu de deportat” l-a urmărit în perioada sovietică, când trebuia neapărat să completeze un punct al anchetei, astfel trebuind să dea seamă pentru niște fapte pe care nu le-a săvârșit:

„Bunica Sofia, împreună cu cei doi fii ai săi, au fost ridicați noaptea din 6 spre 7 iulie 1949 din somn, urcați într-un camion „Studebaker”, cu ceva haine luate la repezeală, doi saci cu făină de porumb și jumătate de căldare cu brânză de oi. Bunicul Petru era în seara cu pricina la moară, astfel a reușit să evite deportarea, pe el chiar nu l-a căutat nimeni. A venit singur la Zun-Hurai în 1952, când sclipui ceva bani de drum și învățase rusa, ca să se descurce în drumul lung de 7000 de kilometri. Părinții mamei, Anastas și Maria Taran, erau din Ciucur-Mingir, actualul raion Cimișlia. Împreună cu doua fiice ale lor (una dintre ele fiind Olga, mama mea) au nimerit la Onohoi, 200 km de Zun-Hurai, unde era un combinat de prelucrare a lemnului. În 1954 părinții mei s-au căsătorit, iar un an mai târziu am apărut pe lume”, deapănă istoria familiei sale Mihai Brădescu.

A decis să viziteze locul unde au fost deportați părinții la rugămintea mamei. Era impresionată de „Expedițiile memoriei” organizate de istoricul Octavian Țîcu, dar a observat că acesta nu a vizitat Buriat- Mongolia, unde fusese deportate foarte multe familii de moldoveni.

„În afară de tine, nu mai are cine. Apoi vei scrie o carte care s-o difuzezi în orice bibliotecă din R. Moldova. Dacă lumea îi votează pe Voronin, Dodon și Șor, care neagă deportările și foamea, să știți că ceva se întâmplă cu mintea moldoveanului”, i-ar fi spus mama.

1000 de familii de moldoveni ar fi ajuns în Buriat-Mongolia

Mihai a reușit să obțină dosarul bunicilor săi, în care a găsit mai multe documente interesante. Într-o circulară pe numele lui Kruglov, general-colonel, ministru stalinist de Interne, Orlov, ministrul gospodăriei silvice a URSS, solicita trimiterea în RASS Buriat-Mongolă, în subordinea trustului Burmongolles, a 1000 de familii de deportați. Astfel, rudele lui au ajuns în Buriat-Mongolia. Alte documente indică asupra faptului că deportările s-au făcut cu implicarea activiștilor locali și a împuterniciților „ministerului neprimejduirii de stat” (așa era calchiat din rusește numele temutului minister stalinist al securității).

Frații Boris și Constantin au nimerit la exploatări forestiere. Peste doi ani, când au atins majoratul, aceștia au frecventat cursuri de șoferi pentru camioanele MAZ-200. Mama Olga, sora ei, Maria, bunicii, Anastas și Alexandra, au lucrat la combinatul de prelucrare a lemnului. Nu i-a fost ușor nimănui, dar Mihai crede că cel mai greu i-a fost mamei, care de la vârsta de 14 ani a muncit de rând cu adulții.

Obiceiuri rămase de la moldoveni în Onohoi

Mihai, împreună cu Tudor Leahu și Tudor Cobâlaș, doi verișori de-ai săi, au zburat de la aerogara Otopeni spre Moscova. De la Domodedovo, au luat un airbus spre Ulan-Ude, capitala Buriatiei, unde au ajuns dimineața, după 7 ore de zbor.

Călătoria ar fi fost imposibilă fără implicarea a doi generali MAI pensionați, Kalașnikov și Egorov, cu care Mihai se cunoștea încă din tinerețe. Însoțiți de către generalul Ivan Kalașnikov, au mers spre orășelul Onohoi, aflat la 50 km de Ulan-Ude. La sediul Administrației de stat i-a întâlnit Larisa Sergheeva, soția președintelui structurii respective, Serghei Sergheev. Aceasta s-a dovedit că are origini basarabene, or bunica ei este originară din Valea Perjei, raionul Cimișlia. În timpul excursiei prin orășel au descoperit lucruri curioase – lângă casele cu două nivele și barăcile din lemn au văzut loturi mici cu vaduri, unde creștea pătrunjel, mărar, ridiche, alte zarzavaturi. Larisa Sergheeva a explicat că obiceiul de a crește zarzavaturi tot de la moldoveni se trage. Răsadul îl creșteau pe turbă, un fel de compost din lemn.

Larisa Sergheeva i-a dus la combinatul de prelucrare a lemnului de la Onohoi, unde au lucrat mama și bunicii. Precum s-a dovedit, întreprinderea staționează cam în proporție de 80 la sută. Masa lemnoasă, în mare parte neprelucrată, este exportată în China. Buriatia se confruntă cu aceleași probleme ca şi întreaga țară – stagnare economică, lipsa locurilor de muncă etc.

De la Serghei Sergheev au aflat că întreaga populație cu origini europene a ajuns acolo în rezultatul deportărilor, începând cu sec. al XVII-lea, adică de pe timpurile țarului Aleksei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, dar și că cele mai puternice valuri de deportări s-au produs pe timpul lui Stalin:

„Solidaritatea celor deportați nu a fost una de paravan, era un altfel de «drujba narodov» (prietenia popoarelor, n. r.), de aceea oamenii aici țin mult la istoria lor, la credință, la tradițiile și obiceiurile aduse de deportați sau surghiuniți”, le-a spus Serghei Sergheev.

Zun-Hurai, loc natal cu oameni dragi

Ținta călătoriei era satul Zun-Hurai, un sătuc cu peste 300 de locuitori, unde trăiesc în mare parte ruși și buriați, cu un templu budist, o biserică ortodoxă și o școală locală. Relații pur omenești s-au legat după ce, la rugămintea consătenilor, Mihai a vizitat cimitirul militarilor armatei roșii de la Oradea, unde a căutat și a depus flori la mormântul unui consătean al lor căzut în localitatea respectivă în septembrie 1944.

La școală i-au întâmpinat cu pâine și sare, iar la masa de sărbătoare au văzut… învârtita nelipsită la mesele moldovenilor.

Dar cea mai impresionantă a fost întâlnirea cu Uliana şi Ivan Burdukovski, pensionari care-i țineau minte pe toți basarabenii din localitate.

„Cum să uit! Bunica voastră, Sonia, ne-a servit cu niște cocoșei de porumb copt pe plită, un deliciu necunoscut de noi până atunci! Acum se numește popcorn și-l găsești în Ulan-Ude la orice colț!”

Cuplul și-a amintit că moldovenii se îmbrăcau frumos de sărbători, erau corecți cu lumea: „Brădescu-seniorul avea statut de colonist liber, adică nu se înregistra la ofițerul pentru regim. Dar cu Boris am lucrat pe ture șofer pe camionul MAZ-200”, şi-a amintit Ivan Burdukovski.

Iar la Verhneudinsk, o suburbie a orașului Ulan-Ude, Mihai a găsit biserica unde s-au cununat în 1954 părinții și unde acesta a fost botezat un an mai târziu. La blagocin acasă a văzut cartea unde a fost înregistrat botezul și fotografia părintelui Paladie Șerstenikov, fost paroh la biserica respectivă în perioada 1949-1958.

„Am fost ultimii care am revenit la baștină…”

Jurnalistul Constantin Rotaru, originar din Ghiliceni, care s-a născut în 1950 tot la Zun-Hurai, ne spune că familia lui a revenit acasă în 1961.

„Pe toți moldovenii i-am petrecut acasă după 1956. Întrucât nu venea învoire, tata a venit la Chișinău la sovietul miniștrilor al RSS Moldovenești. L-a mirat faptul că la guvern erau mulți moldoveni tineri. Funcționarul i-a spus: «Reveniți, nimeni nu vă pune nicio piedică!» Am revenit la Ghiliceni, unde părinții mei și-au mai ridicat o casă. Iar acum jumătate de an am participat la lansarea cărții «Sub aripi de înger», al cărei autor este Mihai Brădescu, unde descrie drama a trei generații de basarabeni. Adică, după 65 de ani ne-am revăzut, circumstanță care m-a bucurat nespus”, ne-a mărturisit jurnalistul.

Nicolae Spălatu, jurist pensionar din Telenești, născut la Zun-Hurai în 1953, ne spune că-și amintește de părinții lui Mihai:

„Olga Brădescu a fost un timp magazioneră, ne-a ajutat mult cu haine călduroase, încălțăminte. Era o femeie curajoasă și înțeleaptă. Acum câțiva ani, jurnalista Corina Cojocaru de la TVM a făcut o emisiune cu ea. Mult ne-a impresionat, or timpul n-a schimbat-o deloc. Dumnezeu s-o odihnească!”

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949 au fost deportate în Siberia 11 293 de familii din Moldova sau peste 35 de mii de oameni. Sursele neoficiale însă afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece calculul ar fi fost greșit și numărul victimelor deportărilor ar fi fost mult mai mare.